Referindu-se la obiectul cunoasterii in psihopatologic, L. Binswanger distinge doua directii:
a) conceptia psihopatologica, ce provine dinspre filozofie si stiintele umaniste;
b) conceptia psihiatrica, ce provine dinspre medicina generala, somato-biologica. Ambele conceptii reprezinta doua modalitati de a intelege omul. Psihiatria vede in om
un organism biologic, fizico-chimic, un sistem de functii de ordin organic, legate prin procese naturale. Psihopatologia vede in om o fiinta personala a carei viata reprezinta o continuitate istorica, o "existenta in timp".
Rezulta din acestea ca avem de-a face cu doua domenii distincte in ceea ce priveste "atitudinea" fata de obiectul cunoasterii. Psihiatria clinica considera omul din punct de vedere medical, ca pe un bolnav, ca pe un caz clinic, consemnand simptomatologia, grupand-o in serii sindromologice si incadrand-o in grupe nosologice prin intermediul rationamentului clinic care este reprezentat de diagnostic. in sensul acesta, remarcam urmatoarea structurare a "gandirii clinice" in psihiatrie :

Suferinta ca mod de iraire a bolnavului

Obserrea clinica a bolnavului

Gandirea medicalasau rationamentulclinic

Boala ca suferinta clinica

Sinteza fenomenologica a obsertiei clinice

Diagnosiicul clinico-psihiairic

Fundamentand obsertia clinica a bolnavilor psihic pe "metoda fenomenologica", K. Jaspers ne ofera un cadru largit, introducand conceptul de experienta clinico--psihiatrica. Aceasta imbogateste considerabil cadrul strict medical al examenului clinic.
K. Jaspers pune in discutie conceptul de boala ca pe o abatere de la medie, considerata ca reprezentand lorile de normalitate. Abaterea poate fi stationara, fapt care conduce catre conceptul de sanatate mintala, sau dimpotri, abaterea poate interesa "procesul vital", implicand, in cazul acesta modificari de ordin functional, and ca rezultat aparitia starii de boala psihica.
Este pus, in felul acesta, in raport de atie normalul cu patologicul, respectiv starea de sanatate cu starea de boala. Se demonstreaza astfel inseparabilitatea celor doua concepte, ele fiind complementare. Faptul este esential in intelegerea persoanei atat in stare de normalitate, cat si de boala psihica, asa cum se poate vedea mai jos :


