Psihopatologia este disciplina care studiaza modul in care o persoana ajunge sa-si piarda libertatea interioara, devenind un alt tip de "fiinta" umana - o "fiinta a anormalitatii". Bolnavul psihic este o persoana desprinsa partial (nevroze, psihopatii) sau total (psihoze) de realitatea lumii. El este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii), fie in afara lumii (demente) sau intr-o lume a realitatii irationalului, o lume interioara, inchisa sau circumscrisa la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafrenie, paranoia, melancolie). Aceasta lume a bolii psihice are un caracter inchis, intors catre sine, negativ in raport cu experientele sufletesti ale normal itatii, o lume stranie si incomprehensibila pentru ceilalti, in care identitatea schimbata a bolnavului da impresia ca se regaseste pe sine.
Prin transformarea personalitatii si "inchiderea in sine" se produce o "intoarcere narcisica" a persoanei catre sine insusi, rupandu-se orice fel de legatura inteligibila cu realitatea lumii posibile exterioare bolnavului. Aceasta schimbare face ca bolnavul sa dena o prezenta stranie in spatiul realitatii externe, o "prezenta negativa" (antisocialul, conflictualul, paranoicul) sau chiar un "indid absent" (bolnai cronic degradati, dementii).
Dupa K. Jaspers, sectorul psihopatologiei este cunoasterea si intelegerea etii psihice anormale in ceea ce priveste realitatea ei, mijloacele de expresie ale acesteia, raporturile sale de ansamblu si cauzele care o determina. In sensul acesta au valoare urmatoarele aspecte:
a) calitatile subiective ale sufletului ca fenomene traite in mod real (aspectul fenomenologic) ;
b) simptomele obiective, operatiile si fenomenele fiziologice elementare auxiliare;
c) expresia fenomenelor sufletesti, atat a celor cu caracter obiectiv, cat si a celor cu caracter subiectiv;
d) raporturile de ansamblu ale etii psihice de tipul raporturilor comprehensive;

e) raporturile de cauzalitate ;

0 modurile si sensul reprezentarilor teoretice;

g) sinteza bolilor psihice in raport cu personalitatea.

Rezulta din cele de mai sus caracterul particular al bolii psihice, diferenta esentiala care exista intre aceasta si bolile somatice, desi ambele categorii apartin sferei medicinei. Faptul ne obliga sa vedem legatura existenta intre psihopatologie si medicina, care, desi sunt doua domenii de actitate practica si doua moduri de gandire, se intalnesc in acelasi cadru al obiectului comun de studiu care este omul.
Desi medic, psihiatrul este plasat intr-un "spatiu clinic" diferit de cel al medicinei somatice, el avand de-a face cu "o lume diferita" din punct de vedere patologic si utilizand o alta gama de metode in atie cu cele din medicina somatica.
Psihopatologia reclama studii preliminare de psihologie si filozofie, dar si o formatie de clinica psihiatrica. Practicarea psihiatriei bazate exclusiv pe medicina, dar nedublata de cultura psihologica si filozofica va face din psihiatri niste "savanti diletanti", afirma K. Jaspers, adaugand ca "psihiatrii trebuie sa invete sa gandeasca boala psihica si sa inteleaga bolnavul mintal".
In acelasi sens sustinut mai sus de K. Jaspers, I. Kant afirma ca "numai medicul este capabil de a ingriji bolnai psihic, intrucat in acest caz cunostintele de medicina somatica ii sunt indispensabile. Dar competentele medicului depind de cunostintele sale filozofice si de cultura acestuia".
Se noteaza mai multe etape in evolutia conceptului de boala psihica, traducand nu numai nivelul cunostintelor referitoare la aceasta, ci, concomitent, si atitudinea fata de bolnavul mintal, precum si mentalitatea care a contribuit la "formarea ideilor despre boala psihica".

