in bezna pesterii ajunsesem la putul pe care trebuia sa-l trecem. Ne-am ghemuit toti trei intr-o deschizatura de marimea unei ferestre, chiorandu-ne la locul in care continua galeria, vreo sase metri mai incolo. Lumina lampilor noastre de carbid nu ajungea pana in adanc, dar am aruncat niste pietre si ne-am dat seama ca trebuie sa aiba vreo cincisprezece metri. Nimeni nu mai calcase pe acolo. Nimeni nu mai coborase pana la fiind. Nimeni nu fusese prea departe prin galeria de peste put. Eram exploratori.
Bill avea probleme cu lampa, asa ca s-a asezat pe jos, in spatele nostru, sa mestereasca la ea. Dave a pomit sa traverseze putul, in vreme ce eu stateam in deschizatura si ma uitam la el. La jumatatea drumului, Dave s-a dezechilibrat si s-a indepartat lent de perete, s-a dat peste cap in lumina lampii mele si a disparut, lasand in urma doar bezna tacuta. N-a scos nici un sunet. Dupa un veac a ajuns la mine o bufnitura infundata.
Auzisem de la primii care au calcat pe acolo ca in podeaua galeriei din partea cealalta exista o fisura care ar putea ajunge la fundul putului, dar m-am napustit in put si coborasem deja pana pe la jumatate cand mi-am venit in fire. in tot timpul acesta racneam la Dave ca totul e in ordine. Dar nu credeam o iota. Stiam ca vechiul meu prieten e mort.
Pe ultimii trei metri, peretele parea sa fie din calcar pur, neted. Cand am ajuns la acea inaltime l-am auzit pe Dave gemand. Fara sa-mi cred urechilor, mi-am dat drumul si am alunecat pana jos.
Zacea pe un pornis de noroi cu o inclinatie de vreo 30A, cu capul in jos. Cazuse drept pe panta, intre doi boloni ascutiti, si se oprise din alunecare cu capul chiar la marginea unei balti adanci. Sangera din cauza unei taieturi facute de casca de protectie care il pocnise peste ureche, dar nu parea sa aiba nimic rupt. "N-am nici pe naiba", a zis el, ridicandu-se. Am uit cum sa urcam pe perete, ne-am intalnit pe la jumatate cu Bill si toti trei am trecut iar peste put. Explorasem destul in acea zi. Peste patru ore eram afara.
Cand am intrat din nou in pestera am masurat caderea lui Dave: treisprezece metri.
Dupa cadere, Dave si cu mine am continuat sa exploram pesteri inca multi ani. Sau poate ar trebui sa spun ca am continuat sa exploram o pestera, pentru ca eram in Sistemul Pesterilor din Muntii de Cremene, in Kentucky, considerat pe atunci a doua pestera din lume ca lungime. incercam sa ne cataram pe Everestul speologiei mondiale. Scopul nostru era sa legam Sistemul Pesterilor din Muntii de Cremene cu Pestera Mamutului, a treia din lume ca lungime. (Pe locul intai se afla Holloch din Elvetia.) Daca am fi facut aceasta legatura, sistemul rezultant ar fi fost cea mai lunga pestera din lume. Pana sa se faca legatura, am muncit timp de 20 de ani in week-end-uri, in cante si in concediile de ra. Roger Brucker si cu mine am scris o sectiune despre asta: Cea mai lunga pestera. in momentul realizarii legaturii, singurii exploratori care fusesera activi pe intreaga perioada eram Roger si cu mine. Nici unul dintre noi nu a facut parte din echipa care a realizat legatura.
Au fost si alte accidente de tipul caderii lui Dave, dar nimeni dintre cele cate sute de pasionati ai pesterilor, care au explorat si au cartografiat timp de 20 de ani 230 de kilometri de galerii din acel sistem, nu a murit si nici nu a suferit vreo tamare gra. M-am intrebat adesea cum de nu s-a intamplat asa ce. Explorarea pesterilor este, in esenta, alpinism subteran, pe stanci noroioase si in bezna, iar in Muntii de Cremene poti sa-ti pierzi viata. Accepti acest risc.
De ce?
Pentru ca explorarea pesterii uriase

