In psihopatologie, notiunea de "reactie" reprezinta o contributie a Scolii germane de psihiatrie. Primul care face referinta la acest concept este K. Bonhoeffer prin descrierea "tipului exogen de reactie", despre care am vorbit deja anterior.
E. Kretschmer analizeaza "reactiile patologice" la evenimentele etii traite si "reactiile personalitatii". Cel care analizeaza mecanismele psihopatologice ale reactiilor si Ie fixeaza cadrul clinic este K. Jaspers. K. Schneider se ocupa de studiul reactiilor anormale la evenimentele etii traite. in psihanaliza, S. Freud sustine ca reactiile sunt in raport cu Eul constient, considerat ca fiind "sediul conflictelor". Tot K. Schneider este cel care va face diferenta intre "reactiile conflictuale interne" si "reactiile la evenimentele traite" exterioare persoanei bolnavului. Pentru Braun, exista "reactii de mediu" si "reactii ale personalitatii", iar Hamburger vorbeste despre "reactii de situatii".

Definitie si cadru psihopatologic

J. Piaget considera ca orice conduita reprezinta un schimb intre organism si mediu. Blocajul acestui "schimb" trebuie prit ca o situatie de criza. Solutia crizei este reechilibrarea sau refacerea schimbului blocat. Criza nerezolvata duce la frustrarea personalitatii si aparitia unor tulburari specifice la nivelul acesteia, al Eului personal.
K. Jaspers afirma ca istoria indiduala a unei persoane se face in afara ei. in sensul acesta, ata trebuie inteleasa ca fiind o coastructie atat autonoma si egocentrica in asimilarea obiectului, cat si socializata in ceea ce priveste coexistenta si conetuirea ei in lume.
Se desprinde de aici faptul ca in cazul reactiei participa atat persoana, cat si experienta de ata a acesteia. Reactia trebuie considerata, in acest caz, un tip special, neobisnuit de experienta, o "experienta-cheie" ce modifica existenta persoanei la un moment dat, ca urmare a unor cauze care sunt concomitent si conditii de existenta, noi si neobisnuite pentru indid.
B. Pauleikhoff si H. Mester insista asupra faptului ca originea conceptului de reactie este situata in sfera psihologiei. Ea desemneaza miscarea unui muschi consecutiva unei excitatii, este "raspunsul cu sens la o situatie determinata". Reactia este o functie elementara, de baza a etii sufletesti.
Dupa Thomae, pe cat este de cert conceptul de reactie, cand se refera la o situatie specifica, pe atat de problematic dene cand se refera la situatia unui anumit om.
Pentru K. Schneider, diferenta dintre "reactiile normale".si "reactiile anormale" consta in faptul ca cele anormale se definesc prin raportarea lor la cele normale, ele caracterizandu-se prin urmatoarele aspecte :
- intensitatea neobisnuita, zgomotoasa ;

- lipsa de adecvare in raport cu actiunea ;

- diferenta ca durata si aspect in raport cu reactiile normale ;

- tinuta anormala a continutului lor.

In psihanaliza, se considera ca "functiile reactionale ale Eului" sunt conduite si comporiamente elaborate de Eu pentru a lupta sau, mai exact, pentru "a se opune" unor pulsiuni ale inconstientului care cauta sa i se substituie, cum ar fi, de exemplu:
- dezgustul, ca reactie impotriva tendintelor canibalice sau coprofage;
- pudoarea, ca o functie reactionala contra exhibitionismului.
K. Schneider defineste reactia ca fiind raspunsul afectiv al unui indid la evenimentele etii traite.
K. Jaspers sileste urmatoarele criterii-regula care caracterizeaza orice fel de reactie:
1. Orice reactie are la originea ei o cauza sau un "fenomen cauzal" specific care o produce.
2. Continutul tematic al reactiei este in relatie direct comprehensibila cu cauza care a produs-o.
3. Evolutia reactiei depinde de cauza si ea inceteaza de a se mai manifesta odata cu anularea sau disparitia cauzei care a produs-o.

