Unul dintre paradoxurile cele mai socante ale medicinei tuturor timpurilor este legat de faptul ca slujitorii lui Asklepios au considerat si considera moartea ca netinand de apanajul profesiei lor, neintrand in sfera lor de actiune. Luptand pentru viata, ei combat boala si cand nu o pot invinge, ei isi considera misiunea incheiata.
Terapia mortii, daca poate fi vorba despre o asemenea terapie, revine familiei, celor apropiati celui in cauza daca, bineinteles, acestia exista. Si, cei din familie sau cei apropiati n-au nici o experienta si nici o pregatire in acest sens, ritualul mortii cu tot ce revine terapiei din acest punct de dere decurge la voia intamplarii. Hazardul deci indeplineste si functia de ultim terapeut. Muribundul evolueaza, asadar, in funotie de capriciile hazardului in aceasta "no man's land", respectiv tara a nimanui, in care zaboste un interval de timp mai mult sau mai putin important inainte de a se integra definitiv in circuitul material al naturii, in circuitul materiei. Adevarata drama a muribundului nu este legata insa de faptul ca el este silit sa-si traiasca de unul singur acest moment solemn al vietii sale, ci izolat de ai sai si mai ales de medicina, in care si-a pus atatea sperante. Nu sentimentul singuratatii este acela care ii amaraste peste masura aceste ultime clipe, ci acela al izolarii. "De ce ma tratati ca pe un ciumat", se exprima un erou al lui Balzac pe punctul de a muri, "cand stiti foarte bine ca moartea nu este contagioasa? De ce ma lasati sa mor singur si nu ma lasati macar ca sa vad, ca sa intru in moarte cu sentimentul vietii pe retina?"

Drama eroului lui Balzac este, drama oricarui muribund. Zschocke precizeaza in sectiunea intitulata "Tod" urmatoarele, referindu-se la acest sentiment dezolant al izolarii, pe care il simte muribundul: Nicicand mai mult ca azi, omul nu a fost atat de izolat in ultimele sale momente, pus intr-un colt oarecare din infirmerie, lasat singur cu durerile sale, cu frica mortii si cu nevoia de caldura umana. Or este stiut ca numai moartea incheiata intr-un climat de participare colectiva, de asistenta medicala, de plenitudine imprima celui in cauza senzatia de implinire, de desprindere umana de viata si de lume".
Chirurgia transturilor de organe a adus in centrul preocuparilor medicale problema mortii. Metodele moderne de reanimare pun sub semnul intrebarii criteriile traditionale de constatare a mortii. Se pare ca secunda mortii, identificata pana in prezent cu incetarea batailor inimii, nu mai corespunde mortii propriu-zise. Stopul cardiac, astfel reconsiderat, devine doar semnul cel mai frapant al vitalitatii suspendate, al vitalitatii momentan intrerupte. S-a demonstrat deja ca viata, intr-o anumita forma latenta si minima, continua si dupa ce medicul nu mai sesizeaza nici o urma de zgomot cardiac si nici o urma de puls. Fapte de observatie dintre cele mai stranii vin in sprijinul acestei remarci. O revista medicala italiana relateaza faptul ca in aceasta tara se semnaleaza anual un numar de aproximativ 400 de cazuri de moarte aparenta, lata cateva cazuri semnalate de aceasta revista: Mario Caldesini din Monza, in varsta de 79 de ani, a fost declarat decedat de catre medicul curant, oficialitatile eliberand chiar certificatul de deces. Si totusi, dupa 8 ore, susnumitul si-a renit in fire, traind si astazi. Londonezul Lester Young a decedat in urma unui accident de automobil. in consecinta a fost inmormantat. Considerente juridice legate de un proces care a avut loc au impus deshumarea sa, in derea unei autopsii. Spre surpriza medicilor legisti, Young isi schimbase in mod noil pozitia in sicriu reiesind ca "mortul" facuse eforturi de a iesi de acolo. Un exemplu oarecum similar ne este furnizat de la cimitirul Pantin din capitala Frantei. Robert Gauchet, unul din ingrijitorii acestui cimitir, a dat alarma in momentul in care a constatat niste zgomote cae neau dintr-un mormant, unde un individ fusese inmormantat cu numai 24 de ore in urma. Si de data aceasta medicii legisti niti la fata locului au dat peste "un mort" al carui trup nu intrase inca in rigiditatea cadarica, fiind, dimpotriva, cald inca, ceea ce pledeaza pentru o moarte ce a avut loc in sicriu.

lata multiplele motivatii, multiplele argumente care impuneau ca, mai devreme sau mai tarziu, o noua stiinta sa se alature stiintelor medicale deja existente, si anume thanatologia si o noua ramura a terapeuticii sa se alature ramurilor deja existente, si anume thanatoterapia.
Aprofundandu-se fenomenul mortii, alte fapte dintre cele mai interesante au iesit la iala. Mult timp s-a crezut ca moartea este influentata de dirsii factori climatici. Astazi stim ca nu acesti factori o influenteaza, cat altii care tin de domeniul vast si inca incomplet elucidat al bioritmurilor. Acestea conditioneaza, se pare, nu numai viata in ansamblul ei, ci si acest moment final al destinului individual, reprezentat de moarte. Totusi acest aspect necesita inca multe studii spre a se sti daca el corespunde intr-adevar unei stari de fapt.
