Din imensele resurse materiale organice si anorganice existente in natura, omul isi va alege, cu buna intentie si cunoastere, ceea ce este necesar sustinerii vietii sale.
El este tinta (in cea mai mare parte din cazuri, fara voia lui) a unor agenti agresori de tot felul (microorganisme, substante toxice si unele produse noci din mediul ambiant), care fac obiectul luptei de aparare a fiintei sale.Impotriva acestor agenti agresori corpul omenesc foloseste toate mijloacele sau sistemele fiziologice de care dispune, cu care este inzestrat natural sau pe care este obligat sa le "innteze" si produce (avand posibilitatea sa le fabrice, la nevoie prin sinteza celulara), de la cele mai simple, la cele mai complicate structuri biochimice (adevarate antidoturi).
Natura intervine, de asemenea si in acest fenomen de aparare, de mare raspundere pentru evolutia speciilor sale, deci si a omului, cu produse, in special din domeniul hranei, ce pot actiona ca mijloace de contracarare si de anihilare a efectului nociv al acestor substante si al factorilor potrivnici din mediul inconjurator.

In sustinerea acestui aspect de eficienta a mijloacelor de aparare ale organismului, fenomenele fizico-chimice si biologice ce se vor desfasura trebuie sa gaseasca fiecare timent al corpului uman

de care depinde aceasta actiune

intr-o stare de perfecta sanatate.

De la aparitia sa, fiinta umana, in derea intaririi rezistentei ei naturale, a acumulat si retinut, in timp, o serie de sisteme de aparare care s-au perfectionat.
Legate de evolutia vietii, unele sunt ramase din perioada ancestrala a primelor unicclulare aparute pe pamant, cum este fagocitoza, sistemul ciliar flagelat, sistemele de distrugere, de liza, de meolizare, ca si mecanismele de anihilare si/sau conjugare si eliminare a produselor toxice din celula.
Ulterior, in evolutia rtebratelor superioare si, in final, a primatelor si a omului au aparut si sisteme mai complexe (ex.: reactivitatea de antigenitate la structurile unor agenti nocivi), contribuind la crearea, maturarea si evolutia sistemelor de aparare dintre care, in principal, cel imunologic.
Astfel, corpul omenesc este dotat cu o serie de bariere biologice si sisteme fiziomorfologice de aparare impotriva tuturor acestor inamici de structuri atat de diferite chimic, fizic si biologic, in care sunt prezenti si factorii cu potential cancerigen.
Desigur, la baza intregului baraj biologic complex de aparare a organismului, legat de functionalitatea lui, stau, in primul rand, membranele biologice celulare si intracelulare (de la piele, mucoase si endoteliu vascular, pana la cele ale organitelor intracitoplasmatice celulare), cu diferitele tipuri si caractere speciale.

A. Bariera morfofiziologica

legata de mediul exterior
Aceasta bariera este formata din piele (epiteliu pavimentos pluristrati-ficat keratinizat) si mucoase (epiteliu de structura malpighiana sau de structura glandulara) cu calitatile lor biocitomorfologice si care "tapeteaza" majoritatea "portilor" naturale de intrare in organism (mucoasa ochiului, a cavitatii bucale, naso-faringele, trahea si plamanul, esofagul, stomacul, intestinul subtire si gros, anusul, caile genito-urinare).
Fiecare dintre aceste "porti" de intrare in organism este protejata mecano-fiziologic, in primul rand, prin continuitatea lor, dar si prin prezenta membranei bazale.
Aceasta membrana bazala asigura silitatea epiteliilor amintite prin adeziunea lor la ea, care este de structura aproape similara (compusi proteici si polizaharidici) pentru intregul teritoriu al acestui acoperis biologic si care, in plus, asigura si rolul fundamental ale schimburilor controlate intre acest "pat" celular si interior.
In plus, aceasta bariera este protejata si de secretia glandelor sudoripare (care secretie contine, printre altele si o cantitate de acid lactic producand un pH acid ce scade, astfel, puterea de multiplicare a unor microbi) sau de prezenta acizilor grasi produsi de glandele sebacee ce se opun instalarii unor micoze (ciuperci ale pielii).

Unele din celulele acestor mucoase (ex. : epiteliul cilindric bronho-pulmonar) poseda sisteme ciliare, ce sunt prelungiri externe filamentare in continua miscare ale membranei celulare avand rol de indepartare si de curatare de particulele noci.
Alte celule ale acestei bariere participa la aparare prin producerea si hicularea de mucus protector (ex.: aparatul digestiv, caile respiratorii superioare si plamanul).
De asemenea, aceste mucoase sunt protejate si prin activitatea unor enzime pe care le contin unele secretii (ex. : saliva produsa de glandele salivare sau lacrimile, respectiv, produse de cele lacrimale, au putere bac tericida).
In organele cavitare (pulmon, aparat digestiv) exista, pe langa apararea propriu-zisa (cili, mucus) si elemente imunologice cu produsele lor, ca si o flora bacteriana locala, naturala, ce intervine pozitiv in fiziologia de aparare a acestora.
Nu trebuie uitat ca fiecare aparat morfo-functional din organismul uman are bariere specifice proprii de aparare pe intreg teritoriul lui de functionare, in special pe partea de comunicare cu exteriorul.
Astfel, pentru siguranta mentinerii integritatii si activitatii lor diferite, componentii biologici sunt produsi si eliberati de celule specializate in derea protectiei acestor mucoase si a portilor de intrare in organism, chiar si pentru entuala nevoie de reparare a unor leziuni, pana la "restitutio ad integrum" (aici intervin si elemente ale sistemului neuro-hormonal).
Printre alti produsi biologici activi, de suprafata, sunt prezenti si alti factori adjuvanti de refacere si aparare (epidermal growtb factor - EGF -prostaglandin E2, transforming growth factor

TGF-alfa) sau mucina, toti generati de glandele speciale (salivare) sau de glandele submucoaselor respecti.