Mecanismele reactiei

Din definitiile de mai sus rezulta ca reaqia este un "raspuns" specific al persoanei la "actiunea" neobisnuita a mediului fizic sau social al acesteia.In cuplul actiune-reactiune trebuie sa vedem o pereche compensata in care al doilea termen il dubleaza pe primul, in mod reciproc, printr-o miscare inversa (J. Starobinski). Acest aspect a fost remarcat de numerosi specialisti.
Apar doua notiuni noi, specifice patologiei, care deriva din cele de mai sus, in explicarea mecanismelor reactiilor:
- agresiunea, care este o actiune negativa, distructiva, cu rol patogen;
- apararea, care este o reactie pozitiva, reparatoare, cu rol restaurator, legata de principiul tal, deci sanogenetica.
Orice agresiune presupune un agent traumatic, o "psihotrauma" care actioneaza din exterior asupra persoanei, avand un efect nociv. Traumatismului, ce actioneaza din exterior, i se opune abreactia, care este, cum spuneam, o miscare de actiune din interior. Abreactia delimiteaza doua forte opuse reactie, fata de traumatism : abreactia propriu-zisa (raspunsul "in afara") si retentia (raspunsul "in interior"). Boala reactiva apare ca o "incarcare" a indidului ca urmare a unei abreactii insuficiente, asa cum se poate vedea in schema urmatoare:In sensul celor de mai sus, boala reactiva se defineste in felul urmator:
a) ca un tip particular de raspuns la actiunea unui psihotraumatism din afara persoanei,
b) ca o insuficienta a mecanismului de abreactie cu incarcarea interioara emotionala a persoanei.
Studiind relatia dintre psihotraumatism si reactie, Th. Kammerer noteaza existenta a trei faze in dinamica psihopatologica a reactiilor, dupa cum se poate vedea mai jos :

1. Faza de soc

Aceasta corespunde momentului in care persoana se afla sub actiunea imediata si directa a psihotraumatismului. Emotia dominanta este angoasa manifestata prin s, tipat, agitatie psihomotoare dezordonata. In mod egal, se poate nota si o situatie inversa: stupoare, inhibitie psihomotoare totala, inexpresitate emotionala. Aceste reactii emotionale se insotesc de modificari neurovegetative (cardiovasculare, gastrointestinale, secretoare, spasme sau tremuraturi musculare etc).

2. Faza de adaptare
Dupa atenuarea manifestarilor emotionale primare, asistam la instalarea unui proces de "adaptare" sau de "aparare", caracterizat prin urmatoarele :
- estomparea manifestarilor emotionale de soc (depresie, dezorganizarea comportamentului, tendinte regresive, tulburari neurovegetative);
- rememorarea accidentului cu toate detaliile si circumstantele acestuia;
- retrairea amintirilor si a experientelor afective in raport cu obiectul pierdut. in timp, se poate chiar observa organizarea unei "nevroze tematice" specifice acestei faze, prin incapacitatea realizarii unui progres readaptativ. Aceasta nevroza se caracterizeaza prin urmatoarele: atitudini regresive, actitati revendicative, tendinte ipohondriace, manifestari de tip isteric.In cazurile cu o evolutie favorabila, actitatea de readaptare progreseaza, simptomatologia clinica estompandu-se. incarcatura agresiva si de autoacuzare se sterge. Se resilesc capacitatile de autocontrol si indidul isi poate relua actitatile, conduitele si relatiile sale obisnuite.

