Delimitarea si cadrul problemei
Tulburarea psihica se infatiseaza ca o schimbare a naturii fiintei umane. Ea modifica persoana prin inlocuirea, in diferite grade de intensitate si forme de prezentare, a vietii sufletesti interioare. Aceasta are drept urmare fie intreruperea, fie schimbarea modului de "a fi" al persoanei respective. Din acest punct de vedere, "procesul psihic morbid", dincolo de aspectele sale clinico-psihiatrice, trebuie considerat si inteles ca un "accident ontologic" sau chiar ca un "mod de a fi negativ" al fiintei umane ativ cu "modul de a fi pozitiv", specific starii de normalitate sau de
sanatate mintala al acesteia.
Orice analiza psihopatologica avand ca obiect studiul fenomenelor psihice morbide trebuie sa explice semnificatia naturii tulburarii psihice si sa-si organizeze tematic concluziile teoretice ale cunoasterii acesteia intr-un "discurs epistemic" capabil sa o explice.
Cunoasterea bolii psihice reprezinta un model particular de "cunoastere a celuilalt", in cazul de fata persoana celuilalt fiind "bolnal psihic". Aceasta cunoastere nu difera cu nimic in atie cu actul de cunoastere al oricarui alt individ
sanatos sau aflat in situatii speciale de viata1. Aceasta cunoastere se bazeaza pe observatia (voire) si ascultarea (ecouter) celuilalt2 sau, mai exact, pe "discursul narativ" al bolnalui3.
Doua aspecte intra in discutie : pe de o parte, cunoasterea persoanei bolnalui asa cum se poate desprinde din observarea comportamentului acestuia si din relatarile trairilor sale, iar, pe de alta parte, din analiza continutului "discursului narativ" al acestuia, considerat ca "material-document" clinic.
Orice "discurs clinic" este centrat tematic in jurul suferintei, care este descrisa ca o modalitate personala, noua, neobisnuita de "a fi" traita de persoana bolnalui. Faptul este valabil atat in cazul "suferintelor somatice", cat si in cazul "suferintelor psihice", numai ca difera "atitudinea" bolnalui narator fata de tema suferintei (somatica sau psihica), cat si "modalitatea de constientizare" a acesteia, "acceptata" sau "refuzata" de bolnav ca boala.
Orice "naratiune clinica" ce expune suferinta are, dincolo de "obiectivitatea" sa, o mare incarcatura subiectiv-emotionala intrucat fiecare bolnav are, in mod firesc, tendinta de a relata, in primul rand si adesea chiar in exclusivitate, ceea ce crede si simte el ca este important, ceea ce-l impresioneaza in mod deosebit si reprezinta pentru el un "pericol", chiar daca in fapt lucrurile nu stau deloc asa. in toate situatiile, relatarile bolnavilor sub forma "naratiunii clinice" reprezinta "materialul brut" sau "primar" din care se reconstituie de catre observatorul de specialitate, medic sau psiholog, "discursul clinic" ordonat obiectiv-stiintific. Trecerea de la "naratiunea bolnalui" la "discursul clinic" reprezinta un act de ordonare seriala a faptelor relatate care revine medicului sau psihologului.
Discursul clinic reprezinta materialul obiectiv "extras" din naratiunea clinica a bolnalui observat, din care medicul sau psihologul observator vor construi "cadrul epistemic" formalizat si care, in final, exprimat concentrat in "diagnosticul clinic", va desemna codul epistemic al "conceptelor clinice" sau "imaginile suferintei", respectiv bolile psihice.
Organizarea si semnificatia discursului clinic
Orice "discurs clinic" isi are o dubla origine : empirica si stiintifica. El se constituie, asa cum am mai spus, in cadrul relatiei de coprezenta dintre "observat" (bolnal psihic) si "observator" (medic si/sau psiholog).
Latura empirica a acestuia este reprezentata de "discursul narativ" al bolnalui care-si expune propria sa suferinta, resimtita ca o "schimbare" de factura anormala a naturii sale. Latura stiintifica a "discursului clinic", reprezentata prin discursul medico--psihologic, este rezultatul unei elaborari a intelectului analitic-cunoscator al medicului sau psihologului, care, plecand de la informatiile cuprins, in continutul "discursului narativ" al bolnalui, elaboreaza printr-o, codificare stiintifica, relatarile subiective traite de acesta, sub forma "simptomelor clinice". Discursul epistemic final este rezultatul unei duble analize clinico-psihologice de "ascultare a suferintei" si de "observare a bolnalui" care se desfasoara in "spatiul clinicii psihiatrice".