Beneficiarii acestor produsi de aparare sunt mucoasele cavitatii bucale, ale esofagului, ale stomacului si chiar ale restului aparatului digestiv.
Prezenta unor astfel de factori fiziologici activi, dar si a altora, o gasim si la sustinerea integritatii a numeroase mucoase aflate in relatie indirecta cu mediul exterior, cum, de exemplu, este integritatea mucoasei intestinale, sustinuta de compusi din alimentatie (acid folinic, glutamina etc.)
O serie din factorii enumerati sau analogi, cu structuri si activitate protectoare a barierelor fiziologice ale corpului uman, ii putem intalni in produsele alimentare naturale.

B. Bariera meolica
Bariera meolica este una dintre cele mai importante mijloace de aparare a organismului uman impotriva substantelor toxice pronite din mediul exterior ce folosesc diferitele cai fiziologice de "penetrare" a lui, din care, cea digestiva, impreuna cu produsele alimentare (o parte fiind substante xenobiotice) este cea mai obisnuita.
In cancer, acest "filtru meolic", reprezinta bariera de baza impotriva agentilor procancerigeni, a cancerigenilor si co-canceroge-nilor sau a acelor compusi chimici, fizici si biologici, ce reprezinta un risc sau un potential crescut in participarea pozitiva la acest lung proces al cancerogenezei, al transformarii celulei normale intr-o celula maligna.
Activitatea acestui mare "filtru" meolic, obstacol in calea xeno-bioticelor (substante straine de structurile corpului omenesc) este, in cea mai mare parte, patronata si dirijata genetic.
Xenobioacele, dupa trecerea de barierele naturale de aparate anatomo-fiziologice externe de contact al organismului (piele, mucoase, pulmon, aparatul respirator si digestiv etc), patrunzand in circulatia sanguina si limfatica, vor intalni aceasta bariera atat de perfectionata si de complexa.
Bariera maolica indeplineste rolul important prin care cea mai mare parte dintre aceste substante xenobiotice, inainte de a fi eliminate, sufera o modificare sau o neutralizare a starii lor initiale de structura sau de activitate, spre a le face inofensi biologic si usor transporile spre eliminare, reducand toxicitatea pe perioada in care inca mai sunt in circulatie.
Aceasta cuprinde marele ansamblu de mijloace fizico-chimice ce le detin unele tesuturi si organe, cu sistemele lor meolice (rinichiul, sistemul reticuloendotelial, ficatul, in special etc), care pot si fac ca aceste substante noci, inainte de a ajunge in celule, unde isi exercita actiunea lor principala asupra compusilor tinta (ADN celular, ARN, proteine, enzime), sa fie meolizate, inactivate si excretate usor, prin diferitele cai fiziologice sau, cel putin, sa li se minimalizeze efectul nociv.
Acest fenomen face parte din marele dar ce l-a primit omul (ca si multe din organismele vii inzestrate cu acest mecanism) spre a putea face fata imensului grup de agenti toxici din exterior (exogeni), dar si din interiorul organismului (endogeni), cum sunt unii produsi meolici reactivi (radicalii liberi) sau alte structuri moleculare toxice ale acestor procese de reactii biologice intermediare intra si extracelulare.
Ce s-ar fi facut specia umana fara aceste extraordinare mijloace de aparare in fata acestor mii de agresori exteriori, substante si elemente noci care ii pot modifica, tulbura si altera sanatatea, deci, evolupa lui naturala ?
Uneori, insa, organismul, in intentia lui de a realiza un proces biologic normal, corect, are si de suferit.
Desigur, la inceputul aparitiei vietii, acesti agresori fizico-chimici si biologici au existat intr-o cantitate mai redusa, dar pe parcursul evolutiei ei, pe masura ce ei s-au inmultit, organismele vii luptand ca sa nu dispara au creat, dezvoltat si adaptat noi mijloace biologice de aparare, din ce in ce mai complexe, mai eficiente.
Substantele straine care ajung in interiorul organismului, la nil celular, nu sunt, bineinteles, toate la fel din punct de dere fizico-chimic.
Dar, spre a fi mai usor eliminate, trebuie sa respecte conditia de a fi mai solubile in apa.
In schimb, o parte din acesti compusi, putin sau deloc solubili in apa, ori, uneori, cu molecule mai mari sunt transformate sau fragmentate molecular, prin meolizare, spre a fi mai usor manipulate si preparate pentru eliminare.
Aceste fenomene se petrec prin realizarea acestui proces de meolizare pe care, o mare parte din acesti xenobiotici, trebuie sa-l parcurga, deoarece numai o parte din ei pot fi eliminati nemodificati, ca atare, (conform parametrilor farmaco-cinetici ai fiecaruia), inca din prima perioada a prezentei lor in circulatia sanguina.

