Omul a stiut, si asta inca din timpuri imemoriale, ca unele din tele care faceau parte din cadrul vegetal al existentei sale, de care s-a sert fie spre a se hrani, fie spre a se tamadui sau pe care Ie-a introdus in diverse ritualuri, exercita asupra sa efecte dintre cele mai insolite, dintre cele mai stranii. Mai mult decat atat, el s-a simtit in mod deosebit atras de aceste elemente ale naturii, simtind ca pe aceasta cale el exploreaza un univers nu numai necunoscut, ci, din anumite puncte de vedere, si plin de promisiuni. Omul preistoric cunostea destul de bine proprietatile analgezice ale anumitor te, ale anumitor droguri naturale. Exista do scrise atestand faptul ca acest drog puternic care este opiul era folosit in Europa inca din perioada neolitica.
Celebra bautura a zeilor din Olimp, cunoscuta sub denumirea de ambrozie, este mai mult ca sigur ca nu a fost altceva decat un obisnuit decoct de hasis. Aceeasi bautura, investita cu aceleasi rtuti de imortalitate, o gasim si in mitologia hindusa sub denumirea de Amrita. O alta batura celebra a mitologiei elene

nephenthes

care mult timp a fost considerata ca fiind un produs al imaginatiei prodigioase a lui Homer exista ca atare. Aceasta "bautura dand uitare durerii si necazurilor", dupa cum se precizeaza in Odiseea, nu este altceva decat tot un produs pe baza de opiu. Tot in Odiseea se precizeaza ca aceasta bautura intra in Grecia prin Elena, celebra sotie a regelui spartan Menelaos, care, la randul ei, o primeste pe egipteanca Polydamuna, sotia lui Thois, "caci in Egipt, in special, pamantul roditor produce un mare numar de te, unele salutare, altele mortale!"
Gratie papirusului descoperit in 1873 de Gorg-Moritz Ebers si care dateaza din anul 1550 i.e.n., respectiv din cea de-a XVII-a dinastie, aflam do incontesile ca pe timpul faraonului Amenophis se cunosteau rtutile halucinogene si sedative ale opiului. Acest papirus, care pe buna dreptate poate fi considerat cel mai vechi tratat de medicina al omenirii, mentioneaza existenta a circa 700 de remedii, intre care intra si unul investit cu proprietatea de a calma tipetele sugarilor. "Seminte de mac

se precizeaza in acest papirus

amestecate cu excrementele de muste culese de pe ziduri, formeaza o masa care se amesteca si din care se administeaza (copiilor) timp de 4 zile. Tipetele inceteaza imediat". Istoricul celei de-a treia misiuni Haardt-Audoiun-Dubreuil semnaleaza si el folosirea pe meleagurile Afganistanului, inca cu 3 milenii in urma, a unor butele de calmat tipetele sugarilor, care nu puteau fi decat tot cele pe baza de opiu, consemnate in papirusul lui Ebers.
Vechii cretani adorau o asa-numita zeita a macilor, care era Mnemosyne si care, in acelasi timp, era mama Muzelor, iar macul, respectiv Papaver somniferum, este, dupa cum stim, depozitarul a numeroase principii halucinogene. Daca transele extatice ale Pythiei erau generate, se pare, de emanatiile de bioxid de carbon care ieseau dintr-o crapatura a pamantului pe care se afla situat oracolul din Delfi, alte asemenea transe ale altor slujitoare ale oracolului erau generate fara indoiala de acea "alifie a vrajitoarelor" cu care se ungeau in prealabil, in vederea efecturaii ritualurilor, alifie care continea opiu. in asa-numitele "orgii sacre" sau "marile mistere", un fel de ritualuri speciale care aveau loc din 5 in 5 ani la Eleusis, se foloseau fumigatii de canepa, respectiv de Cannabis sativa, ta de asemenea depozit a unor principii halucinogene.
Herodot, care a trait intre 480-425 i.e.n., semnaleaza faptul ca scitii din jurul Marii Caspice cunosteau perfect practica acestor fumigatii. La randul sau Diodor, care a trait in timpul lui lulius Cezar, semnaleaza faptul ca femeile din Theba preparau din semintele de Cannabis sativa o bautura magica, asemanatoare cu nephenthe