Un alt aspect pe care l-a lamurit thanatologia este ca frica de moarte suscita in muribund apeluri la reziduurile arhaice, producand aparitia si exacerbarea credintei in fortele magice, in puterea inexplicabila a vindecatorilor, credinta care, exact asa cum se exprima acelasi Condrau "va a l'encontre de toute logique scientifique". Din acest punct de dere nu trebuie sa ne surprinda atitudinea contrarianta a dirsilor medici si savanti care, pe patul de moarte, apeleaza la cele mai bizare si mai antistiintifice droguri si procedee terapeutice pe care le-au combatut cu fervoare in timpul cand erau sanatosi. Thanatologia ca stiinta interdisciplinara, la elaborarea careia si-au adus o serioasa contributie filozofia, psihologia, dreptul si, fireste, medicina, a mai lamurit faptul ca, asa dupa cum fiecare traieste dupa un stil care ii este intru totul propriu, moare dupa un alt stil grevat de un coeficient de acuta personalitate. Fiecare, apoi, moare conform conceptiei sale despre viata. in mod absolut sigur, persoanei care ii este frica de viata, ii va fi frica si de moarte. Fiecare, apoi, crede in moartea altuia, dar nu-si realizeaza propria moarte. Moartea altuia devine in mod cu totul exceptional prilej de meditatie asupra propriului exitus.
Nu exista domeniu in care filozofia sa fie atat de utila medicului in practica sa curenta, ca in cazul thanatologiei. Practica medicinei este filozofie concreta, exact asa cum a precizat-o Wunderli. in sensul in care Platon intelegea orice filozofie, medicina poate la randul ei sa fie definita ca o reflexie asupra mortii. Rezulta de aici ca gandul mortii n-ar trebui niciodata sa-l paraseasca pe medic in exercitiul functiilor sale.
Din acest motiv, nu trebuie sa surprinda pe nimeni infiintarea, inca din anul 1967, a primei clinici pentru muribunzi din lume, in cadrul lui St. Cristofer's Hospice in Londra, unde sunt internati pacienti a caror speranta medie de viata este apreciata ca aflandu-se in jur de numai doua saptamani. Un personal instruit usureaza enorm suferintele celor in cauza, nefolosind metode euthanasice, ci metode terapeutice uzuale, insa strict individualizate, ca si metode morale. Tranchilizantele, sedati-le, neurolepticele, ca si toata aceasta gama de sortimente caracterizand medicamentatia psihotropa, isi vor gasi in terapia muribunzilor domeniul de maxima indicatie, totul fiind fructificat si potentat de tactul si virtuozitatea terapeutului, de abilitatea sa de a gasi formula personala, adaptata fiecarui caz in parte. in domeniul thanatologiei sunt bine nite uneori si drogurile halucinogene. Daca tigarile de marijuana, hasisul, drogurile albastre de LDS, daca atatea produse halucinogene in gama lor extinsa de forme de prezentare, practic nu au ce cauda in perimetrul organismului sanatos, ei bine, aceste produse pot fi folosite cu tact si discernamant atunci cand tratam un individ la care nu mai este nimic de facut sub aspectul mentinerii sale in viata. Din acest motiv, in domeniul thanatoterapiei nu pot fi date retete si scheme terapeutice cu caracter general, in acest caz totul fiind de domeniul particularului. General este doar faptul ca trebuie sa ne convingem ca moartea face parte organica din viata; ca medicul este necesar bolnavilor nu numai pentru mentinerea lor in viata, ci si pentru a-i ajuta la momentul oportun de a se desprinde de ea, oricat de dureroasa si de dramatica ar fi aceasta desprindere, ca medicul trebuie sa faca fata nu numai problemelor vietii, ci si celor ale mortii, ca muribundul pretinde de la medic mai mult decat o simpla vorba de incurajare, ca medicul trebuie sa se ocupe in acele situatii dificile pe care le aduce cu sine muribundul, nu numai de acesta, ci si de cei din jur. "II doit s'occuper encore d'eux sans oublier que lui mame est egalement mortel et non un dieu au-dessus de la vie et de la mort. Seul celui qui accepte sa propre detresse, sa propre peur, peut comprendre la peur et la detresse de ses semblables". Aceste cuvinte, apartinand medicului si filozofului Gion Condrau, trebuie sa ne vina in minte noua, medicilor, cand predam muribundul familiei.
O, desigur, stiinta nu va putea eradica niciodata moartea din destinul biologic, pentru ca viata si moartea reprezinta arsul si rersul naturii insasi. P. Landsberg are, desigur, perfecta dreptate in celebrul sau eseu asupra mortii, cand sustine ca prezenta ei este permanenta in cursul vietii, fiind din acest motiv o riila prezenta absenta. Dar tot atata dreptate are si thanatopatologia care, propunandu-si sa studieze realitatea mortii si incadrarea acestei realitati intr-un cadru optimist de abordare, isi propune de fapt sa demonstreze ca moartea, contrar cu ceea ce crede autorul mai sus citat, este doar o absenta prezenta si atata tot.