iti dezvolti aptitudini pe care putini altii le au si mergi in locuri pe unde n-a mai calcat picior de om si unde putini vor mai merge dupa tine

este ce care iti umple sufletul cu bucurie vesnica si cu amintiri pe care nimic nu le poate sterge, in afara de senilitatea completa sau moartea.
Tot ce trebuie este daruire deplina timp de cati ani sau poate, daca ai alunecat prea mult, pe tot restul vietii.
Presupun ca printre dumneavoastra nu sunt multi cei care isi doresc sa exploreze o pestera mare, sau sa se catere pe un munte inalt, sau sa faca inconjurul lumii pe mari si oceane. insa acestea sunt aventuri despre care ar trebui sa cititi. Trebuie sa existe un lucru la fel de datator de satisfactie pe care sa fiti in stare sa-l indepliniti si pentru care sa nu fie nevoie de tehnici superspecializate sau care sa implice riscul de a pierde viata.
Ma refer aici la forma.
Elementul crucial este daruirea. Iar continutul c si el important. Am impresia ca joggingul e atat de popular pentru ca e atat de simplu. Puteti alerga oriunde. Spre deosebire de fotbal, baseball, tenis sau chiar schi, diferenta intre ce faceti dumneavoastra si ce fac alergatorii de talie mondiala nu e prea mare. Pentru a ajunge la un nivel superior nu trebuie decat sa miscati pe drum ce mai iute.
Hai sa am un pic daruirea cui care hotaraste sa cucereasca Everesrul cu cea necesara ca sa scapi definitiv de 9 kile. Cuvintele par aproape tangibile cand le caut pe cele potrivite, astfel incat paralela sa nu para grotesca si absurda.
Reinhold Messner si Peter Habler au fost primii care au escaladat Everestul fara butelii de oxigen. Apoi Messner a continuat sa faca lucruri care il impingeau la limitele propriei rezistente

de fapt, limitele rezistentei omenesti. Dupa cati ani a fost primul om care a urcat singur pe Everest fara butelii de oxigen.
Absolut incredibil.

Si Messner isi continua eforturile.

O sa dea ortu' popii intr-o zi, imi zicea un prieten.

Sigur ca da, i-am raspuns. O stie.

E drept sa te daruiesti trup si suflet unei activitati al carei rezultat stii ca fi moartea? Sigur ca este. La urma urmei, e drept sa te daruiesti trup si suflet vietii.
Daca v-ar placea sa faceti in viata un lucru greu, pentru care e nevoie de daruire totala, ce care, odata implinit, sa umple de bucurie si de multumire pe tot restul vietii, atunci conteaza si continutul, dar forma este cea care duce la victorie, forma este cea mai importanta.
Cat despre continut, exista doua reguli: indiferent ce faceti, incercati sa bucurati de acea activitate. Si incercati sa nu faceti rau nimanui.
A scapa definitiv de 9 kilograme este un continut la fel de bun ca oricare altul. Nu-l luati in deradere. Nu-i lasati pe altii sa-l ia in deradere. Nu duce acolo, pe buza unui hau, unde un pas gresit inseamna disparitia, dar intr-un fel e mai greu decat explorarea unor pesteri imense sau catararea pe munti semeti. Jocul de-a greutatea ideala nu este din cele care tin doar cati ani, dupa care puteti retrage glorios, cu cununa de lauri pe frunte, ca sa ingrasati in tihna. Dureaza tot restul vietii si nu incununeaza nimeni cu lauri.
Cum ramane cu Messner si cei ca el, care merg tot mai departe, pana ce intr-o zi cad de pe o stanca? La urma urmei, subiectul acestui modul este cum sa murim. Raspunsul meu, dupa cum banuiti, este ca trebuie sa straduiti pe cat posibil sa aveti o moarte onorabila. Cei care fac eforturi pana la limita rezistentei, ca Messner, au cel putin satisfactia de a sti ca, daca mor in timpul acelei actiuni, fi o moarte frumoasa.

