Initial, ca si in alte tari, ceaiul a fost considerat si tratat ca medicament de mare pret. Treptat, datorita scaderii pretului, consumul lui a devenit un obicei raspandit pe scara larga. Tot la inceput, ceaiul a concurat cu o bautura traditionala in Rusia acelei perioade: sbiten, o bautura obtinuta din apa fierbinte, te medicinale si miere.

Primii care au povestit in Rusia despre ceai au fost doi conducatori ai cazacilor, Ivan Petrov si Boornash Ialiseev, dupa o expeditie in China in anul 1567. Interesul Rusiei pentru ceai dateaza din anul 1618, atunci cand ambasadorul Chinei la Moscova i-a oferit conducatorului Imperiului Rus, tarului Alexei, cateva cutii cu ceai. in 1638, ambasadorul rus Vasili Starkov a adus o cantitate de ceai ca dar din partea hanului mongol pentru tarul Mihail Fedoroci. Importul pro-priu-zis de ceai in Rusia a inceput in anul 1689 (in timpul lui Petru cel Mare), o data cu semnarea tratatului comercial ruso-chinez de la New-chinsk, ce silea libera circulatie a caravanelor intre China si Rusia. Trecerea frontierei era permisa doar intr-un singur punct, la Kyakhta, la mare distanta de capitalele celor doua state, Beijing si Sankt Petersburg. Pe atunci, drumul lung de circa 16.000 de kilometri, era strabatut de caravane alcatuite din 200-300 de camile si dura aproape 16 luni (dus-intors). Acest traseu, cunoscut in epoca drept "Marele drum al Ceaiului", facea parte din celebrul "Drum al Matasii". Drumul incepea in Kashgar, un oras aflat langa Marele Zid Chinezesc, ce separa China de desertul Gobi. Ceaiul sosit din sudul Chinei era ambalat si vandut doar aici. Pe durata iernii si primaverii, caravanele strabateau, prin desertul Gobi, drumul dintre Kalgan si Urga (in Mongolia). in Kyakhta, cutiile de ceai erau verificate, asamblate in baloti (numiti tsybics), care erau marcati. Balotii continand pretiosul ceai erau impachetati in hartie si frunze, apoi erau introdusi in cutii de bambus, erau incarcati in carute sau sanii si trimisi spre Irkutsk, de unde se raspandeau in partea europeana a Rusiei, la targurile de ceai.
Din cauza tuturor acestor circumstante, pretul ceaiului era prohibitiv si astfel ceaiul era consumat doar de cei bogati. Dupa moartea reginei Ecaterina cea Mare (1796), pretul a mai scazut si astfel ceaiul s-a raspandit in societatea rusa, nemaifiind un apanaj al celor foarte bogati. Pentru a
elimina monopolul Chinei si pentru a satisface cererea din ce in ce mai mare de ceai de pe piata interna, Rusia a inceput sa cultive ceaiul in coloniile sale. Astfel, in 1814, N.A. Gars a incercat sa cultive ceai in Crimeea, dar a dat gres. In 1847, in sud-vestul Georgiei tatiile de ceai au prosperat. Curand dupa aceea, cultivarea ceaiului s-a extins si in alte domenii ale Imperiului Rus din zona Caucazului.
Dupa punerea in functiune a Caii Ferate Transiberiene (1900-l905), caravanele au disparut, in timp ce pretul ceaiului a scazut semnificativ. Desi revolutia bolseca a zguduit Rusia din punct de vedere social, economic si cultural, traditia ceaiului a ramas neschimbata.
Asa cum englezii au raspandit consumarea ceaiului cu lapte, rusii au fost la originea raspandirii consumului de ceai cu lamaie. Acest lucru s-a intamplat dupa zita reginei Victoria in Rusia, careia i-a placut combinatia si a popularizat-o.