Reactiile proceselor meolice care se petrec cu aceste substante,Inclusiv cu agentii cancerigeni ce produc leziunile ADN si initiaza cancerul si care pot fi modificate si/sau eliminate sunt cele cuprinse in faza I-a si a Ii-a de meolizare.

FAZA I
In aceasta prima perioada de meolizare specifica, specializata, catalizata de numeroase enzime, in care joc intra sistemele de oxidare (supcrfamilia enzimelor de tip monooxigenaze

citochrom P450

si flavin monooxigenaze), ce sunt prezente la nilul citoplasmei (reticulum endoplasmic) si chiar la nilul nucleului (nucleol), dar si acele forme de reactii de reducere prin decarboxilare, hidrolize, nitroreduceri etc.

Format dintr-un multisistem de catalizare prin oxidorcducere, grupul de enzime cu rol oxidativ P450 de structura hemoproteica, ce contin fier

ca fixator si eliberator de oxigen - si grupul reductor al flavoproteinelor sunt capabile a forma apa printr-o reactie chimica (cu ajutorul unui atom de oxigen eliberat de enzimele citocrom oxidante si captarea hidrogenului din substratul reprezentat de respectivul xenobioric a carui structura se va modifica, ulterior, dobandind calitatea de a fi eliminat).
In ceea ce priste cancerul, uneori, aceste enzime vor transforma, substantele xenobiotice promutagene din alimentatie in meoliti activi cancerigeni [cazul benzo(a)pircn, ce devine, in forma oxidata alchilanta, diol-epoxid, acel "carcinogen-ultime'] si care, vor suferi si ei, la randul lor, in continuare, modificarea activitatii noci prin efectul fazei a doua de meolizare.
Acesti meoliti "activi" rezultati, uneori, din prima faza oxidativa la unele persoane, pot fi pusi pe seama unei predispozitii transmise ereditar (fenomen intalnit in agism si legat de cancerul pulmonar).

FAZA A II-A

Compusii rezultati din prima faza de meolizare si modificarile acestor xenobiotici (substante straine de organism), printre care si cancerigenii, ajung, astfel, la structuri ce vor aa o grupare functionala OH -(hidroxil) in scopul de a fi mai usor captate si conjugate de grupari chimice ce le pot face mai puternic hidrofile, deci, si mai solubile in apa, spre a fi mai activ si mai rapid eliminate ca urmare a reactiilor biochimice ale fazei a doua de meolizare, o faza mai sigura (uneori, cu surprize), pe drumul eliminarii lor ca "produsi" netoxici.
Astfel, conjugarea, care este o reactie patronata de diferite enzime (transferaze),va combina produsul rezultat din faza de oxidare {FAZA I) a xenobioticului cu diferitele molecule ca, de exemplu : acidglucuronic, anionul sulfat, glutationi-compusi, glutamin sau glicin-cojugart, ori prin acetilare, metilare etc.
Aceste faze reprezinta diferitele sisteme de reactie biochimica care ajuta la combinarile respecti, ca factori de neutralizare si apoi de transportare a acestor compusi mai usor de realizat fiziologic, spre partile de eliminare (cea renala fiind cea mai solicitata, apoi cea hepatica, prin bila) sau/si alte cai de eliminare (intestin, piele, pulmon).
Din pacate, uneori, din modificarea unor xenobiotici in prima faza de meolizare, asa cum am amintit, pot rezulta meolitj, din care unii sunt mult mai activi decat substantele sau produsele principale initiale, ori reprezinta chiar singurul sau singurii produsi activi ai acestor xenobiotici.

Caci, la inceput, structura lui sau a lor nu ar fi avut un efect nociv, ci a denit astfel numai dupa ce s-a realizat aceasta transformare chimica oxidativa.
Aceste substante acti, care pot rezulta prin meolizare (mai ales in cazul pro-cancerigenilor la "carcinogen-ultime") este un aspect, poate paradoxal, negativ, de "pasaj" meolic al acestui efort de aparare a organismului (ale carui dimensiuni sau acuzatii nu sunt cu adevarat intelese sau clarificate, pana in prezent, natura negasind, inca, o alta solutie meolica controlabila genetic) *'.
Desigur, acesti meoliti reactivi rezultati, in special, in prima faza de meolizare, care, uneori, sunt nocivi fata de substraturile biologice importante ale organismului (celule, tesuturi, sisteme si organe) sunt la randul lor (ajunsi, poate numai in aceasta posibila forma chimica) si ei, rapid neutralizati si eliminati, prin acelasi preces descris mai sus, de meolizare (in special, FAZA A II-A) *>.
Din reactiile de aparare a organismului, in sistemele lui de neutralizare si de eliminare a diferitilor agenti agresori (microorganisme, corpi straini, substante toxice, paraziti etc), pot rezulta unele stari dificile sau imprevizibile pentru organism, cum este abcesul inflamator sau reactii de "corp strain", ce pot fi un pericol printr-o anume localizare a lor (creier, inima).
Tot astfel sunt si unele cicatrice hipertrofice postoperatorii de vindecare, precum si unele hipersensibilizari, consecinte ale raspunsului imunitar la diferite structuri de antigene straine (reactiile alergice tip soc anafilactic).
Acestea sunt cazuri izolate fata de imensul aport al mijloacelor de aparare a organismului in avantajul continuitatii normale a existentei Iui.
In cazul meolizarii diferitelor substante straine care ajung in organism odata cu alimentele, din care pot rezulta meoliti toxici, agresori fata de structurile lui tisulare si organice (ex.: pro-cancerigenii transforma/i in cancerigeni), mijloacele de neutralizare si eliminare intra imediat in joc si ii vor inactiva, prin procesul urmator de transformare meolica.
Totusi, teoretic si, poate in mica masura, practic, pe scurta lor perioada de existenta, pana la neutralizarea activitatii lor toxice (intre FAZA I si FAZA A II-A), acestia vor putea sa-si exercite efectul agresor asupra unor importante substrate biologice ale organismului, la nilul celulei, ca ADN, ARN, protein-enzime, membrane si organite intracelulare