3. Faza de reorganizare
Aceasta implica o desprindere completa a persoanei de factorul psiho-traumatizant. Faptul echivaleaza cu "uitarea" evenimentului patogen. Persoana se va referi la "situatia psiho-traumatizanta" la timpul trecut, ca la un eveniment pe care l-a depasit si de care se considera detasata. EI este inclus insa in psihobiografia sa personala.
K. Schneider explica mecanismele psihopatologice ale reactiilor in raport cu o anumita conuratie a aparatului psihic. El distinge doua dimensiuni ale acestuia, direct interesate in procesul reactiilor. Acestea sunt fondul psihic (Untergrund) si arierul (Hintergrund).
Fondul psihic al reactiei la un eveniment trait nu motiveaza reactia, ci actioneaza intr-o maniera pur cauzala. El reprezinta "predispozitia persoanei". Exista, in sensul acesta, "depresii fundamentale" sau esentiale, nereactive, in care fondul psihic (de tip constitutional-genetic) reprezinta substratul atat al tulburarilor psihopatologice autonome, cat si al unor dezvoltari reactive (angoase, obsesii etc). Natura fondului psihic scapa insa experientei clinice. El este un concept filozofic-limita, dincolo de care experienta noastra scapa controlului constient. Fondul psihic face posibila distinctia intre ceea ce este fundamental si psihotic si ceea ce este reactionai. Fiind un concept-limita, fondul psihic nu poate deveni obiect de investigatie si-l recunoastem numai prin manifestarile sale. El ne apare ca neinteligibil. Cu toate acestea, ata psihica este traversata si de reactii inteligibile la evenimentele traite de indid.
Al doilea aspect care se distinge de fondul psihic este arierul, ca sediu al reactiilor la evenimentele traite. El are un caracter inteligibil. in sensul acesta, putem afirma ca reactiile persoanei sunt de doua feluri:
- reactii exterioare, in raport cu evenimentele exterioare traite de indid ;
- reactii interioare, legate de conflictele interne ale persoanei.
La cele doua aspecte legate de natura "aparatului psihic" - fondul psihic si arierul - analizate mai sus, o importanta deosebita in explicarea starilor reactive rene insusi sistemului global al personalitatii. E. Kretschmer este cel care a subliniat "rolul personalitatii" in geneza reactiilor psihice, in primul rand a "reactiilor interioare". Acestea sunt in raport cu personalitatile de tip senzitiv sau cu personalitatile care se indoiesc de ele insele.

Forme de reactii

O clasificare unica a reactiilor in psihopatologie nu exista. Sunt diferite modalitati de a "vedea" si "intelege" reactiile. Din acest motiv, vom prezenta in continuare cateva dintre cele mai importante clasificari ale starilor reactive.
Pentru E. Kretschmer, reactiile sunt de doua feluri: reactii primitive si reactii ale personalitatii.
Reactiile primitive sunt consecutive unor experiente interne care se manifesta imediat, in mod direct, prin actiuni impulsive instantanee sau prin procese profunde de natura hipobulica sau hiponoica, fara a angaja ansamblul personalitatii. Ele sunt specifice copiilor, persoanelor needucate, celor cu maturitate afectiva, intelectuala la limita, alcoolicilor sau persoanelor psihopate. in cadrul acestui grup distingem urmatoarele forme:
a) reactii explozive constand in stari afective intense, descarcate intr-o forma elementara si simpla, ireflexive si incapabile de a fi controlate de indid;
b) actiunile de "scurtcircuit", reactii care se transforma direct in acte, in afara oricaror interventii ale personalitatii. Actiunea si impulsiunea afectiva care le provoaca formeaza un ansamblu unic si bine ordonat;
c) reactii hipobulice si hiponoice, reprezentate prin urmatoarele:
- reactii hiponoice asemanatoare sului;

- reactii hipobulice din cursul isteriei;