Pentru K. Jaspers, boala psihica este legata, in primul rand, de o "lipsa", fapt care aduce in discutie doua aspecte :
a) aspectul transversal al vietii psihice, in sensul de intelegere statica sau fenomenologica ;
b) aspectul longitudinal al vietii psihice, in sensul de intelegeri genetice sau intelegere a unei "psihopatologii comprehensive".
Psihopatologia ca domeniu al stiintelor umaniste este o "antropologic clinica" privind fenomenul psihic morbid. Obiectul ei este fiinta umana ca "persoana diferita" in raport cu normalitatea psihica a celorlalte persoane. Nebunia sau starea de alienatie mintala este considerata un "accident" psihobiologic al persoanei respective, iar din punct de vedere existential, o "posibilitate ontologica". Din aceste considerente, metoda psihopatologiei nu mai fi "obsertia clinica", cum este in cazul psihiatriei, ci o reflectie de ordin filozofic asupra naturii fiintei umane aflate in stare de suferinta psihica. Se diferentiaza astfel doua directii metodologice :
a) cunoasterea stiintifica de factura epistemologica, in cazul psihiatriei;
b) intelegerea filozofica de factura hermeneutica, in cazul psihopatologiei. Ajunsi la acest punct de demarcatie al celor doua aspecte metodologice, obserm ca
avem de-a face cu doua campuri de cunoastere stiintifica; acestea, desi se constituie in
domenii net individualizate, sunt, de fapt, la originea lor, doua "atitudini" raportate la
acelasi obiect reprezentat prin viata psihica a persoanei umane. Acestea sunt urmatoarele :
a) psihiatria, reprezentand campul medico-biologic, clinico-medical, and in centrul
ei bolnavul psihic privii prin intermediul rationamentului diagnostic ;
b) psihopatologia, reprezentand campul antropologic, de intelegere filozofica a fenomenului psihic morbid, prin intermediul unui act de hermeneutica.
Distincte intre ele, dar legale prin acelasi "obiect" de cunoastere, cele doua domenii stiintifice se diferentiaza intre ele in primul rand prin "atitudinea" metodologica fata de obiectul cunoasterii, asa cum se vede mai jos :
Delimitarea obiectului in "doua parti", una de competenta psihopatologiei, iar cealalta de competenta psihiatriei, este pur metodologica. Linia care "desparte" obiectul delimiteaza granita dintre cele doua atitudini metodologice: atitudinea reflexiv-filozofica specifica psihopatologiei si atitudinea clinico-medicala specifica psihiatriei.
Esenta obiectului este fixata andu-se ca punct de plecare al demersului metodologic "suferinta psihica" a persoanei umane. Aceasta este unica si comuna ambelor domenii. De aici insa incepe separatia atitudinilor metodologice care vor conduce, pe de o parte, catre psihopatologie, iar, pe de alta parte, catre psihiatrie, ca "operatii mintale" de interpretare. Sa urmarim in continuare fiecare dintre aceste doua directii.In cazul psihiatriei, suferinta psihica este perceputa prin intermediul obsertiei clinice, sub forma de "simptome". Simptomele reprezinta materialul din care se construi "loul clinic" prin intermediul rationamentului diagnostic, specificandu-se in final boala psihica. Scopul final al oricarui diagnostic este silirea tipului sau formei clinice a bolii psihice pentru a se putea institui un tratament medical adect necesar resilirii echilibrului psihic al bolnavului respectiv. Actul medical este un tip de rationament cauzal privind relatia dintre factorii etiologici (cauza) si boala (efect).In cazul psihopatologiei, suferinta psihica este considerata in mod diferit, asa cum rezulta aceasta din ascultarea de catre psihopatolog a istoriei psihobiografice a persoanei respective. Relatarea bolnavului sau enuntul bolii acestuia se constitui intr-un discurs sau intr-un context narativ specific, reprezentand imaginea paralela a persoanei bolnavului respectiv. Acest enunt narativ este echilentul loului clinic din sfera psihiatriei. Printr-un rationament analitic, de ordonare si clarificare, contextul narativ fi raportat la un anumit "registru ontologic" al persoanei respective, ceea ce corespunde, in cazul psihiatriei, cu "boala psihica". Locul diagnosticului din psihiatrie este luat, in cazul psihopatologiei, de interpretare hermeneutica a sensului "nebuniei", respectiv a fenomenului psihic morbid. Prin analiza hermeneutica a contextului narativ al bolnavului se realizeaza, de fapt, o descifrare a semnificatiei alteralitatii psihice, care este starea de "suferinta" de unde s-a plecat initial. Scopul este de realizare a unei imagini antropologice a persoanei umane in stare de alienare mintala, asa cum se poate vedea in schema urmatoare:
Din schema de mai sus se desprinde faptul ca, desi net individualizate, psihiatria si psihopatologia se afla intr-un permanent "dialog" reciproc, prin care se completeaza intre ele.
Pentru K. Jaspers, psihopatologia ramane stiinta fenomenelor sufletesti anormale si bolnave, intrucat, asa cum vom vedea in modulele urmatoare, se poate vorbi despre o psihopatologie clinica si nosologica ce analizeaza semnificatiile diferitelor tipuri de boli psihice, in sensul acesta, scopurile urmarite de psihopatologie, dupa K. Jaspers, sunt urmatoarele:
a) analizeaza viata psihica anormala ca realitate a persoanei;
b) reprezinta studiul mijloacelor de expresie ale acesteia;
c) urmareste cauzele tulburarilor psihice;

d) explica dinamica fenomenului psihic morbid ;

e) interpreteaza formele de anomalie psihica.
Trebuie insa precizat faptul ca in cazul psihopatologiei nu se face o separatie intre fenomenul psihic morbid si persoana bolnavului psihic. Acestea constituie un ansamblu unic, caracterizat, dupa E. Minkowski, prin urmatoarele aspecte :
a) ruperea dialogului uman;