Sinucidere? Nu vorbiti prostii. Oamenii astia n-au chef sa moara. Nu intentioneaza sa moara. Ei au ales sa faca un lucru foarte greu, la limita posibilitatilor umane, pentru a gusta bucuria si multumirea de a-l fi facut. Riscul este esential. El este cel care sileste gradul de dificultate. Ba mai mult, riscul mortii aduce la nivelul maxim constiinta faptului ca suntem vii. Socrate a spus "cunoaste-te pe tine insuti". Ajunsi la capatul puterilor, ni se aminteste ca suntem muritori, iar faptul ca stim asta ne face umani.
Ma tem ca savurarea jocurilor excitante si riscante ne duce si la razboaie. Si lupta implica niste aptitudini individuale, dar atunci cand adversarul este alta faptura omeneasca si nu un munte sau o pestera se ajunge in punctul in care continutul schimba forma jocului. Jocul propus de mine inseamna autocontrol si incredere in sine. In razboi incredintati celor care ordona sa ucideti. Eu cer sa fiti fanatici in privinta stapanirii propriei vieti. in razboi, fanaticii uita de ei si isi urmeaza conducatorul

si toata lumea are de suferit.
Pe cand scriam aceasta sectiune m-am gandit de multe ori la filozoful Richard Rudner. El a fost decanul facultatii mele si cred ca unul dintre motivele pentru care m-a angajat a fost ca il distra sa ma strige "doctore Watson".Intr-un an sabatic, in sudul Frantei, Rudner a simtit o durere intensa de spate. Doctorii de acolo nu i-au gasit diagnosticul si, dat fiind ca universitatea noastra are o facultate de medicina la fel de buna ca oricare alta din lume, Rudner s-a intors cu avionul la St. Louis pentru un control medical. I s-a spus ca are un cancer extins care, daca nu este impiedicat sa se imprastie, ii mai da de trait cam trei luni.
L-au pus pe chimioterapie, care inhiba cresterea si diviziunea celulelor canceroase. Din pacate, face acelasi lucru si cu leucocitele care combat infectiile. Dupa sase saptamani, Rudner a avut o infectie sanguina si a murit. Avea cincizeci si sapte de ani.

Aceasta a dus la urmatorul schimb de replici. Un prieten se lamenta ca Rudner a murit la mijlocul vietii.
Mijlocul vietii? i-a replicat un mucalit. Jerome, nimeni nu ajunge la 114 ani.
Rudner ar fi fost incantat de aceasta poanta. Cel care a fa-cut-o ii fusese student. Dupa putina vreme, acel fost student a murit si el de cancer, la patruzeci si noua de ani. Si el, si Rudner ar fi gustat ironia sortii.
Rudner a murit frumos. Lucra la o sectiune si coresponda cu alti filozofi. in ciuda marilor dureri si a greturilor, a continuat sa-si puna hartiile in ordine, ca sa termine ce avea de facut, in vederea sfarsitului ineviil. S-a straduit din rasputeri sa continue viata de care se bucurase atat de mult. A ramas ateu pana la capat si nu se astepta sa mai fie ce dincolo.
Cu cate ore inainte de a muri, le-a spus rudelor ca o sa-i reda a doua zi. Nu i-a mai zut.
Stiu ca una dintre cele mai mari suferinte ale lui Richard Rudner inainte de a muri a fost faptul ca nu terminase sectiunea la care lucra de multi ani. Desigur, suferea la gandul ca nu avea sa imbatraneasca alaturi de femeia pe care o iubea, ca nu avea sa-si da nepotii. Dar cred ca ar fi oftat cu ingaduinta si ar fi fost de acord cu ideea la care vreau sa ajung povestind toate astea; si ar fi zis, cu aerul acela de suferinta pe care il avea de cate ori imbracam in maretie vreo platitudine: "Zi-le-o, Doctore.'* Iata despre ce este vorba:

Scrieti- sectiunea inainte de a muri.

