Punga parodontalǎ

Punga parodontalǎ

Punga parodontalǎ este definitǎ ca si un sant crevicular patologic adancit si este o importantǎ caracteristicǎ a parodontitei.

1 Clasificarea pungilor parodontale

Existǎ douǎ tipuri de pungi si anume:

1. pungǎ gingivalǎ sau punga falsǎ acest tip de pungǎ se formeazǎ farǎ distructia tesuturilor subadiacente, santul gingival fiind adancit datoritǎ cresterii spre corona 919c25j r a gingiei.

2. punga parodontalǎ acest tip de pungǎ apare odatǎ cu distructia tesuturilor de suport si la randul ei poate fi:

- supraosoasǎ

( supracrestalǎ, supraalveolarǎ) atunci cand fundul pungii se aflǎ coronar fatǎ de creasta osoasǎ.

- intraosoasǎ (infraosoasǎ, subcrestalǎ, intraalveolarǎ) atunci cand fundul pungii se aflǎ apical in raport cu creasta osoasǎ.

Caracteristici distinctive intre pungile parodontale supra si intraosoase:

Pungile pot interesa una sau mai multe suprafete dentare, pot avea diferite forme si mǎrimi. Examinarea clinicǎ a pungilor parodontale trebuie sǎ determine prezenta si distributia lor pe suprafetele dentare, adancimea lor, nivelul atasamentului gingival si tipul pungii parodontale.

Pungile parodontale sunt in general nedureroase dar pot avea si o simptomatologie de genul durerilor localizate sau cateodatǎ radiante, senzatia de presiune dupǎ mese ce se va diminua in timp, hipersensibilitate dentarǎ la rece si la cald in absenta cariilor.

Sondajul parodontal este metoda de electie in identificarea prezentei pungilor si se face prin introducerea sondei parodontale gradate in santul gingival. Pungile parodontale sunt o modificare a tesuturilor moi si nu sunt decelabile radiografic, radiografiile indicand prezenta pierderii osoase. Exista douǎ tipuri de adancimi ale pungii

si anume: adancimea biologicǎ - intre marginea gingivala liberǎ si fundul pungii si adancimea de sondaj care reprezintǎ distanta pe care un instrument de sondaj patrunde in pungǎ. Aceastǎ adancime de sondaj depinde de tipul instrumentului ce se foloseste, forta cu care este introdus, directia de sondare, convexitatea coronarǎ, rezistenta tesuturilor. In aceste studin s-au folosit sonde parodontale PCP 12 ce au 4 gradatii din 3 in 3 milimetrii diferit colorate.

Punga prodontalǎ contine microorganisme impreunǎ cu produsele lor de metabolism ( enzime, endotoxine ), fluid gingival, resturi alimentare, mucinǎ salivarǎ, celule epiteliale descuamate si leucocite. Exudatul purulent, dacǎ existǎ, este compus din leucocite vii, degenerate sau necrotice, bacterii necrozate sau vii, ser si fibrinǎ. Tartrul este de obicei prezent pe suprafata radicularǎ. Suprafata radicularǎ a pungii parodontale suferǎ schimbǎri ce perpetuǎ infectia parodontalǎ , cauzeazǎ dureri si complicǎ tratamentul. Pe mǎsurǎ ce punga se adanceste, fibrele de colagen se distrug si cementul este expus mediului bucal, aparand astfel posibilitatea ca cementul sa fie penetrat de bacterii. Aceste modificǎri au ca si rezultat clinic inmuierea suprafetei cementare care este asimptomaticǎ dar devine sensibilǎ la sondaj. In aceste conditii pot apare arii de hipermineralizare a cementului ca urmare a schimbului de minerale cu saliva dar si arii de demineralizare ce duc la formarea de carii radiculare care spre deosebire de cariile smaltului tind sǎ se extindǎ in suprafata si nu in adancime. Cariile radiculare pot duce la pulpite, sensibilitate la dulce si la variatiile de temperaturǎ.

2 Pierderea osoasǎ :

Cu toate cǎ parodontitele sunt boli de naturǎ infectioasǎ a tesutului gingival modificǎrile osoase sunt cruciale datoritǎ faptului cǎ sunt responsabile de pierderea dintilor. Inǎltimea si densitatea normalǎ a tesutului osos sunt mentinute de cǎtre un echilibru existent intre osteogenezǎ si osteolizǎ reglate de cǎtre factori sistemici si locali. Cea mai frecventǎ cauzǎ a pierderii osoase in parodontite este extinderea procesului inflamator de la gingia marginalǎ la tesuturile de sustinere parodontale, aceasta marcand trecerea de la gingivitǎ la parodontitǎ. Parodontita este mereu precedatǎ de gingivitǎ dar nu toate gingivitele trec in parodontitǎ. Tranzitia de la gingivitǎ la parodontitǎ este asociatǎ cu modificǎri in compozitia plǎcii bacteriene cat si cu rezistenta individualǎ a fiecǎrui pacient.

Pierderea osoasǎ orizontalǎ este cea mai comunǎ formǎ de pierdere a osului in bolile parodontale. Osul este redus in inǎltime dar marginea osoasǎ rǎmane perpendicularǎ pe suprafata radicularǎ, septul interradicular, corticala vestibularǎ si oralǎ sunt afectate dar nu neapǎrat in mod egal.

Defectele osoase verticale sau angulare sunt acelea care apar pe o directie oblicǎ avand baza situatǎ apical fatǎ de osul inconjurǎtor, in cele mai multe cazuri fiind asociate cu pungile parodontale infraosoase. Defectele osoase verticale sunt clasificate in functie de numǎrul de pereti putand avea unul, doi sau trei pereti. Numǎrul de pereti poate fi mai mare in portiunea apicalǎ a defectului decat in cea coronarǎ atunci existand un defect combinat. Defectele verticale ce apar interdentar sunt de obicei decelabile radiografic, dar pot fi mascate de corticale groase si metoda de decelare este expunerea lor chirurgicala pentru a se identifica caracteristicile.

Craterele osoase sunt concavitǎti ce apar in creasta osului alveolar cu pereti vestibulari si orali.

Implicarea furcatiei se referǎ la afectarea de catre boala parodontalǎ a septului interradicular a dintilor pluriradiculari. Existǎ patru tipuri de implicare a furcatiei si anume: furcatie de gradul I o pierdere osoasǎ incipientǎ, furcatie de gradul II o pierdere osoasǎ partialǎ, furcatie de gradul III o pierdere osoasǎ totalǎ cu posibilitatea de a trece sonda printre rǎdǎcini si furcatie de gradul IV similarǎ cu cea de gradul III dar furcatia este expusǎ datoritǎ recesiei.