b) ruperea contactului vital cu realitatea ;

c) aspectul dramatic al suferintei psihice ;
d) ruptura existentei cu schimbarea cursului vietii si a sensului destinului persoanei bolnavului;
c) infirmarea caracterului afirmativ al vietii;
0 schimbarea naturii umane, in sensul ca "a fi bolnav" inseamna "a fi diferit" ; g) modificarea calitati a personalitatii prin prezenta fenomenelor psihice morbide in componenta acesteia.
Din cele expuse mai sus se poate vedea ca in sfera obiectului psihopatologiei se diferentiaza cate aspecte particulare, diferite de cele ale psihiatriei clinice. Referindu-se la aceste particularitati care intereseaza obiectul psihopatologiei, K. Jaspers a preferat sa le considere ca "teme de studiu".

Pentru K. Jaspers, scopul psihopatologiei este de a cunoaste viata psihica anormala in realitatea sa, mijloacele de expresie ale acesteia, raporturile sale de ansamblu si cauzele sale multiple. Situandu-sc pe aceasta pozitie, care construieste o psihopatologie plecand de la datele oferite de psihiatria clinica, K. Jaspers izoleaza urmatoarele aspecte tematice ale psihopatologiei:
a) calitatile subiective ale sufletului traite in mod real (fenomenologia);
b) simptomele obiective, operatiile si fenomenele fiziologice auxiliare;
c) expresia sufletului, in sensul de fenomen atat de obiect, cat si subiectiv ;
d) raporturile de ansamblu ale vietii psihice ;

e) raporturile de comprehensiune ;

f) raporturile de cauzalitate;
g) modurile si sensul reprezentarilor teoretice ; h) inteligenta si personalitatea.
Ulterior, reluand problema si sintetizand "temele" de mai sus, K. Jaspers prefera sa vorbeasca in sfera psihopatologiei despre "fenomenele psihice individuale" care concentreaza "tematica obiectului psihopatologici". Acestea sunt urmatoarele:
1. Experientele vietii traite. Fenomenele subiective ale vietii psihice morbide, reprezentand "psihopatologia fenomenologica" (tulburari de constiinta, halucinatii, afecte, tulburari de gandire).
2. Performantele psihice drept performante obiective ale vietii psihice (aperceptia, memoria, activitatea, inteligenta). Acestea sunt in raport cu "psihologia formei" (Gestaltpsychologie).
3. Componenta somatica a evenimentelor psihice, in care sunt incluse componentele si efectele somatice ca simptome ale activitatii psihice, ele reprezentand "somato--psihologia".
4. Semnificatia fenomenelor obiective, ele reprezentand "psihopatologia comprehensi". Pentru K. Jaspers, ceea ce are loare pentru psihopatologie sunt, in primul rand,
experientele umane, fie ca este vorba de "experientele vietii traite", ca manifestari exterioare, fie ca este vorba de "experientele sufletesti", ca manifestari interioare. in sensul acesta, psihopatologia este chemata sa explice si sa inteleaga aceste experiente umane, in raport cu fenomenele psihice morbide.
E. Minkowski afirma ca scopul psihopatologiei este de a intelege diversele modalitati de "a fi altfel" ale persoanei umane. Din acest motiv, pentru E. Minkowski, o importanta deosebita o au nu "temele", ci "mecanismele" de la baza fenomenului psihic morbid si care sunt urmatoarele:

a) legatura si disjunctia ;

b) fuziunea si denudarea;

c) gul si confuzul (ordinea, precizia, vidul, unitatea);

d) reificarea si pierderea contactului vital cu realitatea (integrare, adaptare, deza-daptare, alienare).
O precizare interesanta este facuta de H. Ey, care, referindu-se la "tematica psihopatologiei", afirma ca "boala nu este un corp strain, ci ea depinde de organizarea fiintei vii, aparand esentialmente ca un efect al dezorganizarii sale".
Toate aspectele prezentate mai sus demonstreaza ca psihopatologia se constituie ca disciplina bine conturata, and ca obiect studiul "fenomenului psihic morbid" din perspecti stiintelor umaniste, realizand prin aceasta conexiunea, atat de necesara, intre psihiatria clinica si psihologia generala.