Trebuie sa mai amintim prezenta si a altor enimente, din pacate negati, ale acestui bogat si lung proces de neutralizare si eliminare a agentilor toxici.
Dupa meolizarea unor compusi procancerigeni si transformarea lor in structuri acti cancerigene, dupa care urmeaza dezactivarea lor trecand prin mai multe secnte meolice pe traseul lor de eliminare, acestia pot reni la structura lor initiala toxica in urma producerii unui alt eniment biologic reactiv.
Astfel, nocivitatea unor compusi aminici sau benzidinici, care devin cancerigeni prin modificarea lor in prima faza de meolizare -oxidativa (in organism)

pot fi neutralizati si activitatea lor blocata prin procesul de conjugare a FAZEI A II-A (deci, aspectul obisnuit spre eliminare).
Dar, ulterior, in urma unei alte conjucturi fiziologice (in aceasta situatie aspectul negativ aparand mai tarziu) sunt eliminati pe cale renala si ajung in ca urinara, unde, din cauza unui pH acid, o alta enzima, care poate exista in anumite conditii, prin deconjugare, ii poate readuce la structura lor activa, nociva, anterioara (cea de la prima faza de meolizare) si, astfel, pot declansa initierea cancerizarii.
Asa se explica frecnta cancerului cii urinare la muncitorii din uzinele sau intreprinderile unde se folosesc sau se fab:"ica asemenea produse.
Amintim si alte substante cu risc de cancer al \ ezicii urinare produse de degradarea derivatilor de anidina, benzen, naftilaminc etc.
De asemenea, este cunoscuta, astazi, transformarea in derivati chimici cu efect cancerigen

datorita radiatiilor solare (razele ultraviolete)

a unor produsi folositi la bronzarea pielii.
In aceste exemple s-a dorit sa fie puse in evidenta nu fenomenele biochimice si fiziopatologice cu respectile consecinte negati, ci urmarile aplicarii deficiente de catre om a mijloacelor de prentie.
Printr-o folosire corecta a acestor mijloace, in general, respectile enimente negati nu vor mai putea aa loc.In concluzie, posibilitatea de aparare naturala a organismului, prin meohzarea si neutralizare efectelor acestor agenti toxici, cu aspectul ei pozitiv este enorma, iar cazurile negati amintite nu ar G Inregistrate daca omul ar elimina din consum sau nu ar folosi produsele sau materialele noci din grupa xenobioticelor.
Deci, prentia este o "arma" primordiala in evitarea sau eliminarea din nutritie a unor compusi nealimentari cu consecinte negati de risc biologic.

C. Bariera fiziologica de rezistenta naturala extra si intraceluara
Compusii din alimentatie, dintre care cei xenobiotici (cu potential cancerigen), dupa ce au trecut, cea mai mare parte din ei, de un prim filtru meolic al tractului digestiv (hepatic) sau cei care au depasit fixarea reticulo-endoteliala si macrofagica pulmonara (particulele ajunse in plaman odata cu respiratia), vor ajunge in cireulatia generala sanguino-limfatica.
De aici, pentru a putea fi in contact cu imensa suprafata celulara a tesuturilor si organelor corpului uman, acestia trebuie sa strabata marele spatiu interstitial dintre "patul" vascular si acesta.
Spatiul interstitial este ocupat de substanta fundamentala mezen-chimala si au elementele sale urate proprii, care reprezinta un alt filtru activ si reactiv de aparare si depanare meolica.
Ajungand, apoi, la intinsa suprafata a membranelor celulare, trecerea lor in imensul spatiu intracelular se va face in conditii posibil discriminatorii, caci unul este pasajul transmembranar fata de moleculele si elementele cunoscute si acceptate de organism si altul este pasajul respectiv fata de cele pe care Ic consideram straine de el.
Probabil, numai anumite substante exogene similare sau analoge celor existente, proprii celulelor (glucoza, aminoacizi, acizi grasi, oligo-elemente etc), ar putea aa o tolerare de trecere cvasinormala.
Legatura extracelulara (ligand-binding) a unor substante cu receptorii ce-ulari, apoi secnta transmembranara, urmata de numeroasele mecanisme intracelulare ce intra in joc toate acestea sunt numai o parte a acestui mecanism selectiv de transport.
Si totusi, trecerea pasiva intracelulara a unor agenti toxici este posibila.
Trecand de membranele fiziologice, ei pot ajunge pana la tinta lor lezionala cea mai importanta din celula, nucleul, unde este sediul genomului ereditar si ordinatorul biologic al sustinerii si controlului activitatii vitale celulare.In asemenea cazuri, in celula se pot produce tulburari si alterari (dependente de calitatea si cantitatea agentului xenobiotic), in toate timentele ei, de la membrana, citoplasma, inclusiv la organitele sale meolice si, in final, la nucleu.
De cele mai multe ori, celula este obligata sa modifice acest traseu al xenobioticelor toxice, iesirea acestora din celule in forma lor fizico-chirnica initiala sau transformata de catre celula, fiind facuta dupa un gradient global rapid de eliminare.