bautura magica a zeilor. Plinius cel Batran descrie in celebra sa "Istorie naturala" efectele semintelor de mac, ta pe care o aseaza in categoria ierburilor ce dau halucinatii. Despre aceasta ta "care aduce inaintea ochilor fantome si iluzii distractive si agreabile" scrie si Dioscoride, care, in plus, ii semnaleaza si rtuti afrodisiace, precizand ca "indienii ii mananca semintele si foile atat pentru a fi capabili in actul venerian, cat si pentru a-si face apetit pentru aceasta".Intr-o sectiune scrisa in anul 658 i.e.n., Hassan Mohamed Ibn- Chirazi ne relateaza imprejurarile in care au fost descoperite proprietatile halucinogene ale lui Cannabis, din ale carei frunze rezulta, dupa cum vom vedea mai tarziu, marijuana si din a carei rasina rezulta hasisul, lata aceste imprejurari: seicul Dja'far Chirazi, calugar din ordinul Haidar, care se afla la o manastire din Muntii Khorassan, plimbandu-se intr-o zi prin padurile din preajma manastirii, avu curiozitatea sa mestece cateva frunze de canepa salbatica spre asi calma setea care ii dadea tarcoala. Mare ii fu surpriza cand constata ca frunzele mentionate nu numai ca i-au calmat setea, ci si foamea, in plus dandu-i nete si ciudate senzati de fericire interioara. Sesizat de acest fapt, a preparat un decoct din frunze de canepa macerate, la care a adaugat si n

decoct care s-a generalizat cu usurinta

imortalizand pe aceasta cale numele seicului Dja'far Chirazi, al carui mormant a devenit din acest motiv loc de pelerinaj. in Codex Urbinas, celebra sectiune a lui Teofrast, scrisa cu circa 4 secole i.e.n. si care se afla in colectia Bibliotecii Vaticanului, macul este trecut pe lista telor medicinale.In celebra "sectiune a regilor", scrisa de poetul persan Firdusi, ni se relateaza efectuarea unei cezariene realizate sub efectul mixt al alcoolului si al extrasului de Cannabis, cezariana prind nasterea copilului botezat deja cu numele de Rudabeh: "Adu aici un pumnal stralucitor si adu o moasa abila in arta farmecelor. Tu vei ameti intai pe mama lui Rudabeh cu n, pentru a elibera sufletul ei de orice teama si de orice gand; apoi vei avea grija ca moasa sa-si exercite farmecele pentru a se crea conditiile eliberarii puiului de leu din cusca sa. Ea va taia apoi corpul chiparosului (mama era desemnata de poet cu denumirea de frumosul chiparos, n.n.) imediat de sub coaste, fara ca aceasta sa simta vreo durere; apoi ea va trage afara puiul de leu Tu vei stri apoi iarba de simurgh (denumirea persana a canepii, n.n.), pe care eu ti-o voi indica, in lapte si in mosc si dupa ce vei lasa totul sa se usuce la umbra, vei freca rana si vei vedea ca bolnava se va insanatosi pe loc". Despre efectul anesteziant si cicatrizant al opiului ne vorbeste si Nicolas Myrepsus, care a trait in secolul al Xll-lea, in sectiunea sa Antidotarium, in care se pomeneste de un burete imbibat cu opiu, cu extras de nufar si de talharea (Lactuca sagitata, n.n.) cu camfor si cu suc de matraguna, cu care se ungeau tesuturile ce urmau sa fie anesteziate si apoi ndecate.
Thomas Sydenham (1624-l689), acest medic considerat pe buna dreptate drept un Hipocrate al Angliei, vedea in opiu un remediu nu numai eficace, ci si universal. "Nu ma voi impiedica de a remarca