A scrie inseamna a muri un pic. E o cale buna. E ca si cum ai avea copii. Tu insuti i-ai creat, dar dupa ce pornesc pe drumul lor nu mai prea ai ce le face. Uneori e placut sa te gandesti ca vor zburda pe pamant si dupa ce tu nu vei mai fi.
Scrieti- sectiunea inainte de a muri. Va da o satisfactie imensa.
Aceasta este forma. Continutul este orice cale serioasa de exprimare a sinelui care nu-i tama pe altii. E nevoie de daruire, de implicare. Este preluarea controlului asupra unei parti a propriei vieti, pentru a o modela dupa bunul plac.
Pentru acei filozofi care cred ca sufletul si trupul sunt identice, ca nu exista decat materie, programul meu ar trebui sa fie foarte ispititor. insa la continut s-ar putea sa strambe din nas. Unii dintre cei mai mari filozofi sunt grasi.
Sa zic cum a murit David Hume. V-am spus deja ca in tinerete era un slabanog cu profil vulturesc care a inceput sa se indoape in nestire in urma unei grave crize intelectuale, in care si-a pierdut nadejdea de a ajunge vreodata la ader. N-a ajuns niciodata la ader, dar a ramas tot restul vietii un petrecaret gras si un campion la whist. El a spus cand ca in viata de toate zilele trebuie sa te porti cu prudenta inteligenta si cu bun-simt. Filozofia trebuie practicata doar la closet. N-am nici cea mai mica indoiala ca atunci cand a zis asta le-a facut cu ochiul partenerilor de joc si a impuns cu barbia catre WC.
Cuconitele sante din Franta il adorau pe Hume si il numeau Ie bon David. Le grand bon vint, David Hume*. Cauza mortii a fost, probabil, un cancer gastric, care i-a prins maruntaiele si l-a secatuit. El nu s-a pierdut cu firea, ii indemna pe prieteni sa-l viziteze pe cand zacea la pat si le spunea sa nu fie mahniti.
Vestile despre voiosia lui Hume l-au suparat rau pe alt personaj important al secolului al XVIII-lea, James Boswell, celebrul biograf al lui Samuel Johnson. Pe Boswell il deranja ca Hume era ateu pana-n rful unghiilor, si nu i se parea drept ca un ateu sa se indrepte senin spre moarte. Boswell era crestin, si inca unul habotnic, foarte speriat ca sufletul lui nu avea parte de mantuire, din pricina slabiciunii de a minti si a pacatelor carnale. Nu a avut o clipa de tihna pana nu s-a dus sa-l da pe Hume.

Cine poate sti cum se simtea Hume trupeste in ziua in care l-a vizitat Boswell? Fara indoiala, asta n-are nici o importanta. Le bon David stia de ce venise Boswell, si a profitat din plin de aceasta ocazie. A fost mai vesel, mai scanteietor si mai pus pe sotii ca oricand. A parat toate atacurile lui Boswell; si, cu fiecare zeflemea, mai impingea cu un pas catre iad nadejdile lui Boswell de a ajunge in imparatia cerurilor. Boswell s-a intors acasa atat de deprimat, ca a cazut si el la pat. Si ce sa , a visat. A visat ca Hume s-a pocait si s-a spovedit, si ca si-a dat duhul in bratele lui Isus. Nu era aderat, desigur, dar Boswell nu putea suporta gandul ca ar fi altfel.

David Hume a murit senin.

Dupa inmormantare se face pomana. Hrana si grasimea nu sunt doar simbolul vietii, ci si ceea ce o intretine. A le interzice e ca si cum ai interzice o parte a vietii. Daca dati jos 9 kilograme si nu le mai puneti la loc, vi se aminti adesea cum trebuie sa fie cand ajungem la sfarsit.
Nu stiu cum o sa digerati aceste randuri apasatoare. Am trecut deja de modulul cu flacarile iadului si pucioasa. Aceasta e partea in care se vede pentru cine bat clopotele.
Ceea ce vreau sa spun e ca in sectiunea mea grasimea, prieteni, e doar o metafora. Grasimea reprezinta trivialitatea sacaitoare, pura banalitate si caracterul ineviil al realitatii obisnuite care ne desparte de ceea ce am vrea sa fim. Este partea trupeasca din noi care ne leaga de pamant si nu ne ingaduie viata vesnica. Eu cred ca mitul paradisului din ceruri nu este altce decat visul starnit de bucuriile pamantesti mai marunte pe care le stoar-cem din bataliile vietii de zi cu zi.
Eliminati o parte din grasimea asta. Ajungeti pana la muschi. Despuiati- in fata ntului care bate din ce in ce mai tare. Am mai spus-o si o mai spun o data: pentru noi, ceilalti, nu conteaza ce faceti, cata vreme nu are nimeni de suferit. Dar daca nu faceti ce de care sa fiti apoi mandru, asta conta pentru dumneavoastra.