Prima reprezentare este de factura culturala, moral-religioasa, si este cunoscuta sub numele de "nebunie". Acest concept desemna totalitatea dereglarilor spiritului, fara nici un fel de deosebire intre ele. Ea zeaza, in principal, manifestarile exterioare ale dezordinilor, ca abateri de la legile morale si religioase. Acest cuvant destul de vag si imprecis din perspectiva medicala are o conotatie peiorativa, moral-discriminatorie, fiind inlocuit de conceptele medicale moderne.
Al doilea moment in formularea ideilor despre nebunie este reprezentat de introducerea si utilizarea conceptului de "alienatie mintala". Termenul indica transferul nebuniei in spatiul medicinei, al clinicii psihiatrice. Starea de alienatie mintala pune persoana umana in imposibilitatea de a putea duce o ata normala, de a putea participa la ata colectiva a societatii. in cazul acesta, indidul ne apare ca un "instrainat" de mediul sau (alienat). Ulterior, prin extensie, s-a dat acestui termen sensul de "boli ale spiritului", indiferent de cauza si consecintele lor. Un aspect important este legat de "teama societatii" de bolnai psihic. Alienatii mostenesc "teama" pe care o inspirau nebunii in lume. Teama de nebuni se transforma, in cazul alienatilor, in pericol social, acestora atribuindu-Ii-se un mare potential antisocial de tip olent, imprezibil si de care nu pot fi facuti responsabili.
Conceptul de alienatie mintala este legat, ca explicare etiologica, de "teoria degenerescentei" care a facut epoca in secolul al XlX-lea, aspect asupra caruia vom reveni.
Ceea ce este insa important il reprezinta faptul ca atat nebunia, cat si alienatia mintala aveau si un nucleu de fascinatie asupra societatii. Nebunii erau in mod egal considerati nu numai niste persoane dezechilibrate, ci si niste "inspirati" (profeti, zionari etc). in cazul alienatiei mintale, teoria degenerescentei care incerca sa le dea o explicatie era compensata de teoria geniului, adesea reamintindu-se celebrul adagiu aristotelic : Nulum magnum ingenium sine mixtura dementia fuil.
Medicalizarea nebuniei si constituirea psihiatriei ca disciplina medicala introduc un termen nou, cel de "boala psihica".
Pentru K. Schneider, in psihiatrie, conceptul de "boala mintala" are o semnificatie strict medicala. Medicina considera ca nu numai corpul (soma) poate fi atins de boala, ci si sufletul (psyche^. in raport cu trupul, "anomalia psihica" isi pierde intrucatva conota(ia de "stare morbida", care se refera in primul rand la procesele patologice cu substrat organic lezional, intrucat multe afectiuni psihice nu sunt asociate cu nici un fel de modificari organice somatice sau cerebrale. Din aceste considerente, caracterul de morbiditate in cazul bolii psihice va avea semnificatia unei "imagini clinice" mai mult decat acela al unei "boli" propriu-zise, in sens medical. Criteriile de atribuire ale bolii sunt, dupa K. Schneider, urmatoarele :
a) prezenta unor modificari organice somatice sau cerebrale ;
b) faptul de "a nu se simti bine" al pacientului, ceea ce se traduce prin tulburari de ordin fiziologic;
c) impresia de pericol care ameninta ata bolnavului.In cazul de mai sus, medicul va utiliza niste valori de ordin medical, dar aceste "criterii" nu sunt in toate situatiile aplicabile sau utilizabile in sfera psihiatriei. Singurul concept care poate desemna "boala" in sfera psihiatriei trebuie sa se raporteze la valorile psihologice ale fiintei umane sau, mai exact, la persoana.
Boala mintala este un fenomen clinic inseparabil de bolnavul mintal, o manifestare morbida de factura particulara a personalitatii sale. Din acest motiv, in intelegerea realitatii bolii psihice ca dezordine a personalitatii nu trebuie sa ne limitam la dimensiunea clinico-psihiatrica a acesteia, ci sa luam in considerare si dimensiunile culturale si sociale ale personalitatii umane.
Acest aspect largeste considerabil cadrul strict al "bolii psihice", plasandu-ne in domeniul antropologiei psihopatologice, care considera manifestarile anormale ale personalitatii ca "fenomene psihice morbide".
Considerata "fenomen psihic morbid", nebunia dene un camp de cunoastere al umanului, care, dupa M. Foucault, reuneste toate aceste uri absurde ce sunt, in realitate, elementele unei cunoasteri dificile, ferme, caracteristice. Aceste "forme stranii" sunt situate in "spatiul nebuniei" sau, altfel spus, al "fenomenelor psihice morbide".
Pentru M. Foucault, corolarul nebuniei ca "forma de cunoastere" este "constiinta nebuniei", in sensul acesta distingandu-se urmatoarele aspecte:
a) o constiinta critica a nebuniei, ce delimiteaza ratiunea reflexiva logica si careia i se opune prin caracterul ei negativ, antitetic;
b) o constiinta practica a nebuniei, ce se impune ca o realitate concreta in raport cu normele unui grup de care se separa, situandu-se in opozitie cu acesta;
c) o constiinta enuntiativa a nebuniei, care probeaza calificarea acestui "mod de existenta" diferit de cel considerat normal, fiind recunoscut si etichetat ca atare;
d) o constiinta analitica a nebuniei, referitoare la cunoasterea obiectiva a nebuniei ca "parte" integranta a manifestarilor de a fi ale persoanei umane.
Ca fenomen uman, nebunia este inseparabila de persoana, ea fiind un atribut sau o posibila ipostaza a acesteia. Din acest motiv ea ne apare cu mai multe sensuri:
a) un mod particular de cunoastere a umanului;