precizeaza el

atat cu recunostinta, cat si cu satisfactie, ca dintre toate remediile pe care Domnul cel Atotputernic, Izvorul tuturor celor bune, Ie-a facut cadou oamenilor pentru a le alina suferintele, nu exista unul mai universal si mai eficace ca opiul". De altfel, celebra potiune "laudanum", pe baza de opiu, inventata de el in 1660 si care ii poarta numele, se mai foloseste inca si astazi.
Pentru ca s-a observat ca opiului ii sunt proprii, in afara de edentele sale proprietati sedative si calmante, alte proprietati tot atat de edente de natura halucinogena, faima sa s-a intins de indata pe aproape toate meridianele lumii, dar mai ales in perimetrul continentului asiatic, in acela al Africii mediteraneene si al Orientului Apropiat. Aceasta faima a ajuns insa in cele din urma si in Europa si mai ales in apusul acesteia. Asa, de exemplu, la inceputul secolului al XlX-lea, multe farmacii din Londra si din Norfolk ndeau pilule de opiu, realizand bineinteles, mari venituri de pe urma acestui comert.
Un scriitor englez, Thomas de Quincey, care avea sa dena in mod accidental opioman, dupa cum vom arata mai tarziu, avea sa faca in sectiunea sa, "Confesiunile unui englez consumator de opiu", observatii cat se poate de interesante pe marginea extinderii acestui flagel in Anglia. Una din observatii tine de faptul ca opiul isi gaseste cu precadere adeptii fie printre paturile sociale de jos, fie printre cele de sus. "Trecand prin Manchester

precizeaza autorul, undeva, in opusul citat mai sus

mai multi antreprenori de manufacturi de bumbac m-au asigurat ca obiceiul de a consuma opiu s-a introdus printre muncitori, in asa fel ca intr-o sambata dupa-amiaza tejghelele farmaciilor erau acoperite de mici pachete de una sau de doua granule de opiu, pregatite din timp pentru seara (o granula engleza echivaland cu cantitatea de 64,8 mg de drog

n.n.). Cauza acestei mode tinea de modicitatea salariilor care ii privau pe muncitorii in cauza de posibilitatea de a-si procura bere englezeasca si bauturi spirtoase". Acelasi Quincey precizeaza insa mai departe: "Nu trebuie sa credem insa ca opiul si-a gasif adeptii numai printre oamenii cu posibilitati materiale modeste, ci si printre cei avuti, motivatia acestui fapt fiind foarte complexa".
Asadar, cauze precise de ordin social, tinand de saracia si mizeria unora, pe de o parte, si de huzurul si de goana dupa senzatii tari, pe de alta, ii imping pe multi in bratele opiomaniei.
Facem, de asemenea, precizarea ca multi au devenit toxicomani pornind de la folosirea acestui drog in scopuri medicale. Asa, de exemplu, pana si Thomas Quincey a devenit opioman