Discursul clinic devine, in felul acesta, o structura semantica particulara si complexa, organizata din "simptome clinice" in care sunt cuprinse "acuzele bolnalui". El este organizat logic, sub forma "sindroamelor clinice" (complexe de simptome asociate in structuri clinice constante) sau sub forma "lourilor clinice", respectiv boli psihice cu o conuratie precisa, constanta.In felul acesta, "discursul clinic" devine cadrul teoretic epistemic care exprima intr-un limbaj stiintific "suferinta psihica" vazuta ca "boala mintala", facand, in felul acesta, trecerea de la "cazuistica empirica" la "cadrul teoretic" al unei riguroase "cunoasteri stiintifice" medico-psihologice.
Orice discurs, fie ca este vorba despre "naratiunea clinica" a bolnalui despre el insusi, fie ca este vorba despre "discursul clinico-medico-psihologic" despre bolnav si boala psihica, are un continut si o semnificatie simbolica pe care le vom explica mai departe.
Naratiunea clinica a bolnalui prezinta doua grupe principale de continuturi, care cauta "sa comunice" si, in acelasi timp, "sa explice" interlocutorului propria sa suferinta.
Aceasta "comunicare" este posibila printr-o auto-are a starii actuale, modificata de procesul patologic, cu starea anterioara, considerata ca normala. Din acest motiv, in cuprinsul naratiunii sale, bolnal se va raporta, pe de o parte, la "cel care a fost", in atie cu "cel care este", iar, pe de alta parte, la "celelalte persoane", fata de care se simte diferit.
Diagnosticul clinic, medico-psihologic, intrucat rezulta din "prelucrarea" materialului narativ al bolnalui, va a la randul sau "criteriile normalitatii" si "simptomatologia anormalitatii", operand in felul acesta o analiza a modului in care "este" bolnal in raport cu normalitatea individuala si cea a grupului sociouman.
Aspectele mai sus discutate, referitoare la "diagnosticul psihiatric" care are ca obiectiv desemnarea "bolii psihice", sunt expuse in schema de mai jos.
In sfera psihiatriei clinice, simptomul este cel care fixeaza sau atribuie semnificatie suferintei psihice. Prin aceasta se releva importanta sa majora in constituirea campului epistemic referitor la boala psihica, plecand de la analiza si interpretarea "fenomenelor psihice morbide". Pentru H. Hjemselv, simptomul este elementul lingvistic din care se construieste "metalimbajul stiintific". Prin aceasta, simptomul clinic este cel care "construieste" si atribuie semnificatie "campului epistemic" al psihopatologiei, dar, in egala masura, si celui al psihiatriei clinice, psihanalizei, medicinei psihosomatice etc.
Pentru G. Lanteri-Laura, "discursul clinic" este constituit din "campul semiologiei psihiatrice" si reprezinta "campul epistemic medical". Din aceste considerente, ne vom centra atentia asupra analizei semiologiei psihiatrice.
Semiologia psihiatrica prezinta doua aspecte specifice:
- semiologia sincroniei, care priveste simptomatologia bolnalui in momentul intalnirii cu medicul/psihologul si examinarea acestuia de catre specialisti;
- semiologia diacroniei, in care medicul/psihologul exploreaza starea bolnalui prin intoarcerea in trecutul acestuia.
Semiologia sincroniei este cea care pune in evidenta "aspectele extrinseci" ale suferintei psihice din prezent, asa cum sunt ele observate de catre medic sau psiholog la data intalnirii cu bolnal psihic si examinarea acestuia (angoasa, halucinatii, delir, depresie, idei sau tentative de
suicid etc.). in aceasta situatie, bolnal psihic apare in "campul observatiei" ca o persoana "incarcata" de tulburarea psihica, pe care o comunica, sub forma "naratiunii clinice" sau "istoriei sale personale", persoanei observatorului. Acesta este primul moment.In al doilea moment, se trece la degajarea "aspectelor intrinseci" al suferintei relatate de bolnav, din care medicul sau psihologul va desprinde "semnele" bolii.In al treilea rand este observata "imaginea bolnalui" (expresia fetei, tinuta corporala etc), care va constitui un "registru semiotic" specific pentru delimitarea tulburarilor psihice.
Semiologia diacroniei urmareste sa puna in evidenta experientele anterioare ale bolnalui, mai exact, trecutul acestuia.
Rezulta de aici faptul ca, in psihopatologie, "semnele clinice" sunt polisemice, desi ariile lor semantice, asa cum s-a vazut mai sus, nu sunt disjuncte, iar inlantuirea lor in contextul "discursului narativ" al bolnalui tinde sa construiasca o "monosemie" din care, in final, va rezulta diagnosticul clinic. Reductia polisemiei semnelor clinice reprezinta momentul final al gandirii clinice, respectiv "diagnosticul". Diagnosticul psihiatric va concentra in "enuntul" sau o suita de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc.