b) un mod particular al constiintei;

c) un mod particular de asimilare si utilizare a valorilor si normelor culturale sau un mod particular de comportament;
d) personificarea sau conurarea unui anumit tip uman, reprezentat prin bolnavul psihic, veriil personaj care ilustreaza nebunia.
Aspectele de mai sus largesc considerabil cadrul clinic al psihiatriei, plasand nebunul, ca tip uman, in sfera antropologiei. In sensul acesta, nebunul este, in primul rand, un personaj uman in sensul cel mai plenar al acceptiunii. El este ilustrarea antropologica a nebuniei, depasind cadrele medicinei; un personaj uman in morala, religie, cultura, societate, justitie, arta, exprimand tot ceea ce "se opune" ordinii naturale sau logicii, valorilor spirituale, normelor social-juridice. Din aceasta perspectiva, nebunul nu este identic cu cazul clinic, obiect al psihiatriei in exclusitate, ci dene ipostaza unui "alt fel de a fi" al persoanei, "negativul acesteia", cel care contrazice persoana negand-o ca sens prin atribuirea acelui "nonsens" al irationalului. Prin aceasta, nebunia iese din cadrele logicii pentru a ilustra absurdul. Ea este "reversul" persoanei umane. Nebunul exprima, in sens antropologic, contradictia interna a fiintei umane, paradoxul acesteia. Nebunia este expresia dezordinii irationalului, care se opune ordinii ratiunii, considerata a fi intelepciunea sau normalitatea in raport cu anormalitatea.
Boala psihica este in primul rand un concept clinico-medical al psihiatriei, desemnand o dereglare a etii psihice (fie ca este vorba de procese psihice izolate sau de intregul sistem al personalitatii). Fiind un concept medical, boala psihica implica urmatoarele aspecte:
a) o cauza care o produce (etiologia);
b) o anumita forma de manifestare clinica, ce-i confera identitatea, facand-o "clasi-ficabila" intr-o anumita ordine a gandirii medicale {diagnosticul);
c) un anumit tip de evolutie clinica, expresie medicala a "psihobiografiei indidului" (evolutia bolii);
d) anumite consecinte asupra structurii si dinamicii personalitatii bolnavului (prognosticul) ;
e) posibilitatea medicului de a actiona asupra evolutiei bolii cu anumite remedii, in scopul eliminarii sau atenuarii cauzelor care o produc, al resilirii starii de echilibru psihic al personalitatii bolnavului (terapeutica);
0 adoptarea unor forme de reintegrare a bolnalor psihic convalescenti sau a celor cu defecte post-procesuale in grupul social, familie, scoala, profesiune (recuperare, resocializare);
g) instituirea unor metode de psihoprofilaxie zand pastrarea starii de sanatate mintala si combaterea factorilor de risc morbigenetici (igiena mintala).