d) simularea si refularea, forme de manifestare de tip reactiv inrudite intre ele. Ele sunt reactii de refugiu, legate de situatiile de frustrare ale indidului.
Reactiile personalitatii sunt cele in producerea carora este antrenata personalitatea in totalitatea sa, intr-o forma activa si constienta. In aceasta grupa se situeaza urmatoarele forme de manifestari psihopatologice :
a) manifestarile expansive de tip hiperstenic, expansiv-pasionale, asa cum sunt intalnite in paranoia;
b) manifestarile senzitive, acele manifestari de tip astenic care traduc o slabiciune de caracter, vulnerabilitate, timiditate si modestie. In sensul acesta, sunt mentionate ca exemple : delirul senzitiv de relatie, nevroza obsesionala;
c) dorintele si realizarile artistice, care sunt legate de sublimare, mecanismele de catarsis, realizarea autista a dorintelor de tipul erotomaniei sau a bovarismului.
Din punctul sau de vedere, K. Schneider clasifica starile reactive in doua grupe: reactii anormale la evenimentele traite externe si reactii conflictuale interne. Le vom prezenta in continuare.
Reactiile anormale la evenimentele traite de indid sunt depresia reactiva, starea crepusculara reactiva si delirul reactiv. Ele sunt, de regula, raspunsuri afective la evenimentele etii exterioare traite de bolnav. Caracterul lor este pus in edenta, din punct de vedere tipologic, de sentimentul dominant: grija, nostalgie, tristete, neliniste, oroare, angoasa, manie, stare de iriilitate. Din punct de vedere clinic, au valoare in primul rand tristetea, frica si starea de angoasa.
Reactiile conflictuale interne corespund "reactiilor personalitatii" descrise de E. Kretschmer si sunt reprezentate prin urmatoarele : reactii de gelozie, reactii depresive grave, reactii psihotice.
La clasificarile anterior prezentate ale lui K. Schneider si E. Kretschmer, A. Porot adauga o clasificare a starilor reactive in doua grupe principale, si anume:
A. Reactii indiduale, proprii unei singure persoane, care pot fi:
a) reactii primitive:
- reactii explozive constand in agitatie impulsiva, stari confuzionale sau crepusculare cu un mare potential agresiv (suicid, omor, incendiu, ol, fuga, furt);
- refulare cu formarea de complexe ideo-afective, ceea ce poate constitui o serioasa potentialitate pentru o itoare nevroza sau psihoza;
- conversiune de tip isteric (motor, senzorial, somatic sau psihic);
b) reactii ale personalitatii, determinate de tipul constitutional al subiectului si de modelul de raspuns al acestuia din punct de vedere emotional-afectiv. Pot avea urmatoarele aspecte : paranoia senzitilor, depresii reactive, fenomene pitiatice.
B. Reactii colective si sociale sau "psihozele reactive", care apar la un grup populational in conditiile unor cataclisme sociale (razboi, bombardament, deportari, captitate, revolutii, cutremure, incendii, inundatii). Ele pot lua diferite aspecte psihopatologice : panica, teroare, frica, olenta, stupoare, actiuni paradoxale etc.

Starile reactive analizate mai sus ofera o larga paleta de tulburari psihopatologice specifice, raportate atat la factori etiologici exogeni, cat si de tip constitutional, in raport cu dispozitiile personalitatii. Vom analiza in continuare contrareactiile in psihopatologie.

Contrareactiile

Contrareactiile sunt atitudinile adoptate de un indid ca o consecinta a reactiilor sale. in egala masura, ele pot fi considerate ca atitudini ale celorlalti indizi fata de reactiile unei sau unor persoane la care asista, fara a fi direct si personal angajati in acestea. Astfel, contrareactiile ne apar ca o suita de manifestari psihologice sau psihopatologice de tip "atitudinal" fata de actele reactive1.
Asa cum s-a aratat deja, reactiile produc o brusca si imediata schimbare a persoanei, de diferite forme si intensitati psihopatologice De regula, reactiile sunt raspunsuri emotionale subite, adesea cu un caracter ireflexiv, ale persoanei la evenimentele psiho--traumatizante ale etii. Ulterior insa, persoana constientizeaza propriile sale reactii. Consecinta acestor constientizari este, de fapt, un transfer din ul emotional in ul rational al efectelor reactiei.
Postreacfia este o etapa de "autoanaliza", de autoevaluare a propriilor sale manifestari, pe care persoana o face in ul mintal al actiunilor sale "reactive". Am putea considera ca postreactia reprezinta de tapt contrareactia. Orice stare de postreactie are doua aspecte:

1. O anumita stare psihologica de tipul:

- Ce sa intamplat cu mine ?

- Cum a fost posibil asa ceva ?

- Ce am vrut de fapt sa fac prin asta ?
Se poate constata ca ne aflam in fata unor atitudini de interogatie, in cursul carora indidul incearca sa se autoexplice, raportandu-se la modul anterior neobisnuit al manifestarii sale.
2. O anumita atitudine morala fata de actele sau manifestarile sale anterioare: regret, rusine, teama etc. Acestea implica intrarea in actiune a responsabilitatii morale ca factor de cenzura a actelor anterior desfasurate, percepute ca anormale sau ca acte de novatie.