dupa cum am mai spus

intr-o maniera cu totul accidentala. Sus-numitul, suferind in 1804 de cumplite dureri dentare, si-a bagat disperat falca cu pricina intr-un lighean cu apa inghetata, ceea ce nici pe departe nu l-a scutit de durerile acuzate. La sfatul unui coleg de colegiu, ia potiunea Laudanum care dupa cum stim, contine opiu. Fireste, durerile s-au calmat, dar, intrucat era vorba probabil de o pulpopatie cronica care adeseori se acutiza sau de o inflamatie a patului osos alveolar, Quincey a trebuit frecvent sa apeleze la drogul recomandat. De aici obisnuinta. Si tot de aici aparitia unor intolerabile dureri de stomac, impuile tot abuzului de laudanum, de unde intrarea intr-un cerc cios care l-a dus la sporirea progresiva a dozei, doza ce a ajuns dupa 12 ani la cantitatea de 8.000 picaturi pe zi. Din fericire, Quincey si-a dominat in parte organismul, care devenise dependent, in sensul ca reusi mai tarziu sa ia doar 1.000 de picaturi pe zi, cu toate ca aceasta doza nu-l scutea de suferinta gastrica. La randul sau, cardinalul Richelieu devenise opioman din cauza unui ulcer cronic duodenal, in timp ce Savonarole ajunsese intr-o situatie asemanatoare din cauza insomniilor care ii chinuiau existenta. Viziunile sale extatice nu sunt straine desigur, de aceasta practica. Totusi, enorma majoritate a toxicomanilor isi datoreaza plonjarea in ciu si dependenta nu unor cauze medicale, ci unor cauze psihologice, sociale, culturale sau de alt gen, asupra carora vom reveni mai tarziu.

Deocamdata ne marginim a preciza ca un mare rol, prin semnalarea efectelor negative produse de abuzul de Cannabis, cat si prin sensibilizarea opiniei publice comune asupra asa-numitelor "delicii" ale betiei cannabice, rene cel putin in perimetrul Europei si in special acelei occidentale baronului Desgenettes, cel care a fost medicul sef al Armatei Orientului in timpul lui Napoleon, care a scris in 1805 celebra sa "Istorie medicala a Armatei Orientului", ca si altor medici din aceasta armata. Unii dintre acestia au adus chiar la Paris esantioane de Cannabis, cateva dintre ele ajungand in mainile botanistului Jean-Baptiste de Lamarc care le studiaza cu minutiozitate, lata cum ne apare descrierea efectelor Cannabisului publicata in Enciclopedia Botanica: "Principala rtute a acestei te consta in faptul de a se urca la cap, in fapt de a deranja creierul, procurandu-i un fel de betie care te face sa uiti grijile si care iti procura o puternica veselie. Pentru a-si procura aceasta veselie, indienii storc sucul din aceste frunze si seminte si fac, dinpreuna cu scoarta, o bautura care le agita mult simturile. Cand ei doresc sa sporeasca forta acestei bauturi pentru a-si procura starea de betie, fumeaza o pipa. in fine, pentru a-si provoca se agreabile sau pentru a se deda unui somn profund ajunge de a se adauga sucului in cauza putina nucsoara, putine cuisoare, camfor si opiu pentru a obtine o compozitie pe care indienii o denumesc Majuh si care, dupa Clufius, este acelasi lucru ca si bautura Malach, folosita de turci".
Nenumarate alte studii, care aveau sa apara mai tarziu, in afara de cele ale lui Desgenette si Lamark, si care apartin lui Silvestre de Sacy, lui Rouier, Laontant, Moreau de Tour, ca si multor altora, aveau sa scoata in relief gravele prejudicii aduse echilibrului organismului, atat in componenta sa somatica, cat si psihica, de catre diversele droguri halucinogene. in special ultimul dintre cei citati mai sus, respectiv Moreau de Tours, o autoritate stiintifica a vremurilor sale, fiind in acelasi timp si medic la cunoscutul spital Bicetre din Paris, in lucrarea sa, aparuta in 1845 cu titlul "Du hasqhich et de Palienation mentale", asimileaza starea de betie obtinuta pe calea hasisului cu o stare de nebunie provocata.
Multi cercetatori sustin punctul de vedere ca drogurile actioneaza in special in perimetrul indizilor cu psihic mai fragil si cu inclinatii native spre fenomenele parapsihologice, in timp ce altii, considerand ca aceste fenomene tin de domeniul patologiei, imping lucrurile si mai departe, considerand ca un toxicoman apare numai in perimetrul unui organism dereglat, asadar patologic.
Vorbind despre istoria practicilor umane in legatura cu drogurile, trebuie implicit sa ne referim si la practicile vrajitoresti. Aceste practici insotesc conditia umana din vremuri imemorabile. Ele par sa fie mai vechi decat culturile religioase care preced crestinismul, tinand chiar de perioada neolitica. insusi calendarul marilor sabaturi vrajitoresti, care de milenii de-a randul a fost respectat cu strictete si care nu tine cont de reperele cosmologice si nici de reperele furnizate de muncile agricole sau de succesiunea ciclica a anotimpurilor

