Ocurenta frecventa a recidivelor, ca urmare a intreruperii tratamentului cu benzodiazepine, a determinat anumiti autori sa analizeze problema utilizarii indelungate a acestora, in asociere cu implementarea unor strategii comportamentale si cognitive. Rickels si Schwei/.er (1990) au emis ipoteza conform careia folosirea constanta a benzodiazepinelor poate impiedica dezvoltarea abilitatilor de diminuare a anxietatii si au sugerat asocierea medicatiei cu interventii precum modificarea comportamentala sau terapia cogniti. Studiul efectuat de Power si colaboratorii sai (1990) asupra tratamentului vine in sprijinul conceptiei potrivit careia tratamentele psihologice si cele farmacologice pot fi combinate tara a-si diminua eficacitatea. Studiul lui Power a combinat terapia cognitiv-comportamentala cu administrarea unei doze fixe si reduse (3x5 mg zilnic) de diazepam. La final, nu s-au descoperit diferente semnificative intre tratamentul combinat si tratamentul cognitiv-comportamental de sine statator sau combinat cu medicatie placebo in ceea ce priveste citi dintre parametrii anxietatii. intreruperea treptata si supravegheata a administrarii diazepamului nu a condus la simptome semnificative de
sevraj sau la reinstalarea simptomelor de anxietate. Studiul de eluare efectuat dupa sase luni a aratat ca peste 85% dintre membrii care beneficiasera de terapia combinata prezentau "modificari clinice importante" (mai mari decit o deviatie standard de 2, in atie cu media inregistrata inainte de tratament), iar 84% nu au apelat ulterior la alte tratamente. Acest grup a reprezentat un contrast interesant fata de cel care a urmat numai tratamentul cu diazepam, cu procentaje mai ridicate de
tratamente ulterioare (54% din grup) si rate mai mici ale "modificarilor clinice importante" (30-70%), la 6 luni dupa incheierea tratamentului.
Chiar daca descoperirile lui Power si ale colaboratorilor sai (1990) trebuie consolidate si de alte studii, acestea sugereaza ca administrarea judicioasa a benzodiazepinelor cu efect tardiv nu interfereaza cu terapia cognitiv-comportamentala la persoanele care au apelat la tratament pentru TAG. Cu toate acestea, tratamentele cognitiv-comportamentaie inregistreaza modificari clinice asemanatoare si in absenta tratamentului farmacologic. Prin urmare, chiar daca este posibil ca folosirea benzodiazepinelor sa nu interfereze cu terapia cognitiv-comportamentala, administrarea acestora nu pare sa contribuie la rezultatele tratamentului, iar potentialele efecte adverse trebuie luate la rindul lor in considerare. Contrar acestor informatii, o eluare a tratamentelor psihologice ale TAG (Durham si Allan, 1993) a evidentiat faptul ca, dintre mai multe studii, rezultatele ce indica progrese peste medie in privinta parametrilor simptomelor si modificari clinice semnificative sint asociate cu grupurile de pacienti carora nu li s-au administrat medicamente anxiolitice. Nu sint disponibile date referitoare la combinarea tratamentului psihologic cu medicatia anti-depresi. in mod clar, rolul farmacoterapiei ca supliment al tratamentului psihologic in TAG nu a fost inca silit.
Concluzii
Terapiile cognitiv-comportamentaie se dovedesc a fi cel putin la fel de eficiente pe termen scurt ca si farmacoterapia, nu determina reactii adverse de tipul efectelor secundare si al sindromului de sevraj si au drept scop sporirea capacitatii de a face fata problemelor si, prin urmare, consolidarea sentimentului de control si de stapinire de sine al pacientilor. in cazul altor
tulburari de anxietate, aceleasi strategii au determinat modificari pe termen lung ai parametrilor care ridica vulnerabilitatea fata de
nevroza (Hunt si Andrews, 1998). Informatiile actuale sugereaza ca tratamentul trebuie sa includa macar unele elemente educative referitoare la natura tulburarii si sa aiba in vedere ideile, atitudinile si asteptarile relente din perspecti nelinistilor si temerilor specifice.
Chiar daca exista tratamente eficiente, mai sint inca multe lucruri de facut. De exemplu, este important sa se confirme efectele raportate ale tratamentului, prin repetarea studiilor, avind drept subiecti pacienti diagnosticati conform criteriilor DSM-IV, precum si prin administrareaingrijirilor medicale de rutina. in continuare, dezvoltarea tratamentelor adecte nivelului primar de asistenta medicala prezinta importanta pentru majoritatea celor afectati de TAG, care nu vor beneficia niciodata de tratamente in centre specializate. De asemenea, studiile viitoare ar trebui sa abordeze aspectul principal al tulburarii, si anume ingrijorarea, din perspecti eluarii si a tratamentului.
