Prognosticul pe termen lung privind tentatile de
suicid ale adolescentului este foarte dificil de evaluat. Anchetele catamnezice sunt blocate adesea de absenta raspunsului din partea adultilor, fosti adolescenti cu
tentativa de suicid. incepand cu anul 1972, Otto, in Suedia, a utilizat unii indici de evaluare indirecti (registrul starii civile, cazierul judiciar, dosarul militar etc.) pentru a evalua echilibrul ulterior al adolescentilor cu tentativa de suicid. Efectuand o cercetare asupra unui numar de 1.547 de copii si adolescenti cu tentativa de suicid, acesta arata faptul ca studiul catamnezei pe o perioada de 10-l5 ani (subiecti cu varste in acel moment intre 20 si 35 ani) permite scoaterea in evidenta a unor factori de morbiditate alarmanti. Astfel, procentul de decese, indiferent de cauza (
sinucidere prin recidiva, dar si mortalitate prin accident, boala), este mai ridicat decat cel constatat la populatia generala: 11,3% baieti si 3,9% fete care au avut o tentativa de suicid au decedat fata de 1,6, respectiv 1,8% in popu-latia-martor. Mai mult, rata morbiditatii in cazul bolilor psihice, dar si al bolilor somatice (rata morbiditatii evaluata prin numarul de saptamani de boala declarate) este mai ridicata in cadrul populatiei cu antecedente de suicid, baieti sau fete, decat in cadrul populatiei generale. Acesta este unul dintre primele studii epidemiologice care a schimbat perceptia privind tentativa de suicid la adolescent si a contribuit la reconsiderarea punctului de dere mai degraba banalizant al epocii. Granboulan si colaboratorii sai (1988) analizeaza evolutia pe termen lung, sau cu un recul de 7-l7 ani (in medie: 11 ani si jumatate), a unui numar de 265 pacienti cu varste intre 12 si 17 ani in momentul spitalizarii ca urmare a unei tentati de suicid. O suta douazeci si sapte au putut fi regasiti (48%), dintre care 15 au decedat (5,6% din populatia globala; 8 baieti, 7 fete), 5 prin sinucidere (4 baieti, o fata), iar ceilalti de moarte violenta (accidente in special). Dintre cei 112 pacienti adulti in viata, "mai mult de jumatate n-au putut sili o relatie afectiva sila si nici bune relatii sociale; o treime doar au bune relatii cu familia; un sfert sunt incapabili sa munceasca; 31 % sunt bolnavi psihic ; doar o treime au in prezent un prognostic bun". Autorii disting, in final, trei grupuri:
- aproximativ 20% dintre pacienti care pe termen lung apar ca normalizati si fara simptome ;
- aproximativ 25 % dintre pacienti care au o evolutie foarte defavorabila, prezentand o patologie psihiatrica incarcata, adesea psihotica, antrenand un
handicap social pronuntat;
- restul, cvasimajoritar (aproximativ 55 %) sunt pacienti care, fara a aa o patologie psihiatrica definita, sunt "captivii unei problematici legate in mod direct cu aceea din
adolescenta lor, care apasa asupra vietii lor de adulti de 30 de ani si care se traduce prin dificultati profesionale, o insilitate afectiva, relatii sociale mediocre, conflicte familiale nerezolvate".
Chiar daca se poate invoca o problema de selectie datorata originii initiale a populatiei (sectia unirsitara de pedopsihiatrie de la Salpetriere, care primea in perioada studiata, intre 1970 si 1980, cazuri probabil foarte gra), nu inseamna ca evolutia acestor pacienti nu este foarte nelinistitoare, justificand eforturile depuse pentru ameliorarea supragherii clinice si terapeutice. a
Un studiu finlandez mai recent (Kotila, 1992) efectuat pe o perioada de 15-l9 ani indica faptul ca un procent de 4% dintre subiectii inntariati dupa un recul de 5 ani au decedat, procentul fiind mult mai ridicat la baieti (8,7%) decat la fete (1,2%). Riscul global de deces anual prin sinucidere sau moarte violenta este astfel multiplicat de douazeci de ori in raport cu subiectii de aceeasi varsta. Printre factorii predictivi ai unei evolutii letale sunt reperati, in afara sexului masculin, existenta unei stari psihotice (diagnosticate la 6% dintre subiecti in momentul tentatii de suicid) si gravitatea intentionalitatii suicidare. Aceste cercetari indica foarte bine gravitatea potentiala a unor tentati de suicid in adolescenta, importanta evaluarii, precum si a supragherii.
Studiul lui Jeammet si Birot (1994) confirma aceste date, deoarece acesta regaseste aproximativ o treime dintre pacienti cu o evolutie in general favorabila, 40% cu o evolutie intermediara, fie foarte lent pozitiva, fie stationara, simptomele persistente fiind adesea destul de invalidante, ultimul sfert cunoscand o evolutie clar negativa, atat din punct de dere social (marginalizare, neimplicare etc), cat si psihiatric (tulburari sere, psihoze confirmate etc). in sfarsit, dintre cei 44 de pacienti regasiti, 2 au decedat prin sinucidere (3,3% din populatia initiala: procent aproape similar celor prezentate in celelalte studii).