Caci celula este obligata sa se debaraseze de aceasta structura nefolositoare activitatii ei, in situatia in care sistemele de depurare functioneaza normal.
In plus, celula este dotata sau va crea

pentru acei agenti toxici ce nu pot aa o asemenea iesire rapida din celula

programe sau secnte meolice propice unei adaptari rapide (prin patronaj genetic), spre a-i anihila sau neutraliza si elimina mai activ, in deosebi pe acei ce sunt repetitivi sau cu tendinta de permanetizare.
Se vor produce, de asemenea, modificari in rearanjarea structurii si activitatii membranelor fiziologice, care vor diminua patrunderea sau vor mari eliminarea acestor substante toxice (aspecte ce intra si in marele fenomen complex de obisnuinta sau rezistenta).
Acest mod schematic simplu, de baraj natural, protectiv impotriva penetrarii si facilitarii eliminarii din organism, prin membranele celulare, inclusiv a acelor celule ce "tapeteaza" integral "parul" vascular sanguino-limfatic (in acest caz, remarcam rolul special al membranei bazale pe care se sprijina celulele endoteliale) este, de fapt, alcatuit si sustinut de mecanis-me mai complexe fizio-chimio-biologice, in parte cunoscute.
Unele dintre aceste substante xenobiotice pot aa, insa, in final, un efect puternic asupra unor importante structuri si activitati celulare ale organis-mului (ADN, ARN, proteine, enzime).
Astfel de agenti fizici sau chimici cu efect cancerigen, puternic electro-fili, sunt, din fericire, prezenti mai rar, uneori accidental sau terapeutic (radiatii X, citostatice), fata de prezenta celorlalti cancerigeni cu o reactivitate mai scazuta ca marime si in timp, ceea ce permite sa poata intra in joc alte mijloace de aparare ale organismului, de reducere sau de anihilare a potentialului lor toxic.

D. Bariera sistemului imunologic fata de xenobiotice

In multe boli, cum sunt si cele infectioase, bariera imunologica este axata pe raspunsul imunitar umoral si celular al acestui sistem.
De asemenea si in cancer, ea reprezinta o arma esentiala de aparare impotriva acestuia, instalandu-se, in mod practic, atunci cand celula transformata malign a dobandit primele ei structuri antigenice.
Dar, diferite cauze pot diminua aceasta bariera sau ea se poate impotrivi aparitiei acestui proces canceros.

Este aceasta o realitate ?
Desi modificarea antigenelor de membrana poate aparea si in fazele tardi ale procesului de cancerogeneza (stare, practic, "nereactiva" pentru un raspuns imunitar), aceasta reactie s-ar putea produce odata cu aparitia primului "clon" cu o populatie de celule cancerose purtatoare de antigen, deci, ca un rezultat al contactului direct cu elementele efecti ale procesului imunitar.
In plus, este posibil, totusi, ca bariera imunologica, ca si cea meolica, sa poata interni direct sau indirect, cu mijloace complexe si nespecifice de aparare biologica si intr-o faza socotita premaligna (aspectul prentiv al acestei perioade).
In acest caz, se are in dere, ca tinta obligatorie a acestora, interferarea primara cu substantele xenobiotice insesi, printre care cele cancerigene (initiatoare, promotoare), ce actioneaza de-a lungul procesului de cancerogeneza.
Acest aspect ramane, in continuare, de clarificat.
Este sigur ca bariera imunologica ramane o baza reala, puternica, de aparare activa, in acelasi timp paralela si cu sustinerea, activarea si dezvoltarea strategiei de ameliorare a statusului individual, global (maladii infectioase, boli cronice etc), acest sistem internind pozitiv, indirect, in aceste procese.
De asemenea, in perioada pre si post-terapeutica, ca si in timpul oricarui tratament instituit, ea reprezinta un factor al optimizarii efectului acestuia si al resilirii starii biologice normale.
De altfel, toate aceste bariere fiziologice ale organismului sunt mijloace care, actionand totodata si asupra altor stari de boala prezente, in ameliorarea lor, sprijina, indirect, intarirea organismului in neutralizarea si eliminarea acestor substante noci unele cu potential cancerigen (amintim, cel putin, activitatea nespecifica a marelui sistem reticulohistiocitar, SRH).
Este foarte important de sdut daca sistemul imunitarpropriu-zis, prin mijloacele sale deja existente natural sau cele ce se dezvolta, evolueaza si se adapteaza la o situatie nou creata sau s-ar opune enimentelor care ar li putut aa loc anterior, ori in timpul procesului de cancerogeneza (provocate de aceste xenobiotice), inainte ca celula maligna sa fie constituita.
In plus, cat ii revine acestui sistem imunologic, ca actiune in perioada dinaintea prezentei primelor modificari fenotipice de malignizare ?