Asezati- pe pozitii si luptati.

Puteti sa o faceti chiar daca nu aveti tata scotian si mama galeza.
Tatal meu a murit in al optzeci si unulea an de viata, pentru ca nu mai putea manca. "Fii atent la 1980", zicea el. "E un an rau." Si pentru el chiar a fost.
Chirurgii din Omaha n-au reusit sa se puna de acord in privinta lucrului care ii macina maruntaiele. Fusese o tumoare, dar era clar ca nu e maligna. Dupa scoaterea ei, aderentele i-au blocat intestinele. inca o operatie. Apoi aderentele i-au blocat rinichii. Alta operatie. Pana la urma, au reusit sa-i curete maruntaiele, dar el se saturase pana peste cap. A spus: "Hai sa plecam naibii de aici si sa mergem acasa."In loc sa-l ducem acasa, l-am mutat intr-un mic spital comunitar, la vreo zece kilometri de scoala in care fusese profesor cea mai mare parte a vietii. Toata lumea de acolo il cunostea. Mama si bunica uneia dintre asistente absolvisera liceul pe cand tata era director. El avea inca nevoie de multa ingrijire, si o stia prea bine. Cel putin era aproape de casa.
Cand l-au instalat in pat, i-a spus doctorului: "Nu mai vreau sa-mi bagati pe nas afurisitele alea de tuburi si sa-mi ciuruiti bratele cu ace." Se uitau unul la celalalt, infruntandu-se aprig. Se stiau de patruzeci de ani, doi barbati dominatori si autoritari din oraselul acela pierdut din lowa, amandoi obisnuiti sa fie respectati si ascultati.
Doctorul si-a aplecat privirea si a zis: "Stii ce inseamna asta, profesore."
Tata nu a zis nimic, dar a clatinat din cap cu satisfactie inversunata; cand doctorul s-a intors spre mine, am dat din umeri, si el a iesit din salon.
Mi-am petrecut cu tata ultimele trei saptamani din viata lui. Cand am sosit, m-a chemat la el si a zis:
Dick, o sa mor. Nu cum sa incerci sa ma prostesti ca n-ar fi asa.
Bun, o sa mori, am zis eu. Ce-i cu asta? A inchis ochii, zambind larg.
Mintea lui a fost limpede pana in ultima clipa, asa cum se spune despre cei care au mancat din ciuperca "ingerul nimicirii"*.
Cu cate zile inainte de a muri l-a vizitat nepoata lui preferata, Mavis, impreuna cu sotul ei. Cand s-au ridicat sa plece, sotul lui Mavis a zis:
Ei bine, profesore, data viitoare vreau sa te d asezat pe scaun.
Tata s-a ridicat in pat, and in ochi vechea lui sclipire draceasca, si a zis:
Nu prea multa lume sezand in cosciug, Giles. Am incercat sa-l hranesc si el a incercat sa manance. PuteaInghiti un pic, si nu dadea imediat totul afara. Dar nu era destul.
Se ineca. Avea oroare de carnea de pui maruntita. "Pene de pui", zicea el cand incercam sa-i strecor cate o inghititura. "Ia de aici blestematele astea de pene de pui." Reusea sa bea un pic de lapte cu ciocolata.Intr-o dupa-amiaza, spre seara, in ultimele licariri ale unei zile de iarna, tata m-a rugat sa-l ajut sa se intoarca pe o parte. L-am ajutat si am intrebat:

E mai bine asa?

Pe dracu' mai bine, a zis el. intotdeauna pui intrebari prostesti.

M-am apucat din nou sa citesc.

Dupa o vreme a zis: "E in ordine."

Dupa vreun sfert de ora mi-am dat seama ca nu mai respira.