Mecanismele contrareactiilor

Din punct de vedere psihopatologic, orice contrareactie se desfasoara in sens contrar reactiei si este in relatie directa si inteligibila cu semnificatia reactiei careia i se opune.
Daca vom considera reactia ca pe un tip particular de raspuns al persoanei la o situatie frustranta, contrareactia reprezinta atitudinea, dar si actiunea care se opune frustrarii si incearca sa o anuleze printr-o alta frustrare. Vom explica aceasta afirmatie in continuare.
O persoana este frustrata de o alta persoana dominanta care exercita asupra acesteia o presiune si-i impune interdictii. Persoana dominanta si frustranta are rol de persoana inductoare. Aceasta persoana are semnificatia simbolica de "autoritate" asupra celeilalte, prin actiune ei represiva. in cazul reactiei, sensul procesului inductor este dinspre persoana dominanta catre persoana dominata sau de la ctimizant la ctima. in cazul contrareactiei, sensul procesului este invers, de la persoana ctimizata catre persoana ctimizanta, ca un act de revolta de la indus la inductor. Daca in prima situatie inductorul, frustreaza ctima, in cea de-a doua situatie, ctima va fi cea care va frustra inductorul ca o consecinta a actiunii anterioare a acestuia. Prin aceasta, contrareactia ne sa reechiJibreze actiunea reactiei.
Din punct de vedere psihopatologic, mecanismele reactiei, conform teoriei Iui K. Jaspers prezentate mai sus, sunt net inteligibile in raport cu cauza care Ie-a produs sau declansat. In cazul contrareactiei, mecanismele sunt explicabile mai mult din punct de vedere moral decat psihologic, ele aparand ca o "atitudine morala interna" a persoanei frustrate fata de consecintele acestor frustrari, o problema de constiinta. Din acest motiv, explicarea mecanismelor contrareactiilor are in primul rand un caracter psihanalitic, legat de intelegerea simbolica a unei "situatii conflictuale".
Din punct de vedere psihanalitic, contrareactia este o atitudine sau, mai exact, o actiune de "transfer proiectiv" al propriilor frustrari asupra altei persoane, de regula din anturajul imediat al bolnavului sau cu care acesta identifica, din punct de vedere simbolic, persoana sau persoanele ce l-au frustrat. in sensul acesta, persoana bolnavului se va situa intr-o stare de "echilibru psihologic" intre doua persoane: persoana primara (frustranta si dominanta) si persoana secundara (frustrata si dominata), care este in relatie simbolica fata de prima, asa cum se poate vedea din schema de mai jos:

Acest fapt este posibil intrucat bolnavul va identifica simbolic in persoana secundara imaginea persoanei primare, atribuindu-i in mod inconstient acesteia atributele primei. Frustrand persoana secundara, bolnavul va face un act de "anulare simbolica" a frustrarilor sale anterioare pe care i le-a produs persoana primara, intrucat el "vede" in persoana secundara "imaginea si atributele simbolice" ale persoanei primare, cu care o identifica pe aceasta.
De regula, persoana secundara trebuie sa incarneze "atributele" simbolice ale persoanei primare in urmatoarele printe :
- sa aiba autoritate fata de bolnav;

- sa aiba un statut superior fata de bolnav;

- sa reprezinte un model pentru bolnav;

- sa refuze ca bolnavul sa se identifice cu acesta;

- sa exercite o actiune care poate fi interpretata sau resimtita de bolnav ca proiectoare, dominanta, de model, dar care ii este permanent refuzata,
- sa existe un anumit tip de relatie de comunicare intre persoana secundara si bolnav.