Ar fi interesant de stiut daca imediat dupa ce s-a produs acel ,J>rimum mons" biologic de transformare cauzat de initiatori si apoi de pro-motorii care intervin in continuarea primului pas al procesului de cancero-geneza ce se va finaliza prin aparitia celulei canceroase (deci, in momentul cand vor aparea si primele structuri ale unei celule denita "straina") s-ar putea declansa o reactie similara celei cu suport de tip antigenic
Dar sa ne gandim mai departe
Oare celula maligna astfel creata este atat de "straina antigenic" de organismul in care a aparut, incat sa poata declansa o reactie imunitara ?
Mai mult, reflectand din nou asupra perioadei anterioare acestui proces este important de stiut daca aceasta stare de reactie primara de aparare pe care o au indivizii in mod natural (prin elementele ei umorale si celulare ce depind de sistemul imunitar, aceea pe care o am si in fata prentiei naturale a altor boli), poate interni sau poate reprezenta, potential, acel "ceva", ca mijloc de aparare in perioada de risc in cancer.
(Aceasta, cand nu s-a declansat sau nu s-a "intamplat" nimic legat de procesul de cancerogeneta, deci inaintea primului contact legionar cu un cancerigen, insa pe un teren de risc - sensibil, predispottant.)
In concluzie, acest sistem imunitar de aparare, in perioada de asa-sisa "prentie", a grupelor de indivisd cu risc de cancer, poate reprezenta un potential eficient de interntie permanenta in cancer ca sa nu se ajunga la actul de pornire 0 (initiere) ti sa ajute sa ramana cat mai mult inaintea momentului "J" (deci, in afara actului numit 'primum mons") ?
Cum putem explica ti sustine, din punct de dere al efectului imunologic, aceasta perioada de prentie, adica inainte ca "nesansa" unui individ sa-i "oblige" organismul sa intre in procesul de cancerogeneza, dupa contactul cu un cancerigen ?

Aceasta clarificare este posibila ?

La fel ca si sistemele de aparare enuntate anterior (ex.: cele meolice), intr-un status individual normal, sistemul imunologic poate fi considerat eficient si in perioada respectiva a prentiei.
Caci, legate de el, eficienta unor alte structuri moleculare si 'produse" biologice acti de la marginea sau, poate, din afara acestui sistem, ce fac parte din multele si puternicele mijloace de aparare ale organismului, poate fi prima imagine biologica activa nespecifica, cate poate interfera si sustine sfera de reactie a organismului fata de aceste xenobiotice, cu activitatea si actiunea elementelor electoare proprii sistemului imunitar.

Ca sa putem intelege existenta unei influente sau a unei participari a sistemului imunitar in perfecta stare de apare a unui individ, privind sprijinirea statusului sau de sanatate in aceasta perioada de entuala agresiune (biochimiofizica) si a carei rezolvare nu permite sa se treaca pragul spre cancerogeneza, vom enumera, ulterior, elementele umorale si celulare efec-toare ce sunt prezente, pornind de la marginea sferei sistemului imunitar, pana la mijloacele de aparare proprii, integrate in organismul unitar.
Prin raspunsul imunitar se intelege acel proces de aparare al unui sistem propriu organismului, cel imunologic, care prin contactul cu o substanta sau cu o structura moleculara ce are putere antigenica, cu o celula sau cu un microorganism strain de corpul uman, declanseaza reactia biologica cu formare de anticorpi sau elemente celulare efectoare printr-un mecanism complex, in derea distrugerii acestora.

In ceea ce priste celula canceroasa, ea poate aa, la suprafata sa, antigeni tumorali susceptibili de a provoca reactia sistemului imunitar, de a declansa un raspuns de aparare a organismului, fie umoral si/sau celular, care ar putea duce la distrugerea sa si oprirea procesului malign.In general, prezenta unui antigen in organism poate declansa, in anumite condi-tii, un raspuns imunitar ce poale fi controlat si cuantificat in dirse modalitati (118].
Acest raspuns se poate manifesta in diferite moduri de expresie clinica, dupa cum acest antigen este la prima prezenta sau se repeta dupa un interval de timp.
De asemenea, raspunsul are legatura si cu calea de penetrare a antigen ului in organism. Astfel, la primul contact cu antigenul se poate produce reactia imuni-tara pmpriu-^isa, ca si raspunsul secundar ce apare dupa al doilea con-tact cu acelasi antigen, intr-o perioada scurta si care explicaJn acelasi timp si o memorie imunologica ce se instaleaza dupa prima prezenta a acestuia. Aici, poate fi inclusa si reactia de soc anafilactic, daca acest antigen este administrat intranos. La fel, daca acest antigen este administrat intradermupoate aparea o reactie de hipersensibilitate de tip Arthus sau o reactie de tip retarda! (hipersensibilitate intanjata).
Desigur, aceste moduri de a reactiona la un antigen, inclusiv cea de hipersensibilitate la repetarea lui sau legate de caile de contact, ori de administrare, nu inseamna obligatoriu si obtinerea unei protectii imunitare.
In plus, putem observa ca sunt structuri care, desi au o conuratie antigenica, nu sunt imunogene, deoarece nu au capacitatea de a se combina specific cu o singura molecula de anticorpi sau cu un singur receptor celular.