Semiologia diacronica pune problema temporalitatii in psihopatologie. Aceasta tempo-ralitate se poate prezenta sub mai multe aspecte:
- temporalitatea tulburarilor;
- temporalitatea bolnalui;
- temporalitatea examinarii;
- temporalitatea clinicianului/psihologului.
Fiecare bolnav se reprezinta pe sine, in fiecare moment ca fiind plasat in "lumea propriilor sale amintiri" (sub forma de propriul sau "personaj", la care face in mod permanent referinta), pe care le relateaza, aducandu-Ie din trecut in prezent, in contextul actual al coprezentei bolnav/medic. in aceasta situatie,
sarcina observatorului (medic/ psiholog) este dubla in ceea ce priveste ordonarea semiologiei, intrucat este obligat sa aiba in vedere urmatoarele:
- analiza datelor relatate de bolnav;
- analiza modului in care se face relatarea de catre bolnav (atitudinea acestuia fata de propria sa suferinta).
Semiotica diacronica este o semiologie a evolutiei, care ne reveleaza faptul ca boala psihica are un caracter de procesualitate. Ea reconstituie "istoria bolii", iar prin aceasta ne dezvaluie dimensiunea ontologica a bolii psihice, care, in felul acesta, se inscrie in psihobiografia bolnalui.
Semiologia psihiatrica are ca scop sa reconstituie sau, mai exact, sa construiasca domeniul "cunoasterii clinice" sau "epistemologia psihopatologica". Este absolut clar faptul ca sfera "cunoasterii psihiatrice" isi trage substanta din "semiologia clinica". In sensul acesta, G. Lanteri-Laura, parafrazandu-l pe J. Locke, spune: Nihil in clinica, quod primus in semiotica non fuerit.
Functiile discursului clinic si narativ
Aratam mai sus ca naratiunea clinica a bolnalui urmareste sa "comunice" continutul suferintei, iar discursul clinic medico-psihologic urmareste sa "explice" semnificatia stiintifica a suferintei bolnalui, considerata ca boala. Si intr-un caz, si in altul, atat naratiunea bolnalui, cat si discursul medico-psihologic se construiesc in jurul unei teme centrale reprezentate prin "sentimentul alteralitatii".
Orice discurs clinic este o "expunere despre alteralitate". Sentimentul alteralitatii rezulta ca o sinteza in campul constiintei de sine a bolnalui in raport cu suferinta produsa de "schimbarea" naturii sale. El consta, in primul rand, din "perceptia de sine" a bolnalui si din "reprezentarea de sine" ca schimbare negativa a propriei sale persoane, in al doilea rand, ea consta in "schimbarea de sine" ativ cu ceilalti.
Discursul epistemic va converti, cum spuneam mai sus, suferinta in alteralitate, proces patologic sau boala. El reprezinta sinteza finala a rationamentului medico--psihologic, care, plecand de la "observarea" suferintei ca anormalitate, ii va atribui semnificatia simbolica de boala. Conceptul medical de boala, ca imagine clinica a persoanei si ca semnificatie medico-psihologica a inlocuirii normalitatii cu patologicul, reprezinta concluzia epistemica la care "se opreste" rationamentul odata cu "momentul diagnosticului".
Discursul clinic are functii precise, atat pentru bolnav, cat si pentru medic sau psiholog. Am desprins in sensul acesta cateva aspecte principale, dupa cum urmeaza in continuare.
Functiile "discursului bolnalui", respectiv "naratiunea clinica" a acestuia sunt urmatoarele:
a) functia expresiva, de a comunica in exterior, celorlalti, propria sa suferinta;
b) functia proiectiva, de exteriorizare a suferintei resimtite drept ceva "strain", "impropriu";
c) functia de transfer, inrudita cu precedenta, ce consta in actul de separare sau de desprindere a persoanei de propria sa suferinta;
d) functia de catarsis, ce are semnificatia "descarcarii tensionale" date de suferinta, resimtita ca o stare negativa de care bolnal vrea sa se desprinda.In ceea ce priveste "discursul clinic medico-psihologic", acesta are o conuratie si functii diferite. Discursul clinic reprezinta "campul epistemic" care relateaza si explica suferinta ca "boala" din perspectiva unei organizari stiintifice riguros rationale a starii de alteralitate in atie cu normalitatea. El are un caracter strict codificat ca limbaj, cu structura semantica, obiectivand in felul acesta subiectil suferintei.
Atat naratiunea bolnalui, cat si discursul clinic au forme sau "modele" diferite, care exprima, pe de o parte, atitudinile fata de suferinta si boala psihica, iar pe de alta parte, etapele de constituire a acestor "modele".