Iata cate dintre mancarurile care ii placeau tatei. Paine cu lapte. Painea era abia sco'asa din cuptor, zgrunturoasa si abu-rinda, cu coaja tare si stralucitoare, aromind a slanina cu care fusese unsa ca sa capete luciu. Laptele era cald, proaspat muls de la cuta Jerscy. Tatei ii placea sa taie o felie groasa de paine, pe care n-o rupea. O indoia o data si-o ra cu totul in cana de lapte, apoi o terciuia si-o manca asa, cu lingura. Cand eram pusti ma uitam la el cum mananca, si uneori lasa sa i se scurga picaturile pe barbie si dadea ochii peste cap de incantare. Mama zicea atunci "Watson, nu mai face pe nebunu'".
Tatalui meu ii placea sa ia un bot mare de unt din putineiul in care batuse laptele cutei Jersey, sa-l puna pe o farfurie, sa toarne peste el melasa de sorg si sa zdrobeasca amestecul cu furculita pana ce ajungea ca o spuma. Cu asta ungea o felie groasa de paine. Melasa prindea o pojghita, untul ii mai taia din dulceata, si avea gust de ambrozie.
Tatalui meu ii placea fasolea "minunea din Missouri"

nu obisnuita voastra "minune din Kentucky", zicea el, ci "minunea din Missouri", pe care o adusese cu el cand s-a mutat in nordul statului lowa, in 1922. ii placea mancarea de fasole abia luata de pe foc, in care jumatate erau pastai verzi si jumatate boabe, fierte impreuna cu o multime de bucatele de sunca. Manca asta cu felii albe, stralucitoare, de ceapa de iarna cruda, mare cat un mar. Fasole fierbinte, sunca sarata si ceapa rece, dulce. Nimeni pe lumea asta n-a mancat vreodata ce mai bun.
Tatal meu culti rosii, pe care le taia si le manca asa, crude, cu sare. Punea in sticle, pentru iarna, suc gros de rosii. ii placea sa toarne intr-un pahar cu suc de rosii cate linguri de zahar, apoi bea cate inghitituri zdravene si umplea paharul pana la buza cu smantana. Amesteca bine. Bea.
Tatal meu culti patru soiuri de struguri si trei feluri de mere; mai erau si piersici si prune. Culti capsuni, zmeura neagra si rosie, coacaze negre, mure, agrise si strugurei. Rubarba, gulii si porumb pentru floricele.
Mama facea jeleu de zmeura neagra, si tatei ii placea sa puna pe paine unt gros, galben, si mormane de jeleu de zmeura neagra. Agrisele erau pentru tarta cu agrise. Rubarba era fiarta pana devenea un terci gros in care se puneau zahar din belsug si smantana. ii placea sa manance guliile crude, curatate de coaja. Facea floricele de porumb si punea peste ele atat de mult unt topit, ca ti se incleiau degetele mancandu-le.
Tatal meu a nat si a pescuit toata viata. ii placeau bucatile de somn talite printr-un terci de porumb si prajite in multa untura. ii placea zeama de la friptura de veverita.
Mama facea taitei si ii punea garnitura la carnea prajita. Prajea pui. Cocea paine. il hranea pe tata.
Tatalui meu ii placea ii placea sa manance. Nu stiu ce ii placea cel mai mult. Probabil painea cu lapte. Mai ales asta cerea in ultimele zile. Dar poate ca ii placea cel mai mult sosul facut din grasime amestecata cu smantana. Lua o felie groasa de paine, o punea pe farfurie si tuma pe ea cu lingura sos de sunca pana ce se imbiba deplin. Sosul subtire se prelingea prin toata farfuria. Tata manca iute felia imbibata, apoi stergea farfuria cu alte bucati de paine. il d si acum, aplecat peste farfurie, azrlindu-si brusc in sus barbia ca sa prinda o picatura de sos care se prelingea si ameninta sa-i pice pe camasa. Ii zambeste cu gura pana la urechi baietelului care sade la masa in fata lui si mai ia o inghititura.
"Of, Watson, nu mai face pe nebunu'", zice mama, si tata nu-si mai incape in piele de fericire.