Raspunsul imunitar trebuie sa corespunda schemei: un antigen pentru un singur anticorp, propriu lui.
Exista o imunitate naturala cu care ne nastem, o stare de imunitate de baza a organismului, din care cauza un germene patogen nu se poate dezvolta oricum, cand vine in contact cu acesta.
Exista, de asemenea, o imunitate dobandita, pasiva (materna) sau activa (mai frecnta), prin care organismul, el insusi, isi dezvolta mijloace de aparare si rezistenta fata de prezenta, la un moment dat, a unui agent patogen.
Exista, insa, o imunitate umorala care este reprezentata de substante specifice elaborate in acest sens (anticorpi) sau nespecifice, ce se gasesc in lichidele umorale ale corpului: sange, limfa, lichid interstitial (complement, interferon, limfokinc, lisozim etc.) si O imunitate celulara formata din celule efectoare ce actioneaza in cadrul procesului imunologic, celule cu putere de distrugere ("Killer") naturale sau induse.
Exista si un raspuns nespeci/ic, mediat de catre celulele care au calitatea de fagocitoza (macrofage, leucocite) si de a prelucra si prezenta materialul antigenic limfocitelor, care vor crea raspunsul celular si umoral (interactiunea stransa intre limfocitul T si B).
Aici, putem "adopta", in cadrul reactiei de aparare, si celulele care participa la reactia de corp strain.
Elementele celulare ce repara, dezvolta si executa actul de aparare al sistemului imunitar mediat celular si reactiv umoral, fac parte din sistemul histiocitar si limfocitar.

Sistemul histocilar
ocitul, iar cea mobila este macrofagul (monocitul fiind o forma a lui existenta in sange). Ele au putere de fagocitoza, functie de aparare transmisa ancestral. Macrofagul se intalneste in sange, limfa si lichid interstitial. Fagocitoza este proprietatea dinamica prin care unele celule inglobeaza in citoplasma lor particule minerale sau organice, printre care si microorganisme (microbi, virusuri etc), in scopul de a le "capta" din circuitul sanguin, limfatic sau interstitial, a le distruge si a le elimina.
Polinuclearele, neutrofilele si eozinofilcle din sange, au si ele capacitate de fagocitoza.
Inglobarea dirselor particule (endocitoza, fagocitoza) se face la inceput prin "deformare" (invaginare) spre interior a membranei celulare si apoi prin inchiderea ei intr-o vacuola ce contine si lichid citoplasmatic.
Particulele inglobate sunt supuse actiunii diferitelor enzime ce le distrug sau le meolizeaza supunandu-le unor procese de "digerare".
Particulele inerte vor fi eliminate prin exocitoza sau vor ramane incorporate, definitiv, in celula.
Astfel, uneori, vor rezulta unele maladii (tczaurismozele), printr-o acumulare importanta de asemenea particule, in majoritate nedigerabile, in anumite sisteme (rcticulo-endoteliale) ale unor organe.Inglobarea si dezagregarea microorganismelor se face printr-un proces imunologic, caci macrofagul degradeaza rapid majoritatea partii proteice a microorganismului fagocitat in fragmente de greutate moleculara mica, unele din acestea avand putere antigenica si denind suportul procesului imunologic initiator.
Aceste antigene sunt transmise limfocitelor^B si T cu ajutorul unor imunoglobulinc de pe suprafata acestora, ca apoi sa fie prelucrate intr-un intreg si specific proces biologic imunitar.
Acelasi proces de fagocitoza si prelucrare de catre macrofag se poate face si asupra celulei canceroase, uneori o inglobeaza integral sau, de cele mai multe ori, ca fragmente sau ca produse celulare, macro-molecule pronite de la ea in urma unei bionecroze.
Macrofagul, care este primul ce va intalni antigenul neprelucrat dupa fagocitarea microorganismului sau a altor celule si produsi organici sau anorganici este elementul cheie si initiator in declansarea raspunsului imunitar.
El, insa, nu poate prelucra si preda antigenul (dupa liza si meo-lizare etc. a structurilor respecti), decat daca acesta va fi sub forma de 'agregat, caci sub aceasta conuratie moleculara el este imunogen.

Sistemul limfocitar
Dupa ce structurile cu sau fara continut biologic, "capturate" si fago-citate de catre macrofag (materiale organice, microorganisme etc.) sunt, in mare parte fragmentate, apoi prelucrate prin meolizare si "digerare", pot contine si material antigenic ce este preluat si prezentat de macrofag catre elementele sistemului limfocitar ce vor duce mai departe, la finalizare, procesul imunitar inceput si, deci, vor produce anticorpi sau elemente celulare efectoare.