Se spune ca doar ceaiul de Krasnoiarsk este propice prepararii in samovar. Unul dintre cele mai populare ceaiuri rusesti este Russian Caravan, un amestec de ceai negru din India si China. Desigur, numele acestui amestec de ceaiuri aminteste de vremurile cand acesta era adus cu mare greutate din China, cu ajutorul caravanelor. Desi este un ceai tare si care, in mod normal, se serveste doar dimineata, in Rusia, ceaiul se bea la orice ora din zi si din noapte.
Metoda de preparare a ceaiului in Rusia este una specifica, atat prin ustensilele folosite, cat si prin modul de pregatire. Instrumentul principal este samovarul care, desi inrudit cu instrumente similare din Tibet si Mongolia (cunoscute din secolul al XH-lea), a devenit un simbol national al Rusiei. Acesta apare in traditia rusa a ceremoniei ceaiului pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Primele samovare "imperiale" au fost prezentate in cadrul expozitiilor internationale, din Rusia si din strainatate, in decursul secolelor al XVIII-lea si al XlX-lea. Au aparut firme specializate in fabricarea samovarelor, dand nastere unei elite a maestrilor. Cei mai renumiti erau originari din orasul Tuia, dintr-o regiune bogata in minereu de cupru. Maestrii din Tuia erau renumiti ca armurieri si producatori de arme; pe timp de pace, gloantele, sabiile si armele erau topite si transformate in samovare, iar in perioadele de razboi samovarele erau topite si transformate in arme.
Dintr-o simpla ustensila casnica, samovarul a devenit un "obiect social", atat prin importanta data de obiceiuri - facand parte din traditia gospodariei rusesti si tronand pe masa din sufragerie -, cat si prin cantitatea mare de ceai ce se obtine cu ajutorul lui. Era folosit in cadrul familiei si in timpul reuniunilor dintre prieteni. O veche traditie ruseasca spune ca, dupa masa de seara, intrega familie sa se stranga pentru a bea ceai din samovar. Ceaiul era sert de catre femei, de obicei de "stapana casei" sau de fiica cea mai mare (daca mama lipsea), obicei ce aduce aminte de traditia englezeasca a doamnei ceaiului (lady of tea).

Samovarul era nelipsit din gospodaria ruseasca traditionala, indiferent cat de saraca era aceasta. Dincolo de utilitatea casnica, multe samovare erau adevarate opere de arta, reflectand imaginatia si creatitatea fauritorilor lor. Cu timpul au aparut si samovare porile, facandu-se astfel posibila crearea "atmosferei de acasa" oriunde te-ai fi aflat. Scriitorii rusi imortalizeaza in scrierile lor traditia ceaiului si a samovarului: Dostoievski in "Sotul etern", Cehov in "Unchiul Vania", Tolstoi in "Anna Karenina", in timp ce Puskin scria ca extazul este "un pahar plin cu ceai si o bucatica de zahar in gura".
Samovarul este un recipient mare de metal (bronz sau arama), cu un sistem de incalzire (ce utilizeaza carbuni sau curent electric). Corpul principal se foloseste doar pentru a incalzi apa si a o pastra calda. Ceaiul pro-priu-zis se prepara fie in partea superioara a samovarului (intr-un corp secundar ce preia caldura de la sistemul de incalzire), fie intr-un ceainic separat, asezat pe corpul principal. Ceaiul obtinut este foarte tare, inchis la culoare si este numit zavarka. Aceasta infuzie concentrata se toarna in recipiente de sticla cu suport de metal, apoi se dilueaza cu apa fierbinte din samovar, pana la concentratia dorita. Ceaiul se bea cat mai fierbinte (se soarbe precum unele variante de ceai chinezesc), bine indulcit (cu zahar, miere sau chiar gem adaugat direct in pahar) si cu multa lamaie. Se mai poate bea tinand in gura un cub de zahar (sau o lingurita de gem), ce se dizolva treptat pe masura ce consumi ceaiul. in Rusia, ceaiul se bea dupa masa si pe durata primei jumatati a dupa-amiezii; nu se considera adecvata consumarea lui in timpul mesei.In zilele noastre ceaiul, alaturi de votca, este una din bauturile nationale rusesti. Deoarece este energizant si sanatos, el este potrit pentru ritmul si ata din Rusia.