Tipurile de contrareactii

Tipurile de contrareactii se discuta in raport cu cele de reactii. Aceasta intrucat, asa cum se poate desprinde din cele de mai sus, formele conirareactiilor au un caracter de complementaritate in raport cu cele ale reactiilor.
Fiind "atitudini psihologice si morale" in raport cu starile reactive, contrareactiile se pot manifesta prin doua modalitati ce reprezinta, de fapt, doua categorii de forme, si anume:
1. Tipuri psihologice de contrareactii, caracterizate prin manifestari de natura psihologica, cum ar fi urmatoarele:

- conduite de refugiu sau de retragere;

- sentiment de culpabilitate in raport cu actul sau comportamentul consumat;
- dorinta de distantare, de separare de actul reactiv petrecut;
- o atitudine de angajare sau de coparticipare la actiunea reactiva, prinlr-un mecanism de inductie sugestiva sau de reluare ori continuare a actului comis anterior;
- dorinta de a provoca si intretine o stare reactiva, odata declansata;
- starea de frica la care se asociaza fuga din fata primejdiei.
2. Tipuri morale sau psiho-morale de contra-reactii caracterizate prin urmatoarele forme de manifestare, cu caracter interior, in ul constiintei subiectului, reprezentate prin:
- regretul pentru actiunea comuna;
- remuscarea pentru modul de reactie si pentru consecintele acestui comportament ;
- dorinta sau tentativa de a incerca repararea actului comis;
- repulsia fata de actul comis asociata cu sentimentul de rusine si culpabilitate ;
- mirarea ca atitudine legata de imposibilitatea de a intelege si explica "de ce ? " sau "cum a fost posibil ? " sa se manifeste in "acel mod" persoana respectiva; dorinta de stingere a conflictelor cu impacarea partilor.

Dezvoltarile anormale

Cadrul general al problemei

Problema definirii starilor de dezvoltare anormala este la fel de dificila ca si cea a reactiilor. Majoritatea autorilor sunt de acord in a admite ca limitele dintre nevroze, psihopatii, reactii si dezvoltari anormale sunt extrem de variabile si adesea ele ne scapa unei analize curente clinico-psihiatrice. Unii autori pun serios in discutie, asa cum se va vedea in continuare, chiar problema diferentierii acestui grup de tulburari psihopatologice de psihozele endogene.In delimitarea cadrului nosologic al psihopatologiei dezvoltarilor anormale la evenimentele e[ii indidului, trebuie avute in vedere cauzele care le pot produce.
In cazul reactiilor patologice, cauzele sunt de regula exterioare indidului. Ele surn brusc, sunt bine determinate si au un caracter de psihotraumatism emotional-afectiv. Reactiile dispar odata cu incetarea actiunii cauzei asupra persoanei respective.In cazul dezvoltarilor anormale, factorii etiologici sunt "absorbiti" si "prelucrati" de subiect, iar echilibrul psihic, odata tulburat, nu se mai poate resili usor si imediat, ca in cazul reactiilor.
Nevrozele presupun un conflict exterior, pe cand dezvoltarile anormale, un conflict interior, de o mai mare importanta si complexitate. Un rol important rene factorilor psihotraumatizanti care intern in cursul "perioadelor de criza psihobiologica" ale indidului, fie ca este vorba de pubertate si adolescenta, fie ca este vorba de menopauza si andropauza, din perioada de involutie. In aceste situatii "terenul" sau "dispozitia" reprezinta un factor favorizant major, dupa parerea lui W. Brautigam.
K. Sckneider considera dezvoltarile anormale ca fiind modificari ale dinamicii psihice legate, in primul rand, de terenul psihobiologic al subiectului. Precizam ca prin teren sau constitutie somatopsihica se inteleg tendintele congenitale biologice, bine fixate de indid de-a lungul generatiilor, de a raspunde cu o atitudine mai mult sau mai putin stereotipa la anumite excitatii sau constelatii de factori etiologici, precum si dispozitia de a schimba modelul de atitudine corespunzatoare ulterioara, in interiorul unor limite bine precizate. Acest punct de vedere este acceptat si de catre B. Peuleikhoff si K. Mester.
Pentru nevroze, au semnificatie patogena "situatiile de ata" ale indidului, pe cand in cazul dezvoltarilor anormale, factorul decisiv il reprezinta terenul psihobiologic constitutional al acestuia sau o anumita "dispozitie" innascuta care ii este specifica.
Jenkins afirma, referitor la "teren", ca "fiecare om.se naste psihopat, dar prin educatie, socializare si autodisciplina se transforma in homo domesticus". Factorii normati represiv-modelatori, scolar-educationali, socioculturali si moral-religiosi au un rol foarte important in procesul de formare a personalitatii indidului, in "socializarea" acestuia, contribuind astfel la formarea starii sale de sanatate mintala, conditie a echilibrului psihic intern, dar si a adaptarii si integrarii sociale externe a acestuia.In geneza dezvoltarilor anormale se noteaza existenta in istoria psihobiografica a indidului respectiv situatii psiho-traumatizante de ata, cu un caracter neobisnuit si deosebit de intense, de durata indelungata si eventual repetate.
Un rol important rene, asa cum spuneam mai sus, varstei subiectului, in special "varstelor critice" sau varstelor de "criza psihobiologica". Sexul se inscrie si el ca factor favorizant. La femei, se noteaza conflicte sentimentale, familiale, abandon, pe cand la barbati predomina esecurile profesionale si cele de ordin social.

