Cadrul general al acestor psihoterapii face obiectul unui relativ consens in ceea ce priveste intalnirea terapeut/pacient intr-o pozitie fata in fata, intr-un ritm de una pana la trei sedinte de 45-60 minute pe saptamana, timp de 12-l8 luni minimum. Foarte putini terapeuti folosesc setting-ul analitic clasic (divanul) chiar de la inceputul unei terapii cu un tanar adolescent, cu atat mai mult atunci cand este vorba despre un ar adolescent (14-l6 ani). Aceste psihoterapii de inspiratie psihanalitica (PIP) folosesc ca parghie terapeutica investitiile pe care "transferul" asupra persoanei terapeutului le mobilizeaza la adolescent, dar fara a-l analiza direct pe acesta din urma. Atentia este dirijata in mod special asupra investitiilor actuale, iar interventiile terapeutului se centreaza asupra lui aici si acum in cadrul sedintelor. Printre autorii care promoveaza acest tip de abordare ii putem enumera pe Blos si Masterson, in Statele Unite, si pe Jeammet si Gutton, in Franta.
Odata ce am definit acest cadru, trebuie sa raspundem la doua intrebari: PIP prezinta unele particularitati in
adolescenta in raport cu alte perioade de varsta; PIP aplicate unui adolescent deprimat prezinta unele particularitati fata de alte patologii ?
Prima intrebare constituie obiectul a numeroase dezbateri si avem un bun exemplu in resta Adolescence, numarul consacrat psiho-terapiilor din anul 2000. Daca pentru majoritatea analistilor, ascultarea analitica nu se segmenteaza si are propria sa coerenta, unii clinicieni apara caracterul de continuitate existentiala (de la copil la adult) in munca lor clinica si contesta importanta unei specializari in "terapia adolescentului" (Aisenstein, 2000; Guignard, 2000), iar altii insista asupra specificitatii tehnice si teoretice (Gutton, 2000; Laufer, 1989). Totusi, in ceea ce priveste forma in care se desfasoara terapia, toti sunt de acord sa recunoasca faptul ca atitudinea analitica clasica de rezerva si relativa tacere nu pare sa fie potrita la
adolescenta si promoveaza o atitudine mai activa : "Subiectivarea ar putea fi provocata de atentia noastra; trebuie deci ca aceasta sa se manifeste fara ezitare ! sa nu ramanem tacuti; sa fim prezenti, sa ne manifestam gilenta noastra speciala in ceea ce priveste ata psihica, altfel adolescentul se va indeparta de noi" (Gutton, 2000). Desi interpretarea clasica isi pastreaza locul in panoplia interventiilor terapeutului, ea nu ocupa probabil un loc esential in adolescenta. "Naratiunea" adolescentului necesita din partea terapeutului un comentariu asupra acesteia. Terapeutul, detasat, deschide noi orizonturi gandurilor, asocierilor de idei, fanteziilor, propune o poveste diferita de cea care a fost enuntata in mod formal si, printr-un efect de ecou, permite adolescentului sa acceada putin cate putin la dimensiunea inconstienta-preconstienta a acestei naratiuniIn esenta, unii autori scot in edenta particularitatile specifice adolescentei. Laufer a fost unul dintre primii care au aparat acest punct de vedere, asezand corpul sexuat al adolescentului in centrul conceptualizarii sale : ura si respingerea corpului sexuat ocupa un loc central in interventiile terapeutului. Conflictul narcisiaco-obiec-tal ( modulul 6) constituie pentru Jeammet unul dintre obstacolele travaliului de subiectivare. Pentru Gutton, "puberul" actualizeaza a-scene pubertare inconstiente si preconstiente care aduc o nota de specificitate travaliului analitic cu un adolescent; in legatura cu riscurile acestor transformari impuse de perioada pubertara se va desfasura
travaliul de analiza, rememorarea copilariei fiind cel mai adesea inteleasa ca expresie a unei rezistente decat ca o avansare psihodinamica. Din acest punct de vedere, am putea spune ca puberul transforma istoria copilului intr-o subiectitate infantila si deisto-rizata : puberul sacrifica copilaria pentru a se transforma in subiect si orice revenire la aceasta copilarie apare ca o posibila rezistenta. Rezultat al perioadei pubertare, infantilul este insusirea subiectiva a reziduului sacrificial al copilariei. intr-un anume fel,
travaliul puberului se opune rememorarii copilariei: "Cu cat elaborarea
adolescenta se manifesta mai mult, cu atat infantilul, scufundat in scena pubertara, evadeaza si se organizeaza" (Gutton, 2000). Se intelege ca eventuala insistenta a terapeutului de a evoca, impreuna cu un adolescent anume, scene ale copilariei trebuie sa fie directionata in sensul unei rezistente fata de acest
travaliu al adolescentei. Depresia la un adolescent este semnul unui obstacol in calea acestui travaliu: atat adolescentul, cat si terapeutul pot fi tentati sa se intoarca spre copilarie, primul pentru a se distanta de scenele pubertare care il imbolnavesc, iar cel de-al doilea cu iluzia ca poate descoperi acolo cheia oedipiana sau preoedipiana familiara.