Evolutia ideilor despre boala psihica
Spre deosebire de bolile somatice, evolutia ideilor despre boala psihica, asa cum in parte s-a vorbit mai sus, pune probleme deosebite, fapt care ne obliga sa insistam asupra acestui aspect.In evolutia ideilor referitoare la boala psihica inregistram o suita de opinii si atitudini mergand de la punctul de vedere medical, preluat din "somatologie", pana la conceptia psihopatologica ce trateaza fenomenul psihic morbid prin prisma analizei fenomenologice, in sensul acesta, sunt semnificative doua definitii ale bolii psihice elaborate la un interval de 150 de ani intre ele.Incercand sa dea bolii psihice o definitie clinica, Esquirol afirma ca "nebunia este o afectiune cerebrala de obicei cronica, fara febra si caracterizata prin tulburari ale sensibilitatii, inteligentei si vointei".
Contemporan, H. Ey recunoaste faptul ca boala psihica este greu de definit si conceptualizat, preferand ca in locul unei definitii sa noteze "patru aspecte tematice" care "subinteleg" boala psihica, si anume:
a) tema psihologica, conform careia boala psihica este implicata in organizarea psihismului uman;
b) tema fenomenologica, in conformitate cu care structura bolii psihice este esen-tialmente negativa sau regresiva;
c) tema clinica, dupa care boala psihica are forme tipice de structura si evolutie, precum si niveluri variate de disolutie a organizarii etii psihice;
d) tema etiopatogenetica, ce afirma ca boala psihica depinde de procesele organice.
Desigur ca in intervalul de timp scurt dintre aceste doua "definitii" sau, mai exact, "atitudini doctrinare" fata de boala psihica si de bolnavul mintal au persistat intrebarile "ce este nebunia?" si "ce este persoana nebunului?". Persistenta acestor intrebari denota faptul ca raspunsurile pe care le avem nu acopera problema, nu satisfac si nu numai ca lasa deschisa poarta unor interminabile discutii, dar, in plus, genereaza confuzii. Din aceste considerente, "largirea" cadrului "bolii psihice" prin plasarea sa in sfera antropologiei, ca psihopatologie, este una dintre caile care completeaza si chiar raspund la aceste probleme.
Pentru R. Jaecard, "nebunul" este acea persoana cu un comportament bizar, straniu, irational, cel care "nu se conduce intr-un fel normal". Extinzand acest cadru, F. Latine sustine ca orice forma de "nebunie" este inscrisa in "normele interne ale modelului cultural", intrucat fiecare cultura "are" si "produce" formele sale specifice de nebunie si de bolna psihic. Aceasta din cauza faptului ca aceea care determina cadrele conuratiei, atat pentru personalitatea normala, cat si pentru nebunie, este cultura.
Natural ca plasarea largita in sfera antropologiei a "fenomenului psihic morbid" reprezinta un pas important in intelegerea si explicarea bolii psihice ca fenomen sufletesc complex. Dincolo de aspectele pur medicale, H. Searles considera bolnavul psihic ca pe o creatie a societatii, nebunul fiind "depozitarul nebuniei celorlalti membri ai grupului sau social". Acest punct de vedere, care a generat curentul antipsihiatric (T. Szasz, D. Cooper), considera "nebunia" ca pe o "falsa tema", nebunul fiind un personaj simbolic care "preia asupra lui culpabilitatea grupului social caruia ii apartine" (H. Searles).
Acest punct de vedere pare a desfiinta orice tenta medicala a nebuniei, condamnand la desfiintare psihiatria ca disciplina medicala. Fireste ca, dincolo de orice exagerari culturaliste, apare in evolutia ideilor despre nebunie un aspect nou sau, mai exact, redescoperit: functiile sociale ale nebuniei, in care se intalnesc "rolul nebuniei in societate", precum si "atitudinea societatii fata de nebun si nebunie".
Orice societate isi delimiteaza "negatitatea" sa prin prezenta bolnalor psihic, a sociopatiilor sau a persoanelor handicapate. intr-o societate, "nebunia" si "nebunul" au rolul unei supape care permite descarcarea contradictiilor, conflictelor si constrangerilor pe care suntem nevoiti a le reprima prin refulare, ca fiind interzise, inaccepile, contrare normelor modelului sociocultural. Prezenta nebuniei in societate ne aminteste de normele si valorile impuse de societate si pe care nu avem permisiunea de a le incalca. Cei care incalca aceste norme culturale sunt "diferiti" de ceilalti, fiind etichetati drept nebuni sau sociopati.
Din cele de mai sus se poate desprinde faptul ca societatea adopta o anumita "atitudine fata de nebuni", care poate lua trei aspecte: atitudinea nespecialistilor, atitudinea mass-media, atitudinea specialistilor. Le vom analiza pe rand in continuare.

Atitudinea nespecialistilor
Pentru acestia, nebunul apare ca un personaj straniu, enigmatic, de neinteles, care da impresia ca traieste in alta lume. La acest sentiment se mai adauga cel de teama, manifestat prin intoleranta, respingere, izolare, adesea mascat printr-o pseudoindiferenta. Toate aceste atitudini decurg din urmatoarele:
a) aspectul imprezibil al nebuniei;
b) nebunia reprezinta un fel de amenintare pentru ratiune si sanatatea mintala;
c) asupra nebunului este proiectata agresitatea sociala ;
d) crearea unei bariere intre persoana bolnavului psihic si societate ;
e) india fata de persoana nebunului, care "poate spune" si "poate face" orice, spre deosebire de persoanele normale, ce trebuie sa se conformeze normelor socioculturale.