cum fac celelalte calendare

ci de ciclurile de reproducere a animalelor salbatice, reprezinta o edenta dovada a originii ancestrale a vrajitoriei, origine legata de perioada cand omul era inca culegator de hrana si vanator, necunoscand inca agricultura. Practicile vrajitoresti reprezentau expresia concreta a unei ideologii bine inchegate, care vedea in diavol

dupa cum avea sa se exprime in legatura cu acest fapt un mare exorcist

"autorul tuturor fenomenelor care nu se explica prin legile cunoscute ale naturii". Diavolul, in rtutea unei dualitati caracterizand milenii de-a randul gandirea umana, a reprezentat intotdeauna o forta in lupta permanenta cu Dumnezeu. O autentica stiinta, la mare voga in special in evul mediu, trata aceasta forta si modalitatile ei de transcedere in conditia umana. Nu intamplator biserica crestina vedea in demonologie o noua religie, mai bine zis o anti-biserica, un anti-crestinism, motiv pentru care a luptat cu inversunare impotriva vrajitoriei. Pe parcursul a ceva mai mult de un secol, cinci concilii bisericesti

conciliul reprezentand, dupa cum stim, forul suprem de conducere colectiva a bisericii catolice

au condamnat practicile vrajitoresti: conciliul din Agde (anul 506), primul conciliu de la Orleans , cel de la Auxerre , cel de la Narbonne , care pur si simplu ordona ca cei ce practicau vrajitoria sa fie vanduti ca scla dimpreuna cu toti membrii familiilor lor si, in sfarsit, in conciliul de la Reims din anul 630.In ritualul practicilor vrajitoresti intra si folosirea diverselor bauturi, fumigatii sau unguente, alcatuite pe baza de droguri halucinogene si care mijloceau intrarea in contact a practicantilor cu fortele demonice. Doua carti ("Instruction aux juges en fait de sorcellerie" si "La demonomanie des sorciers"), aparute in anul 1580 la Paris si scrise de Jean Bodin, cel care avea sa moara 16 ani mai tarziu in cursul unei epidemii de ciuma, sunt pline de referiri la tot acest inventar farmacodinamic de tip halucinogen, mijlocind transe si stari extatice ce caracterizeaza ritualurile vrajitoresti. Mai mult decat atat, exista credinta ca numite te, depozitare ale unui principiu ce tulbura mintea omului apartin diavolului, el folosindu-se de ele tocmai pentru a intra in stapanirea acestei lumi. Aceasta credinta il caracterizeaza si pe Jean de Nynould, celebrul medic in timpul domniei lui Henric al IV-lea si Ludoc al Xlll-lea, care, in lucrarea sa "De la lycantropie, transforma-tions et extase des sorciers", aparuta in 1615 la Paris, si anume in modulul II al acestei lucrari intitulat "Des simples qui entrent en la composition des onguents de sorciers et de leurs vertus en general" precizeaza urmatoarele: "Dintre toate ierburile de care diavolul se serveste pentru a tulbura mintea sclalor sai, in ceea ce priveste adormirea profunda a unora si usoara a altora, care in plus tulbura si inseala simturile prin diverse uri si reprezentari urmatoarele par a fi pe primul loc: ciupercile adormitoare, aconitul, neghina, plus unele care te fac sa infernul, asta insemneaza spiritele rele, in timp ce altele, dimpotriva, te fac sa zaresti imaginile sfintilor ingeri". Exista in acest sens un celebru unguent vrajitoresc, care sa transmis cu religiozitate initiatilor din generatie in generatie si de care s-a facut mult caz in demonologie. Filozoful epicurian si astronomul Pierre Gossendi, care a trait intre 15921655, i-a cunoscut rigorile pe propriul organism. intr-o vreme, pe cand acesta se afla in drum spre Chartres, a intalnit un grup de tarani care duceau un vrajitor spre a-l preda postului invecinat de jandarmi. Gossendi, folosindu-se de autoritatea sa, a promis vrajitorului in cauza libertatea (acesta era acuzat de taranii insotitori de a fi participat la una din acele sarbatori dedicate diavolului, cunoscute sub denumirea de sabat), cu conditia sa ii destainuie secretele practicilor sale, secrete care in esenta tineau de acest unguent vrajitoresc, pe care cel interogat le oferi solicitatorului, spre a-si redobandi libertatea. Nu mult timp din momentul cand filozoful si astronomul mentionat ingera doar o buleta din unguentul in cauza, el intra intr-un somn agitat care dura toata noaptea. Spre a se connge si mai mult de efectele malefice ale unguentului, administra o buleta asemanatoare si propriului caine, la care putu urmari aceleasi rigori.
O relatare si mai interesanta in legatura cu acest unguent al vrajitoarelor gasim in sectiunea "Magia naturala" a lui Jean-Baptiste Porta. "Astfel, pe cand ma sfortam sa urmaresc aceste lucruri cu atentie