Psihoterapiile de inspiratie psihanalitica aplicate adolescentului deprimat prezinta oare unele particularitati ? Cu cat
depresia apare din punct de vedere semiologic mai edenta, cu atat mai mult trebuie sa tinem cont de aceste particularitati. intr-adevar, exista doua pericole diferite care pot ameninta continuitatea psihoterapiei: un transfer pozitiv masiv, o rezistenta la transfer sau, chiar mai mult, un transfer ostil si negativ intens si nemobilizabil. Reorganizarile investitiilor provocate de dinamica transferentiala pot intr-adevar antrena o excitatie psihica, amenintand rapid adolescentul cu un exces traumatic; aceasta ardere transferentiala este cu atat mai de temut cu cat adolescentul, deprimat, avea sentimentul ca nu este inteles de cei apropiati lui pana in acel moment; deodata, el are sentimentul ca, in sfarsit, cineva il intelege, dar foarte repede acest sentiment se poate transforma intr-o teama majora de dependenta sau de alienare, impunandu-i atunci o ruptura pentru a-si regasi propriile limite. La polul opus, unii adolescenti se pozitioneaza intr-un transfer ostil foarte greu mobilizabil, cu atat mai mult cu cat acesta este pus in slujba conngerii lor defensive ca nimeni nu poate nici sa-i inteleaga, nici sa-i ajute Desi aceste doua pericole sunt comune tuturor psihoterapiilor cu adolescenti, ele sunt cu siguranta si mai importante atunci cand este vorba despre adolescenti deprimati (in sensul unei semiologii depresive). Altfel spus, trebuie sa ne preocupe terapiile bi- sau plurifocale asa cum le recomanda Jeammet (1992).
Abordari psihoterapeutice: terapie de grup, psihodrama, relaxare
Aceste abordari nu prezinta particularitati in raport cu problema depresiei. Grupul este fie deschis, fie de preferinta inchis (aceeasi adolescenti se intalnesc in mod regulat intr-un cadru definit). Grupul este uneori rezervat doar adolescentilor deprimati, dar cel mai adesea primeste adolescenti ce prezinta patologii mai diversificate (Chapelier, 1999).
Psihodrama este fie indiduala (un singur pacient pune in scena un scenariu pe care l-a propus cu ajutorul unor coterapeuti care joaca unele roluri, in regia unei persoane responsabile), fie de grup (mai multi adolescenti joaca rolurile pe care si le-au repartizat, dupa ce au elaborat impreuna un scenariu in prezenta unuia sau a doi terapeuti).
Relaxarea indiduala sau intr-un grup mic reprezinta adesea o buna prescriptie atunci cand adolescentul nu pare a fi pregatit sa se angajeze in psihoterapie sau atunci cand semiologia este dominata de
tulburari cu manifestari somatice insotite de distonie, de suferinta corporala dificil de prelucrat mental
