in infectia naturala, cantitatea virusului infectant fiind de obicei foarte mica, insuficienta pentru a stimula celulele producatoare de anticorpi, aparitia anticorpilor antivirali este conditionata de multiplicarea virusului si deci de cresterea cantitatii de virus . in infectiile experimentale, raspunsul esle diferit, dupa cum se utilizeaza antigene corpus-culare sau solubile. Dupa inocularea antigenelor solubile, raspunsul in anticorpi este mai puternic si mai prompt decit dupa inocularea antigenelor corpusculare, care in unele cazuri pot fi fagocitate ele celulele sis ternului reticuloendotelial si eliminate inainte de a stimula sinteza anticorpilor. Aceste aspecte constituie un alt argument in favoarea utilizarii ca ccin a antigenelor virale solubile.

Animalele inoculate cu o singura doza de antigen incep sa formeze anticorpi dupa o latenta scurta, a carei durata depinde de sensibilitatea metodei de detectare a anticorpilor. Anticorpii formati ating maximum la 1012 zile de la inoculare si apoi scad in raport cu tumoierul Y-globulinei respective. La 4 5 sapiamini, anticorpii dispar din singele animalelor injectate. Acesta este raspunsul primar la care participa numai o parte din celulele precursoare ale anticorpogenezei.
La a doua inoculare a aceluiasi antigen se inregistreaza titruri mari ale anticorpilor specifici, titruri care ating maximul in ziua a 5-a a 7-a. Persistenta anticorpilor este de lunga durata. Acesta este raspunsul imun secundar sau booster-vA, care poate fi obtinut atunci cind inocularea secundara survine in pe ioada de declin a raspunsului imun primar (sapta-mina a 2-aa 3-a).
I'itrurile inalte ce caracterizeaza raspunsul secundar pol li mentinute prin rapeluri judicios spatiate. Aceasta stare de hiperimunizare nu poate fi prelungita prea mult, pentru ca intervine fenomenul de oboseala imunologica a organismului.Ila>punsul secundar, ca si starea de hiperimunizare, pot fi provocate numai cu antigenul pentru care organismul are deja o experienta imunologica. Daca rapelurile sini facute cu antigene inrudite, raspunsul in anticorpi esle de tip secundar in cazul fractiunii anligenice comune si raspuns primar in cazul fractiunii antigenice deosebiie.
Acesie date pol li raportate integral la diferite scheme de ccinare in care sint folosite preparate mono- sau polilente.
Anticorpii raspunsului primar difera de cei sin teii/ati in cursul raspunsului secundar, atit in ceea ce priveste greutatea moleculara, cil si capacitatea de cuplare cu antigenul. in cazul folosirii antigenelor virale, ca si in alte situatii, anticorpii raspunsului primar sint 19 S . Imunizari primare cu doze mari de antigene pot provoca si sinteza anticorpilor 7 S. Dozele intermediare dau rezultate \ ariabile in functie de individ. Raspunsul secundar depinde de experienta imunologica anterioara, constind in anticorpi 7 S, la un litru mult mai mare, daca acestia au mai fost sintetizati. in cazul in care numai anticorpii 19 S au fost produsi dupa prima inoculare, bousier-\.A nu esle influentat de prima injectie.
Dinamica anticorpilor 7 S si 19 S in cursul imunizarii in viroze evolueaza in functie de un mecanism reglator de tip jeedback . Supresia lormarii anticorpilor 19 S duce la cresterea titrului 7 S, caracteristic raspunsului secundar. Schemele complexe de imunizare care utilizeaza administrarea simultana a unor ccinuri vii reactogene cu doze profilactice de y-globuline specifice (anticorpi 7 S) pot influenta formarea ulterioara a titrurilor dorite de anticorpi 7 S. care asigura imunitatea de iunga durata in boala. Astazi, ele nu mai sint utilizate.
Caracterizarea raspunsului de anticorpi cu specificarea imunoglobu-linelor produse parc sa constituie o metoda mai buna de eluare a starii ele imunitate decit simpla evidentiere a anticorpilor. Cercetarea anticorpilor 19 S poate constitui o metoda de diagnostic si de investigatie epidemiologica, deoarece anticorpii 19 S sint prezenti constant in infectiile primare si absenti in cele secundare . Raspunsul in anticorpi nu este in functie de substratul pe care a fost cultit virusul, el fiind egal pentru un virus cu litru egal, care a fost cultit pe substrate diferite.