in ceea ce priste depresia, prentia primara nu tine doar de competenta clinicianului. A preni aparitia unui episod depresiv este ceva iluzoriu, dar, in schimb, este de dorit sa i se ofere un diagnostic precoce (ceea ce constituie o forma de prentie secundara) pentru a permite tratarea acestuia si evitarea complicatiilor, cum ar fi, de exemplu,
tentativa de suicid. Unii autori (Clarke si colab., 1995; Lerner si Clum, 1990; Birmaher si Brent, 1998) propun ingrijiri terapeutice de grup de tip cognitiv-comportamental pentru adolescentii care prezinta simptome depresi subclinice. Studiile realizate de catre acesti autori demonstreaza, intr-adevar, o diminuare a numarului de episoade depresi ulterioare, acestea manifestandu-se la un interval de pana la 24 de luni dupa acest tratament. O mai buna identificare a acestor adolescenti deprimati implica, de asemenea, si o informare a publicului, in special a celui care intra in mod obisnuit in contact cu adolescentii. Rolul educatorilor, al profesorilor poate fi esential. Un adolescent vine la consultatie cu atat mai rar cu cat este mai deprimat. Poate fi deci necesar sa nim in intampinarea lui: acest lucru s-a realizat prin organizarea unor servicii permanente de consiliere asigurate de profesionisti (asistenti medicali, psihologi) in cadrul scolilor. Adolescentii se pot prezenta la aceste cabinete in mod spontan sau pot fi indrumati spre acestea de catre un membru al echipei educati (Haut Comite de la sante publique, 2000).
O alta forma de prentie, de tip tertiar, isi propune sa diminueze numarul de recaderi si recidi. Dupa cum afirmam in sectiunea privind tratamentul medicamentos, unii autori recomanda mentinerea unui tratament antidepresiv timp de sase luni pana la un an pentru a preni recidile. Pana in prezent, nici un studiu n-a evidentiat in mod clar eficienta unei astfel de masuri. Nu este mai putin adevarat ca tratamentul nu trebuie intrerupt in mod prematur. O supraghere medicala prelungita si dupa intreruperea medicatiei (in cadrul unei psihoterapii sau in absenta acesteia), chiar daca este realizata la intervale mari, permite asigurarea unei evolutii favorabile.In ceea ce priste sinuciderea, prentia incepe cu recunoasterea riscului suicidar. Dupa cum am subliniat deja, ideile in legatura cu moartea, ideile suicidare si urile de
suicid trebuie sa fie in mod sistematic identificate in timpul chestionarii oricarui tanar ce prezinta semne de suferinta psihica sau acuze somatice slab definite si care nu par a aa cauze organice. Punerea in evidenta a unui risc suicidar important trebuie sa conduca la propunerea unor masuri concrete pentru a-l proteja pe adolescent, prin intermediul unei spitalizari.
Exceptand aceasta identificare, recunoasterea si ingrijirea depresiei, dar si a altor patologii care constituie factori de risc suicidar sunt bineinteles esentiale.
Unii autori (Kruesi si colab., 1999) propun o abordare educativa a parintilor adolescentilor cu risc suicidar. Ei sugereaza ca tuturor parintilor adolescentilor care s-au prezentat la serviciile de urgenta si au beneficiat de o consultatie psihiatrica (adolescenti identificati datorita comportamentelor cu risc, unui gest suicidar sau amenintarilor heteroagresi) sa li se ofere in mod sistematic o formare privind masurile ce pot permite reducerea riscului de trecere la un nou act (sa se debaraseze sau sa puna sub cheie mijloacele potentiale de realizare a unei tentati de
suicid disponibile acasa, cum ar fi armele,
alcoolul si medicamentele). Aceasta propunere ni se pare mai adaptata conditiilor din Statele Unite decat celor din Franta. Ea vizeaza in special armele de foc, care sunt foarte raspandite in casele americane, ceea ce nu este, din fericire, cazul in Franta. Poate fi inteleasa, de asemenea, ca un mijloc de a-i face pe parinti sa constientizeze importanta suferintei adolescentului, in special in cazul unor atitudini de negare sau de indiferenta din partea acestora.
Programele de informare si prentie a sinuciderii adresate direct adolescentilor nu si-au dodit eficienta. Acelasi rezultat s-a constatat si in legatura cu programele de actiune-sustinere la care au participat tineri de aceeasi varsta cu adolescentii care prezentau un risc suicidar, special formati pentru acest gen de activitate: programele realizate in perioada anilor '80-'90 n-au avut efectele benefice asteptate. in concluzie, este iluzoriu sa speram ca putem preni orice tentativa de suicid. Prentia trebuie sa se centreze mai ales pe adolescentii care prezinta riscul maxim, adica pe cei care au efectuat deja o trecere la actul suicidar. Ea se realizeaza mai ales printr-o ingrijire adaptata oricarui gest suicidar, dupa cum am precizat de mai multe ori in acest modul, si implica necesitatea dezvoltarii unui protocol riguros de evaluare dupa orice tentativa de suicid.
Posibilitatea pe care o au profesionistii ce vin in contact cu adolescentii de a se inscrie intr-o retea in cadrul careia vor putea sa acceada usor la un specialist care ii va asculta, sfatui si ajuta reprezinta probabil cea mai buna forma de prentie posibila.
