Cultirea ceaiului in insulele japoneze este atestata din timpul secolului al z IX-lea. Primele seminte au fost aduse din China de catre preotul budist Miyoye si tate initial in insula de sud, Kyushu. Apoi tatiile de ceai s-au extins spre nord, pana la latitudinea de 39AN. De altfel, in Japonia ceaiul fi intotdeauna strans legat de budism si de templele budiste, iar preotii budisti il vor folosi inclusiv ca pe un mijloc de a-si transmite intaturile. Astfel, traditia japoneza a Zenului ne prezinta un Maestru, care, primind oaspeti la manastire, trecea de la unul la altul insotit de un discipol, intreban-du-i: "Ati mai fost pe aici? Nu? Atunci, poftim o ceasca de ceai! Dar dumneavoastra ati mai fost pe aici? Da? Poftim o ceasca de ceai!" Discipolul care il insotea il intreaba nedumerit: "Dar, Maestre, cum de le dai tuturor cate o ceasca de ceai, orice ti-ar raspunde?" Maestrul s-a intors spre el si i-a spus: "Poftim o ceasca de ceai!"
Ca si in China, la inceput, ceaiul a fost apreciat pentru loarea sa curati. La curtea din Kyoto era considerat o bautura rafinata, asociata culturii chineze, pe care in acea perioada intreaga nobilime japoneza se straduia sa o imite. Catre sfarsitul secolului al IX-lea, transferul de cunostinte dinspre China spre Japonia a incetat, consumul ceaiului cunoscand un regres considerabil. Pentru urmatorii 300 de ani exista foarte putine marturii scrise in istoria Japoniei in care sa fie mentionat
ceaiul.
In a doua jumatate a secolului al Xll-lea, Eisai (1141-l215), un calugar japonez, considerat unul dintre fondatorii scolii Rinzai a budismului Zen, a reintrodus ceaiul si consumul lui in Japonia. Eisai a scris doua carti importante: una despre Zen - Kozen gokokuron ("Raspandirea Zenului pentru pastrarea natiunii", in 1198) si una despre ceai - Kissa yojoki ("Ceaiul si prelungirea vietii", in 1214). El prezenta loarea medicinala a ceaiului si il recomanda ca fiind util pentru a alunga oboseala aparuta dupa orele de mediatie Zen.
A doua mare scoala de Zen (Soto) a fost introdusa in Japonia de catre calugarul budist Dogen, in 1227. Sub influenta ambelor scoli japonezii au dus pe culmi ale rafinamentului arta ceremoniei ceaiului si au dezvoltat o forma specifica de poezie, haiku.In secolul al XTV-lea intalnirile sociale, prilejuite de ceai, se raspandisera in randul claselor nobiliare. Au aparut chiar intreceri de degustare a ceaiului, in care participantii trebuiau sa-si dea seama ce tip de ceai beau, iar, uneori, chiar cine l-a pregatit. O data cu raspandirea acestor reuniuni, s-au dezvoltat ceramica, pictura, aranjamentul floral, toate contribuind la crearea unei atmosfere placute, relaxante.

Principiile fundamentale ale gandirii asiatice, Yin si Yang, erau reprezentate in societatea nobililor samurai de cele doua cai, opuse, dar si complementare: Bushido (Calea Samuraiului, o cale a onoarei si razboiului, dar si a mortii) si Chado (Calea Ceaiului, o cale a vietii si a armoniei). Tocmai de aceea cele doua vor fi aproape inseparabile timp de sute de ani, oferind armonie si putere celor care le urmeaza.
Ca multe dintre artele japoneze, martiale sau artistice, ceremonia ceaiului este privita ca o metoda ce poate conduce la iluminare; ea este partea centrala a Caii Ceaiului (Chado). Ceremonia ceaiului poate dura pana la 4 ore si presupune o atentie constanta si o eliberare a mintii de alte ganduri, participantii trebuind sa fie, conform preceptelor Zen, "aici si acum". Iata o povestire ce ilustreaza cele spuse mai sus: in Japonia mediela, un maestru al ceaiului, pe cand trecea pe strazile aglomerate din Kyoto, i-a atins unui samurai sabia. Pentru asemenea ofensa a fost provocat la duel, intrucat pentru un samurai sabia insemna sufletul lui, iar atingerea ei era echilentul unei palme peste fata. Maestrul si-a cerut scuze, dar, la insistentele samuraiului furios, a trebuit sa accepte provocarea. Maestrul a fost impresionat de incident, mai ales ca nu se pricepea prea mult la lupte.
Ajungand la un prieten, i-a povestit ceea ce i se intamplase si i-a cerut o sabie. Uimit, acesta i-a spus: "Nu stii sa lupti, ai fost maestru al ceremoniei ceaiului toata viata. N-ai ce face cu o sabie!" "Atunci, ce-mi ramane de facut? Onoarea imi cere sa-l intalnesc pe samurai", raspunse maestrul. Prietenul sau l-a sfatuit: "Nu poti sa lupti, deci intampina-ti sfarsitul cu onoare, iar ca ultim gest sarseste ceremonia ceaiului!". in zorii zilei, samuraiul isi astepta oponentul la locul silit. "inainte de lupta, voi sarsi ceremonia ceaiului", a spus maestrul. A ingenunchiat, a scos ustensilele si s-a pregatit sa faca ceai. A aprins focul si a fiert apa, dupa care a presarat, cu multa atentie si concentrare, pulberea de ceai in apa care clocotea. A amestecat ceaiul, dupa care l-a servit pe samurai.
Acestuia nu-i venea sa creada ce vedea. in nici un duel nu intalnise un oponent atat de calm in fata mortii. Profund impresionat, samuraiul a ingenunchiat in fata maestrului spunand: "Maestre, multi dintre cei pe care i-am ucis au cerut indurare si mila inainte sa-i ucid. Niciodata n-am zut un curaj ca al dumneavoastra! Va asteapta moartea si, cu toate acestea, sarsiti ceremonia fara greseala si fara cea mai mica ezitare. Cu aderat sunteti un Mare Maestru al Ceaiului si un om care nu se teme de moarte. Va rog sa uitati provocarea mea si sa ma acceptati ca elev!". Maestrul se uita la el, zambi si accepta.
O alta versiune povesteste ca prietenul sau l-a intat doar pozitia de garda cu sabia si l-a sfatuit sa aiba atitudinea pe care o are in timpul ceremoniei ceaiului, Oponentul sau a fost impresionat de atitudinea ferma, linistita si netulburata de prezenta mortii, incat l-a rugat sa-l primeasca discipol.