Numerosi psihiatri au scos in evidenta valoarea interpretarii filozofice din perspectiva analizei fenomenologice a fenomenelor psihice morbide (E. Minkowski, K. Jaspers, G. Lanteri-Laura, A. Tatosian). Dincolo de aparenta manifestarilor exterioare a tulburarilor psihice, dincolo de "factologia clinico-psihiatrica", psihopatologia cauta sa descopere si sa inteleaga semnificatia acestor tulburari, considerate ca "experiente sufletesti interioare" ale persoanei umane. Spre deosebire insa de tulburarile somatice, care au un caracter material prin substratul lor anatomo-fiziologic ce le face a fi obiectivabile,
tulburarile psihice au caracter de subiectivitate pura si, din acest motiv, ele raman interioare, fiind prin aceasta strici individuale persoanei bolnavului. Aceasta determina ca procesul de cunoastere si intelegere sa nu aiba un caracter direct si imediat, intrucat nu poate fi obiectivat, ci numai postulat, prin metoda reflectiei filozofice.
Demersul cunoasterii epistemologice a naturii morbide a vietii sufletesti se constituie din "discursul bolnavului", singura forma de acces direct la inferioritatea acestuia. Analizand "faptele psihopatologice" cuprinse in "discursul bolnavului", se ajunge la un important material posibil de a fi supus unei "interpretari hermeneutice" (H. Tellenbach).
Aceasta interpretare a sensurilor discursului este calea cea mai sigura ce ne conduce catre descoperirea si intelegerea semnificatiilor noi ale fenomenelor psihice morbide. Actul hermeneutic este in acelasi timp o metoda subtila si pretioasa, dar si riguroasa de descifrare a "simbolicii alteralitatii psihice". Mai mult decat atat, explicarea "patologicului" ne deschide calea intelegerii "normalului" prin faptul ca alteralitatea este negatia dialectica a normalitatii sau, altfel spus, ca nebunia este "negarea" sanatatii mintale1 . in felul acesta, din punct de dere metodologic, redescoperim boala psihica dincolo de punctul de dere medico-psihiatric, ca pe o experienta sufleteasca traita a alteralitatii persoanei umane. Acest punct de dere antropologic schimba complet intelesul suferintei psihice, deschizand in felul acesta calea unei abordari psihopatologice de factura antropologica.
Abordarea antropologica a fenomenelor psihice morbide propune ca tema de reflectie nebunia, dintr-o perspectiva epistemologica largita. In cazul acesta insa, nebunia, prin sfera continutului ei, depaseste cadrul strict delimitat al bolii psihice. Prin aceasta sunt depasite "limitele epistemologice" impuse cu strictete de procesul de "medicalizare" a nebuniei2.
Ceea ce este in esenta sa nebunia depaseste cu mult sfera bolii psihice. Dincolo de aspectele sale pur medicale, aceasta se infatiseaza ca un domeniu mult mai larg si mai nuantat al naturii persoanei umane. In sensul acesta, din perspectiva unei viziuni antropologice, atat normaliiatea, cat si anormalitatea fiintei umane se infatiseaza ca ipostaze egal posibile de a fi ale persoanei umane. Din acest motiv, ele nu trebuiesc considerate si intelese ca fiind "situatii contradictorii", ci drept "situatii complementare".
Opozitia "normal/patologic" este un punct de dere specific medical. Ea are in primul rand un caracter metodic si didactic de intelegere si explicare a starii de sanatate si a bolii, prin care starea de boala psihica se opune conceptual starii de
sanatate mintala. Dar atat normaliiatea, cat si anormalitatea nu pot fi reduse exclusiv la conceptele de sanatate si boala. Continutul lor este mult mai larg, mult mai nuantat ca semnificatii. Punctul de dere medico-psihiatric opune "boala" starii de "sanatate". Punctul de dere antropologic, din perspectiva reflectiei filozofice, cu caracter largit, "nu de" intre normalitate si anormalitate o opozitie, ci, asa cum spuneam, o complementaritate ca expresie a naturii dialectice a persoanei umane. Ambele stari nu sunt decat ipostaze ontologice, egal posibile, de "a fi" ale persoanei umane. Acest punct de dere ne obliga sa revizuim si sa cautam a intelege altfel nebunia, diferit de punctul de dere medical, pentru a da o alta interpretare, largita, semnificatiei acesteia.
