Cadru general
Reactiile, contrareac{iile si dezvoltarile constituie un grup de tulburari psihice care au cauze si mecanisme psihopatologice comune, fiind, prin acestea, foarte apropiate intre ele. Ele sunt "raspunsuri" anormale ale persoanei la factorii psihotraumatizanti exogeni, in special de natura emotional-afectiva, si, din aceste considerente, au o modalitate de manifestare clinica specifica. De aceea, acest tip de tulburari psihopatologice este tratat in cadrul aceluiasi grup comun de tulburari psihice de catre majoritatea specialistilor (K. Jaspers, K. Schneider, N. Schipkowensky, A. Brautigam, K. Leonhardt).
Termenul "reactie" ne din latinescul reagere, reactio, care desemneaza ideea de "actiune reciproca" sau de "raspuns". Este, de fapt, vorba despre un cuplu sau despre o "pereche compensata", formata din doua parti: actiunea si reactiunea. in cadrul acestui cuplu, cel de-al doilea termen il dubleaza pe primul, desemnand in felul acesta reciprocitatea sau miscarea inversa (J. Starobinski). Referindu-se la aceste situatii, Buffon spunea ca "actiunea este cauza si reactiunea este efectul".
Reactia este direct legata de dinamica proceselor tale, atat a celor somatice, cat si a celor psihice, ea putand fi intalnita si in fiziologie (neuropsihofiziologie), si in psihologie. In ata psihica, alaturi de "reactii sufletesti" (psihice) se intalnesc si "reactii morale" (de constiinta) sau "reactii sociale" (de atitudine si comportament).
Dupa J. Starobinski, reactia poate avea o dubla polaritate:

a) un raspuns la o actiune care are caracter agresiv;

b) o actiune de aparare a propriei sale eti, cu caracter de proces curativ.
Conceptul de reactie apare tardiv in istoria ideilor medicale si psihologice. Pentru Bernheim, "boala nu este un lucru strain imtat in organism. Sanatos sau bolnav, organismul functioneaza si reactioneaza dupa aceleasi legi". Rezulta de aici faptul ca boala este un fapt strain pentru organism, iar reactia este o modalitate specifica de "raspuns" al organismului, al persoanei la factorii perturbanti ai starii sale de echilibru.
Din acest moment, in istoria gandirii medicale, apare conceptul de "boala reactionala", definit in felul urmator:

- un raspuns la un factor psiho-traumatizant extern;

- ceea ce urmeaza unui esec sau unei aberatii ("o miscare, o actiune a subiectului care pleaca din interiorul lui in afara, fiind fie miscarea unui proces normal, fie efectul unei psihoterapii, cu rolul de a anula efectele psihotraumatismului") insuficiente.
In sfera psihopatologiei, conceptul de reactie este raportat la urmatoarele cupluri antinomice:
- endogen/exogen;

- organic/functional;

- somatogen/psihogen.In psihopatologie, afirma J. Starobinski, "orice reactie implica confruntarea dramatica dintre persoana si realitatea externa". Ea este un "joc cu doi actori" in care insa, ulterior, intra un al treilea actor, terapeutul. in acest caz, se creeaza o "situatie triunghiulara" in care "rolurile" sunt precis distribuite, iar functia patogenetica este confruntata cu functia psihoterapeutica. Aceste aspecte pot fi deduse foarte clar din schema de mai jos:

Din schema de mai sus se desprind urmatoarele "elemente" componente:
- prezenta sau "persistenta" actiunii cauzei asupra pacientului intretine starea de conflict;
- reactia este rezultatul interiorizarii factorului psiho-traumatizant care a actionat asupra pacientului;
- pacientul "proiecteaza" in exterior situatia conflictuala interiorizata sub forma "reactiei";
- intre "cauza" si "reactie" exista o corespondenta neta ;
- prezenta terapeutului este justificata si necesara prin dublul rol exercitat de acesta: inlatura (anuleaza) cauza cu efectele acesteia si preia printr-un transfer pozitiv problemele conflictuale ale pacientului printr-un act terapeutic, reparator (restaurare).
Tot din schema de mai sus se poate desprinde clar faptul ca intelegerea "reactiei", precum si a "patologiei reactive", in general, este posibila numai prin raportarea acestora la istoria etii indidului, la psihobiografia lui (L. Binswanger, Y. Pelicier).
Orice persoana se situeaza intre "necesitatea interna a constitutiei sale somatopsihice si constrangerile externe ale lumii", afirma Y. Pelicier. Persoana primeste stimuli din mediu si raspunde prin actiuni, conduite etc. in functie de calitatea, intensitatea, durata si utilitatea acestora se disting urmatoarele reactii: reactii normale si reactii patologice.
Psihobiografia unei persoane are un caracter evenimential. Persoana asimileaza stimulii si elaboreaza raspunsuri la actiunea acestora. Istoria psihobiografica se inscrie in limitele situatiilor evenimentiale ale etii indidului, situatii in care este angajat in totalitate, fiind in acelasi timp, in mod permanent, obligat sa opteze pentru solutii la acestea. In conditii-limita de ata, orice optiune a indidului, orice decizie, act sau comportament al acestuia va fi inregistrat ca o "atitudine reactiva" a sa.
Pentru J. Piaget, orice reactie este o "criza de adaptare" a persoanei. Criza apare ca un "blocaj al schimbarilor" dintre persoana si lumea externa, cand indidul nu mai poate asimila factorii de mediu sau, pur si simplu ii refuza. In acest caz, se produce dezechilibrul. Criza dispare atunci cand asimilarea redene posibila. Prin urmare, orice reactie este si o atitudine de refuz a persoanei fata de actiunea mediului extern.