precizeaza autorul citat

pentru ca inca puneam totul la indoiala, am intalnit o anume batrana dintre acelea care sunt vrajitoare si care sug sangele pruncilor din leagan. Aceasta batrana, din proprie vointa mi-a promis ca in scurt timp imi va da raspunsul, respectiv ma va connge. Ea a cerut ca toti cei care erau in preajma mea, care ar fi putut ser ca martori, sa iasa afara, ceea ce s-a si intamplat. Apoi noi am vazut-o prin gaura cheii cum isi freca corpul cu un unguent si cum ea a cazut la pamant, in rtutea acestor unguente adormitoare si cum a intrat intr-un somn foarte profund. Deschizand usa si intrand inauntru, am inceput sa o lom cu intentia de a o trezi, dar somnul ei era atat de profund incat nu simtea nimic. Apoi am iesit din nou afara. Forta unguentului diminuand intre timp, ea s-a trezit povestindu-ne numeroase ineptii, intre care si aceea ca a parcurs mari si munti. Toate raspunsurile pe care le dadea erau aiurea. Cand noi i le negam, ea le afirma cu mai multa tarie".
Acest sumar tur de orizont in domeniul drogurilor halucinogene a putut totusi sa ne connga, sper, de faptul ca exista intr-adevar "o problema a drogurilor halucinogene", cu care este confruntata omenirea contemporana, la aceasta problema ajungandu-se in etape si din aproape in aproape; cauze dintre cele mai variate stau la obarsia ei.
Din moment ce astazi s-a ajuns in situatia ca in lume sa existe circa 30 de milioane de alcoolici, circa 300 de milioane de mestecatori de nuci de Kola, de coca, ca si de alte fructe sau frunze continatoare de principii care modifica psihismul, circa 400 de milioane de opiomani, 200 milioane amatori de cannabis, ca si inca nenumarate alte milioane care practica aceste toxicomanii minore care sunt consumul de cafea, ceai sau nicotina, inseamna ca exact asa cum precizeaza acest istoric de ultim moment al drogurilor, care este Jean Louis Bran, 'un om din patru, asta inseamna deci un miliard de oameni, sunt, intr-un anume fel, mai mult sau mai putin, dependenti de un anume drog. Astfel stand lucrurile, este intru totul justificata toata aceasta e miscare de idei, iscata in lume, pe seama drogurilor si implicit, a destinului omenirii.