Conform legendelor chineze, calitatile ceaiului au fost desoperite de al doilea imparat legendar, Shen Nung ("Vindecatorul Divin"), care a domnit intre anii 2737-2697 i.H. Acestuia ii este atribuita si dezluirea altor cunostinte fundamentale de agricultura si medicina. (Primul imparat legendar, Fu Xi, a daruit oamenilor cunostinte despre foc, despre
prepararea alimentelor si despre muzica, iar al treilea imparat legendar a revelat oamenilor secretele culturii vinului si ale astronomiei).
Cunostintele legate de cultirea si
prepararea ceaiului, originare din China, au ajuns in India, prin intermediul calatorilor si al negustorilor. De aici ele s-au intors in China prin intermediul lui Bodhidharma, un calugar ascet din India, care a introdus in China, in anul 519 d.H., budismul, din care mai tarziu au evoluat alte forme de practica spirituala orientala: Chan, Zen si chiar Qpng.
O legenda despre originea ceaiului ne spune ca Bodhidharma, simtind ca, dupa sapte ani de meditatie,
oboseala tinde sa-l copleseasca, si-a smuls pleoapele si le-a aruncat pentru a nu mai adormi, iar pe locul unde acestea au cazut au aparut doi copaci de
ceai ale caror frunze ii dadeau puterea sa fie treaz in timpul lungilor sale meditatii.
Dincolo de legenda, exista informatii sigure ce indica faptul ca frunzele de ceai au fost folosite din cele mai vechi timpuri. Mentiuni timpurii scrise indica prepararea ceaiului de catre servitorii nobililor chinezi in anul 50 i.H. Cu siguranta ceaiul era cultit in provincia Sichuan in secolul al III-lea d.H., prima descriere detaliata a modului in care frunzele de ceai se prepara si despre modul in care se serveste si se bea ceaiul gasindu-se intr-o lucrare scrisa de intatul chinez Kuo P'o (aparuta in anul 350 d.H.): frunzele verzi erau culese, presate in calupuri (in forma de caramizi sau turte), apoi coapte pana ajungeau la o culoare rosiatica, pastrandu-se astfel mai mult timp. in momentul folosirii, calupurile erau maruntite si fierte impreuna cu ceapa, ghimbir si portocale. Rezultatul, un fel de
supa amaruie, era folosit pentru
bolile stomacului, pentru miopie si altele.
Lu Yu, care a trait in perioada dinastiei Tang (618-906 d.H.), relateaza ca ceaiul era utilizat ca bautura in secolul al Vl-lea, iar in secolul al Vlll-lea devenise atat de raspandit, incat au fost impuse taxe pe comercializarea lui. Lucrarea sa, Ch'a C/ring ("Pravila ceaiului"), aparuta in 780 d.H., devine o opera clasica in domeniul ceaiului, sintetizand toate aspectele cunoscute pana atunci in domeniul cultirii si prepararii ceaiului. in acea perioada, ceaiul era fiert fara adaosuri, doar cu putina sare, devenind o bautura folosita pe scara larga de elite. Mai mult chiar, datorita prepararii prin coacere si comprimarii in cantitati mici, ceaiul se pastra mai mult timp si era mai usor de transportat, astfel utilizarea lui raspandindu-se in Tibet, iar prin intermediul Drumului Matasii, in India, Turcia, si Rusia. Pe la 850 d.H. ceaiul a inceput sa fie uscat sub forma de frunze separate si nu in forma de "caramizi", ca pana atunci. Utilizarea ceaiului in China la mijlocul secolului al IX-lea este cunoscuta si din surse arabe.
O data cu dinastia Sung (960-l279 d.H.), cultura chineza a atins noi forme de rafinament, ce s-au extins si asupra ceaiului. Acesta a inceput
sa fie servit in cadrul unei aderate ceremonie, iar ceaiul comprimat in forma de "caramizi" a fost inlocuit cu o forma mai rafinata, ceaiul pulbere (maruntit foarte fin). Peste aceasta pulbere se turna apa fierbinte direct in recipientul din care se bea, dupa care era amestecat cu un pamatuf din bambus pana la aparitia spumei la suprafata. Ceaiul de cea mai buna calitate se producea in tatiile din Fukien, modelat in calupuri marcate cu un dragon si trimis in capitala ca tribut. Acest ceai era invelit in matase si in frunze de bambus, apoi transportat in cutii cu inchizatori de aur. in mod obisnuit, aceste blocuri de ceai erau parfumate cu esente de camfor, mosc sau alte condimente, desi cei care il cultiu il beau simplu, fara a-l condimenta.
Cultura ceaiului a atins noi culmi de rafinament in timpul imparatului Huitsung (1101-l126 d.H.), un cautator de frumos si armonie, care a descoperit noi rietati de ceai si diverse gusturi. Se spune ca prefera ceaiul alb, nearomat, care era foarte rar. Din acea perioada dateaza si abandonarea amestecarii ceaiului cu diverse arome.
O data cu venirea mongolilor (Ginghis Han cucerea Beijingul in 1215 d.H.), dinastia Sung se prabuseste in 1279 d.H., fiind rasturnata definitiv de Kublai Han (nepotul lui Ginghis Han), cel care a fondat dinastia Yuan (1279-l367 d.H.). Reteta mongola de a prepara ceaiul era mai putin rafinata, raspunzand mai mult unor necesitati de hranire. Mongolii puneau in ceai smantana (uneori si faina) si-l serveau ca pe o supa in cadrul unei mese. Desi in perioada lui Kublai Han, Marco Polo a vizitat China, la intoarcerea in Italia, cand a realizat prima descriere a unui european despre China, nu a mentionat nimic despre ceai.
Ca si mai inainte, ceaiul sub forma de pulbere a continuat sa fie utilizat pe scara larga, atat in timpul dinastiei Yuan (1279-l367 d.H.), cat si in timpul dinastiei Ming (1368-l644 d.H.), dinastie de origine chineza, care i-a inlocuit pe mongoli.
Mult timp dupa ce europenii au descoperit China si ceaiul, secretele cultirii si prelucrarii ceaiului au fost pazite cu indarjire. Printre altele, europenilor li se spunea ca cele trei tipuri de ceai provin din te diferite, ceaiul verde fiind obtinut prin combinarea cu oxizi de cupru Astfel, mult timp, Europa a consumat ceai, fara a sti aderul despre obtinerea lui.