Formele clinice ale dezvoltarilor anormale
Cele mai importante tipuri de dezvoltari anormale ale personalitatii, dupa B. Peuleikhoff si H. Mester, sunt urmatoarele : tulburarile astenice, depresive, isterice, ipohondriace si paranoide. Le vom prezenta in continuare.

1. Dezvoltarea astenica

Aceasta corespunde cu ceea ce P. Janet a reunit in conceptul clinico-nosologic de psihastenie. E. Bleuler insista asupra extravagantei asociate cu o stare de epuizare cronica a indidului. Se noteaza astenie, apatie, scaderea tenacitatii volitionale, etarea raspunderilor, tulburari de ordin neurovegetativ si chiar preocupari ipohondriace.

2. Dezvoltarea depresiva

Acest tip de tulburare incepe prin restrangerea orizontului personal al sferei de actitati si interese proprii ale bolnavului, cu tendinte spre izolare, reducerea comunicarii si inchiderea in sine. Se noteaza o stare de slabiciune a Eului, izolare narcisica insotita de tendinte la autism, dispozitie trista, depresie.

3. Dezvoltarile isterice

Acestea se considera a fi legate de complexele sexuale ale bolnavului fixate inca din copilaria acestuia (S. Freud). Se noteaza existenta unei sugestibilitati crescute, inclinatia la exhibitionism, imaturitate emotional-afectiva, tendinta la forme de conversiune isterica, in psihobiografia acestor indizi se noteaza existenta unor carente emotional-afective familiale in copilarie (absenta tatalui, mame care si-au neglijat rolul etc).

4. Dezvoltarile ipohondriace

Acest tip de tulburari este pus in legatura cu patologia pulsionala (Hansen). Frica, suspiciunea, organizate sau centrate in jurul propriului Eu, avand ca tema majora impresia unui pericol la adresa starii de sanatate personala, constituie factori emotionali in geneza acestui tip de dezvoltari anormale ale personalitatii. Bolnavul se afla intr-o-peHnanenta stare de tensiune psihica. Gandirea sa este dominata de suspiciunea unei amenintari serioase a starii sale de sanatate. Se vorbeste chiar de o "atitudine ipohondriaca" constitutionala (Chrzanowski). Afectiunea este mai frecvent intalnita in perioada de involutie (Sattes).

5. Dezvoltarile paranoide

Ele trebuie separate de paranoia. E. Kraepelin a definit paranoia ca pe "o dezvoltare lenta a unui sistem delirant bine fixat, cu pastrarea unei claritati si ordini perfecte din punct de vedere formal a gandirii, vointei si actiunii", avand o cauza endogena.
Dezvoltarile paranoide isi au cauza in evenimente psihobiografice care pot afecta personalitatea indizilor in sensul mai sus mentionat. Rolul esential in aceasta printa rene structurii personalitatii acestei categorii de indizi, "terenului psihobiografic" care favorizeaza dezvoltarea unor astfel de tulburari psihopatologice. Aceste dispozitii maladive constau din urmatoarele: nesiguranta, suspiciune crescuta, stare de tensiune psihica permanenta, psihorigiditate cu tendinta la inchidere in sine, dificultati serioase de adaptare, o mare senzititate fata de frustrari.