Necesitatea de a selecta intre numeroasele metode propuse in vaccinarea antirabica explica numeroasele reniri asupra problemei facute in cadrul unor reuniuni internationale sau de grupuri de experti sub egida OMS (64, 108, 179183, 129, 104, 165, 45).
Concluziile acestor studii indica drept vaccinuri de valoare silita preparatele care satisfac testele de inocuitate si eficienta de laborator si care, o data administrate pe un numar mare de subiecti, in conditiile terenului, isi demonstreaza utilitatea.
Probele de inocuitate sint aceleasi pentru vaccinul antirabic, ca si pentru alie vaccinuri virale si ele au fost revazute in cadrul indicatiilor OMS. Probleme particulare rabiei ridica probele de potenta, care trebuie sa evalueze proprietatile vaccinului de a fi eficient in profilaxie . Procedeele utilizate pol fi incadrate in doua categorii:
evaluarea antigenicitatii preparatelor in dilutii succesi;
evaluarea imunitatii obtinute cu doze fixe de antigen in raport cu doze creseinde ce virus infectant inoculat.
Rezultatele obtinute sint variabile, desi ambele metode pot fi considerate satisfacatoare . Reproductibilitatea testelor creste daca se folosesc animale din aceeasi colonie, in conditii similare de mediu si daca etalonul

vaccinul de referinta

este acelasi sau similar. Animalul de electie este soarecele , iar metodologia testelor de potenta a fost revizuita de I. J. Dean , K. Ilabei si E. B. Seligmann
Imunogenitaica vaccinurilor de uz terinar trebuie testata pe gazde omologe, in timp ce estimarea potentei vaccinurilor umane ridica probleme deosebite, cu atit mai mult cu cit ele se intrebuinteaza mai putin in profilaxie, in adevaratul sens, si mai ales in terapia dupa expunere: muscatura rabigena.
La om, administrarea mai multor doze de vaccin corespunde utilizarii practice, in timp ce inocularile unice in testele de potenta estimeaza numai imunogenitatea primara, astfel incit asimilarea este fortata. De asemenea, rilicarca rezistentei in cursul reinfectiei intracerebrale a animalului imunizat corespunde in mica masura cu expunerea naturala a omului.
Desi prin prisma argumentelor precedente testele de potenta utilizate pol fi criticate, mentionam pe cele mai frecnt aplicate: testul Habel si lestul NIH-Seligmann

probe in care se cerceteaza valoarea imuno-gena a unor dilutii de antigen inactivat

si testul Koprowski la cobai si Nylar-Dean la soarece, pentru aprecierea vaccinurilor cu virus viu, si ele de asemenea probe de extinctie a antigenului.

Insuficienta metodelor de rificare a potentei vaccinurilor antira-bice, mai ales privita prin prisma utilizarii lor in terapia postmfectioasa, ca si o scrie de argumente experimentale impun o scurta rememorare a dalelor privind mecanismul imunitatii in rabie.
S-a sugerat ca anticorpii circulanti determinati prin terapia antirabka postinfectioasa nu pot fi legati de rezistenta la boala, intrucit ei apar prea tirziu in raport cu perioada de incubare a turbarii. Cu toate acestea, protectia este dependenta

cel putin partial

de prezenta anticorpilor serici .
Datele experimentale indica deosebirile semnificati intre patogenia infectiei cu virusul fix si cu cel de strada, in special in ceea ce priste rapiditatea interesarii sistemului nervos in primul caz.
Replicarea virusului rabic este exclusiv neuronala.In cursul perioadei de latenta, care precede invazia sistemului nervos, cind au loc transportul si adaptarea extrancuronala a virusului, acesta este accesibil imunoterapiei.
De aceea, prezenta anticorpilor (ncutralizanti, FC precipitati, HAI si citolitici) poate fi considerata un indice al protectiei fata de infectia cu virus rabic (55, 82, 83, 33, 16). Totusi, in cazul expunerii masi, asa cum au demonstrat numeroase date experimentale, ca si experimentul unic din Teheran , vaccinoterapia singura poate fi ineficienta, in aceste cazuri seroterapia este un auxiliar indispensabil.
Vaccinul este util ca un stimul primar care sensibilizeaza anticorpo-geneza la un raspuns secundar ce se dezvolta in raport cu antigenul generat de infectia care progreseaza . incercarile de a corela concentratia anticorpilor cu rezistenta la infectie sint relativ recente. Ko-prowski a aratat ca, la primate, titruri sub 1/80 sint ineficiente in raport cu rificarea rezistentei la infectia pe cale intramusculara .
Desigur ca si alte mecanisme de rezistenta a gazdei pot fi adaugate imunitatii umorale si celulare in cursul vaccinarii antirabice:
productia de interferon, apreciabila in infectia cu virus fix , minima in cazul virusului de strada ;
interferenta nemediata de interferon (108, 11C);
seruri proteice inhibitoare: factorul seric termolabil suplimentar (Wiktor, 1966 ), proteina inhibitoare a virusului rabic (Campbell, 1968 );
blocarea locusurilor receptoare pentru virus la nilul membranei celulare .