Materialul antigenic care va aa o compozitie biochimica precisa (proteica, polizaharidica etc), va declansa producerea unei structuri moleculare, de asemenea, precisa si corespunzatoare - anticorpul.
Acest proces biochimic se va realiza prin activitatea unei anumite populatii limfocitare, aceea a tiinfocitului B.
Celuia mama (susa), precursorul ei, din care rezulta acest element, se afla in tesutul hematopoetic cu sediul in maduva oaselor.
IJmfocitul B este si el, la randul sau, precursorul altui element din sistemul limfocitar, plasmocitul celula care va sintetiza, in final, anticorpii corespunzatori antigcnelor ce i-a determinat si care se va gasi predominant in tesutul limfo-ganglionar.
Aceeasi celula mama, susa, a limfocitului B din maduva osoasa hematoformatoare, va produce insa si a doua linie de limfocite, denumite limfocitele T(la inceput sub forma prolimfocitara T).
Aceste doua feluri de limfocite - B si T - la maturitate sunt diferite ca functie.
Cauza consta in aceea ca aceste caractere biologice sunt "instruite" si dobandite in formatiuni anatomice speciale diferite (ganglion si, respectiv, timus), pe care le-au populat (codificat), "in trecere", la parasirea madui hematoformatoare si unde, ele, ca elemente primare, nu se vor mai intoarce niciodata.
Aceste organe centrale limfocito-formatoare morfo-functionale, dintre care am mentionat si timusul {Bursa lui Fabridus - de la alte specii, cum sunt pasarile) au o importanta mare pentru contracararea procesului canceros.
Astfel, dupa ce prolimfocitele T au fost "instruite" si au denit limfocite T, acestea vor parasi acest organ limfoepitelial (timusul) si vor popula anumite zone corticale ak organelor ti formatiikr limfoide periferice ak organismului ca : ganglionii, splina, placik iui Payer din intestin etc, in zpnek numite timo-dependente.
Im fel, o populatie generata de prolimfocitul B, de care am mai amintit ti care are originea chiar in maduva osoasa, poate sa se transforme, in mica parte ti aici, in plasmocitul ce va sintetica anticorpi
Insa, UmfociteU, in cea mai mare parte dintre ek, vor popula organek limfoide periferice sau foliculii limfoizt singulari (ce-i putem gasi in unele organe ti tesuturi), in tonele speciak dependente (zpnek centrak ak foliculului limfoid).
Aici, tot ata, acettia vor suferi transformarea kr in plasmocit, ce se vA produce in cordoanele sinusak ak formatiei limfoidak sintetizand anticorpii respectivi, cei necesari in procesek de aparare umorala a organismului.
Limfocitele T ftimodependente) vor produce, in schimb, alte substante de aparare imunitara, limfokinek, sau se vor transforma in celuk specializate de distrugere ("natural Killer") a microorganismelor sau a unor celuk straine, cum sunt ti cele canceroase.

Se pare ca aceste celule (de tip "Killer"), cu o toxicitate naturala, exista, in mod normal, si in sange, fiind estimat a fi de 3 pana la 5 % din totalul limfocitelor circulante.
Toti anticorpii care rezulta din raspunsul imunitar fata de un anumit antigen, ca structura mokculara, sunt itnunoglobuline (Ig).
Ei sunt continuti in serul sanguin si corespund partii proteice a acestuia.Impartiti in 5 clase de imunoglobuline (IgG, IgM, IgA, IgD, IgE), fiecare au caracteristicile lor fizicochimice si fiziologice, dar toate contin doua feluri de lanturi chimice, diferite ca greutate moleculara, unele grele (H), iar altele lejere (L).
Lantul greu (H) difera - ca structura mokculara - de la o clasa la alta clasa de imunoglobuline. in schimb, lantul lejer (L.) are terminatii proteice identice pentru toate acestea.
Astfel, imunoglobulinek poseda un anumit numar de perechi de lanturi asemanatoare biochimic intre ek.
Cek mai cunoscute si cek mai numeroase imunoglobuline din serul sanguin uman normal sunt, ca proportie, IgG - 75 % din totalul kr, care au si cea mai mica greutate mokculara (150.000 daltonj, fata de IgM, care sunt cek mai voluminoase si cu cea mai mare greutate moleculara (900.000 dalton).
Aceasta din urma (IgM), face parte din primii anticorpi care au aparut pe scara filogenetica ca mijloc imunitar de aparare la rtebrate si care, ulterior, au fost depasite, ca proportie, de aparitia imediata a imunogkbulinelor Ig G.
In ceea ce priste imunoglobulinek de tip IgA se pot distinge doua tipuri individualizate, acelea din serul sanguin si cek de tip exocrin pe care k gasim in secretia diferitekr glande (lacrimale, nazale, salivare, bronhice etc).
Imunoglobulinek Ig D au fost identificate, la inceput, in serul bolnavilor de miekm si se gasesc, ca si Ig M, numai in serul uman.
Imunogkbulinek de tip Ig E cuprind clasa de anticorpi legata de antigenlk care provoaca, in general, maladiile alergice corespunzatoare imunitatii umorale si fenomenului de hipersensibilitate.
Acestea din urma sunt in relatie cu eliberarea de histamina din mastocitek tesuturikr, cart o sintetizeaza sau, uneori, de catre kucocitek bazpfik ori eoztnofik sanguine.
Sunt structuri celulo-tisulare din organism pe care anrigenele straine, ca si elementele imunitarc, in general, nu le pot strabate (ex.: cordoanek anatomice ak tubilor seminiferi, bariera tiroidiana, bariera hematomeninge etc.).
Toate organele sunt tolerante fata de propriile lor antigene, aceasta fiind toleranta naturala.
Individul nu raspunde contra propriilor sale antigene, aceasta toleranta fata de sine (de "soi ") fiind castigata in cursul onto-genezei.

Toleranta este inrsul imunitatii.