Faptul de "a fi" atat normal, cat si anormal presupune ca fiinta umana are o dubla disponibilitate funciara, manifestata printr-o dubla orientare ontologica. Aceasta ne releaza faptul ca natura persoanei umane este, cum spuneam, constituita dialectic. Acest aspect al "naturii fiintei umane", pe care l-am analizat si cu o alta ocazie3, presupune faptul ca viata psihica se autodetermina, iar directia pe care aceasta o poate lua este reprezentata prin ipostazele ontologice de "a fi" ale acesteia. in sensul acesta, persoana se poate "afirma pe sine" (in cazul normalitatii psihice) sau se poate "nega pe sine" (in cazul nebuniei). in ambele situatii, atat "afirmarea", cat si "negarea" apar ca forme de autodeterminare ale fiintei umane.
Admitand acestea, rezulta ca atat normalitatea, cat si anormalitatea, respectiv, in cazul situatiei la care ne referim, sanatatea
mintala si nebunia sunt deopotriva forme de organizare si modalitati de a fi ale persoanei umane. Fiecareia dintre acestea ii corespunde o anumita "ordine specifica" ce rezulta din natura dialectica a fiintei umane. Din acest motiv ele sunt complementare. Faptul de a fi complementare presupune ca atat normalitatea (sanatatea mintala), cat si anormalitatea (nebunia) provin dintr-o sursa comuna care exista ca potentialitate in fiinta umana. Dar aceasta potentiaJitate, avand caracter de "energie psihica" si cuprinzandu-le pe amandoua, nu poate fi decat starea de neutralitate, care exista ca potentialitate, dar se manifesta in act fie ca normalitate, cand "se afirma pe sine", fie ca anormalitate, cand "se neaga pe sine", respectiv fie ca sanatate mintala, fie ca nebunie.
Acest punct de dere ce depaseste cadrul psihiatriei clinice este propriu psihopatologiei care urmareste "sa vada", dincolo de fenomenele psihice morbide, semnificatia interioara a nebuniei ca traire sufleteasca interioara. Sa incercam sa explicam acest lucru.
Atat normalitatea, cat si anormalitatea sunt surprinse prin manifestarile lor exterioare. Ele reprezinta, asa cum spuneam, organizarea, dar si modul de a fi al persoanei umane. Si intr-un caz, si in altul, persoana se manifesta prin conduite, actiuni, reactii, comportamente, comunicare, model de gandire etc. Fiecare dintre acestea sunt insa caracteristice atat pentru normalitate, cat si pentru anormalitate. in ce constau ele?
Plecand de la observatia clinica a bolnavilor psihic, psihiatria delimiteaza, defineste, descrie si clasifica "formele anormalitatii", dandu-le o denumire si atribuindu-le o anumita semnificatie specifica. in acest proces de elaborare mintala, se pleaca de la "limbajul suferintei", al alteralitatii, reprezentat prin "simptomele clinice". Simptomatologia clinica, dincolo de aspectul formal al fenomenelor psihice morbide (asa cum sunt ele exprimate de bolnav si cum sunt ele percepute de medic), la care, de altfel, psihiatria se limiteaza, fara a merge mai departe, este purtatoarea semnificatiei starii de anormalitate psihica ale nebuniei, considerata ca boala psihica.
Reflectia filozofica este insa singura care poate "dea", dincolo de formele obiectivate, sensurile adanci, ascunse ale transformarilor naturii fiintei umane. "Simptomele" bolii psihice sunt expresia obiectivata a transformarii structurilor normalitatii in fenomenele psihice morbide specifice starii de anormalitate. Prin aceasta ele sunt expresia "negarii de sine", a negativitatii naturii sufletesti a persoanei umane'. Dar simptomele care exprima fenomenele psihice morbide nu sunt reductibile numai la "negarea normalului", ci, in egala masura, ele vor "inlocui normalul cu anormalul", prin urmare se vor substitui normalitatii. Prin aceasta, ele exprima o restructurare a ordinii interioare a fiintei umane, o inlocuire a "ordinii normalitatii" cu "ordinea anormalitatii". Gandind in felul acesta simptomatologia clinico-psihiatrica, vom descoperi ca "simptomele bolii psihice" reprezinta materialul din care, din punct de dere epistemologic, se constituie "discursul (contextul) alteralitatii" sau al "negativitatii fiintei umane".
Simptomul depaseste astfel cadrul axiologic al delimitarii medico-psihiatrice a bolii psihice, denind, prin intelegerea continutului sau largit, o riila "semiotica epistemica" a nebuniei. Dar, din aceasta perspectiva, "semiotica nebuniei" iese din cadrele "semiologiei clinico-psihiatrice", constituind, asa cum spuneam mai sus, contextul epistemologic al unei antropologii psihopatologice explicati care justifica statutul psihopatologiei ca domeniu de cunoastere specific al anormalitatii psihice.