Atitudinea mass-media
Acestea rezuma in mod concentrat expresia raporturilor dintre societate si nebunie. Mai mult decat atat, mass-media sunt cele care confectioneaza "imaginea sociala" a nebuniei. Societatea asociaza nebunia cu olenta in cadrul acestei "imagini". Ca si nebunia, olenta este irationala, ambele fiind expresia unor excese potentiale ale pulsiunilor indidului (G. Bataille).
S. Taieb remarca faptul ca nebunia si olenta implica periculozitate, dar, desi statutul de nebun este identic in societate atat pentru barbat, cat si pentru femeie, rolurile sunt diferite. Astfel, se considera ca femeia este ctima propriei sale nebunii, returnand olenta nebuniei asupra ei insasi, pe cand barbatul este nebun, periculos si olent, descarcandu-si pulsiunile asupra celorlalti. Femeia recurge la suicid, pe cand barbatul -la crima.

Atitudinea specialistilorIn acest sens, se disting doua curente principale de opinii:
a) psihiatria clinica traditionala considera nebunia, in conformitate cu modelul de gandire medicala, ca pe o "boala psihica", iar nebunul este etichetat drept "bolnav mintal", fiind tratat ca atare. Este vorba de o atitudine terapeutico-medicala;
b) antipsihiatria considera nebunia o constructie artificiala a psihiatriei, iar persoana nebunului, o ctima a psihiatrilor, adoptand fata de aceasta o atitudine contestatara sau cel putin rezionista.

Atitudinea bolnalor
S-a vorbit si s-a scris mult prea putin despre "atitudinea bolnalor" fata de boala psihica, despre modul in care acestia "percep" si "traiesc" propria lor suferinta. Vom expune succint, in continuare, cele mai importante aspecte in sensul acesta.
Bolnai psihic, cu foarte mici exceptii, nu sunt indiferenti fata de suferinta lor. In marea lor majoritate, ei simt si traiesc intr-un mod penibil, dureros, chiar sfasietor schimbarea naturii lor, a raporturilor cu lumea, cu societatea, izolarea la care sunt condamnati. Acest fapt este trait ca o experienta penibila in cazul nevrozelor, ca o experienta dureroasa, sfasietoare in cazul depresiilor, al melancoliei, ca pe o situatie de marginalizare, de excludere sociala in cazul alcoolismului si al toxicomaniilor, ca pe o stare de apasare tensionala interioara in cazul situatiilor conflictuale si al complexelor, ca pe o confruntare directa cu o " lume ostila", considerata astfel de paranoicii revendicati si cverulenfi, ca pe o izolare morala si sociala represiva, in cazul persoanelor cu inversiune sexuala ; si seria poate continua.In majoritatea cazurilor, bolnavul psihic isi percepe propria suferinta si in raport cu "atitudinile sociale", de regula repulsive, ostile fata de boala psihica si bolnai mintal. Din aceste considerente, apare tendinta bolnalor de a-si ascunde propriile lor tulburari sau probleme psihice, pentru a-si putea mentine si "salva" in felul acesta statutul social. Ei prefera intotdeauna sa vorbeasca atunci cand se refera la boala lor despre "probleme psihologice", "situatii de impas", "conflicte", etand termenul tulburare sau pe cel de boala. Este semnificativa afirmatia facuta de unul dintre pacientii mei, barbat de 69 de ani, intelectual, cu un inalt nivel de cultura si o aleasa educatie, homosexual, care in cursul interului medical a zis: "Dumneavoastra, psihiatrii, le spuneti oamenilor ceea ce acestia nu ar vrea sa stie despre ei".In general, bolnai psihic "simt" o anumita rezerva, o atitudine negativa, de respingere din partea societatii fata de ei. Aceasta genereaza adesea conflicte, dificultati de comunicare si de adaptare, o situatie de marginalizare. De aici si refuzul lor de "a se considera bolna" si tendinta fireasca de a infirma prin aceasta, de a refuza un "statut medical" ca o consecinta a diagnosticului clinico-psihiatric.