Psihopatologia ca stiinta s-a constituit recent in sfera disciplinelor psihologice. intelegerea sensului si a scopului urmarit atat de psihopatologie, cat si de psihiatrie este strans legata de cunoasterea evolutiei istorice a psihologiei.
Cuvantul "psihologie" apare destul de tarziu in contextul intelectual al scolasticii secolului al XVI-lea. Eucken sustine ca termenul "psihologie" a fost utilizat pentru prima data de Melanchton. Ulterior, R. Goclcnius, in 1590, afirma ca psihologia reprezinta "comentariile si discutiile teologilor si filozofilor asupra perfectiunii sufletului si originii omului". in 1594, O. Casmann, un elev al lui R. Goclenius, publica o lucrare intitulata Psychologia anlhropologica, sive animae humanae doctrina. in aceeasi epoca, O. Casmann va distinge doua domenii in sfera antropologiei: somatologia sau stiinta corpului si psihologia sau stiinta sufletului.
Cuvantul "psihologie" incepe sa fie curent utilizat inca de la inceputul secolului al XVII-lea. J. Boehme va scrie, in 1620, o Psychologia vera in care trateaza destinele eschatologice ale sufletului uman. Cercetarile si interesul stiintific incepe sa se orienteze, in aceasta perioada, asupra investigarii caracteriale. Putem afirma ca din acest moment incepe sa se conureze domeniul psihologiei ca stiinta.
Pentru G. Gusdorf, "fiecare stiinta reprezinta un punct de fixare pentru o atentie epistemologica, in contextul global al gandirii la un moment dat". Aceasta implica o redistribuire mintala a cunostintelor acumulate intr-un domeniu dat.In secolul al XVIII-lea, termenul "psihologie" se instituie definitiv, desi el lipseste la Hume, Condillac si Locke, care vorbesc despre "stiinta omului".
Cel care impune definitiv si solid termenul "psihologie" este Ch. Wolff. Acesta publica, in 1732, prima sa lucrare, Psychologia empirica, urmata, in 1734, de Psychologia naturalis. Ambele lucrari ofera o imagine ordonata sistematic a psihologiei, impunand atat utilizarea termenului de psihologie, cat si recunoasterea acesteia ca stiinta de sine statatoare.In 1754, Ch. Bonnet va scrie Essai de psychologie ou considerations sur Ies operations de l'ame sur l'habitude et sur l'education, auxquelles on a ajouU des principes philosophiques sur la cause premiere et sur effet.
F.A. Carus scrie, in 1808, Histoire de la psychologie, precizand ca este vorba despre g o "istorie a stiintei despre om in general si despre doctrina sufletului in particular". in sensul acesta, F.A. Carus largeste sfera psihologiei, facand din ea nucleul antropologiei culturale.
Haffner va face distinctia intre "pneumatologia" traditionala, care se ocupa de studiul spiritului, fiind astfel inrudita cu metafizica, si "psihologie", care studiaza procesele psihice si relatiile dintre suflet si trup.In secolul al XIX-Iea, V. Cousin precizeaza domeniul psihologiei ca fiind disciplina care se ocupa cu "aspectele constiintei de sine in raporturile dintre om si lume". Tot el este cel care va preciza statutul psihologului, afirmand ca acesta este persoana care "interogheaza identitatea fiintei umane".
Tot in aceasta perioada. Scoala germana de psihologie va aduce importante contributii la precizarea si dezvoltarea sistematica a acestui domeniu prin studiile lui W. Wundt si E. Cassirer.
G. Gusdorf specifica, atunci cand vorbeste de istoria psihologiei, ca au existat in paralel preocupari de psihologie in sfera filozofiei, moralei, religiei, culturii, mentionand in sensul acesta pe Tacit si Plutarh, Platon si Aristotel, Cicero, Seneca, Epictet si Marc Aureliu, Theophrast, Montaigne si La Bruyere, Rousseaux si Wieland, Pascal, Dessectiunes etc. Nu poale fi inteleasa aparitia si evolutia psihiatriei clinice si, ulterior, a psihopatologici, precum si a psihanalizei si psihoterapiei fara cunoasterea evolutiei istorice a psihologiei si a ideilor despre suflet, asa cum s-a aratat mai sus.

Domeniul psihiatriei si psihopatologiei
Psihiatria clinica si, ulterior, psihopatologia s-au dezvoltat ca discipline independente, in mod succesiv, plecand de la bazele puse anterior psihologiei.
Se considera ca orice termen care desemneaza o disciplina stiintifica este mai mult decat un simplu cuvant, el fiind in primul rand expresia unei conceptii epistemologice. Introducerea de "termeni noi" care desemneaza un domeniu stiintific coincide cu construirea unui ansamblu autonom care grupeaza multiple date disparate si dintre cele mai diferite (G. Gusdorf).
J. Starobinski noteaza faptul ca termenul "psihiatrie" a fost creat si introdus de catre J.C. Reil la inceputul secolului al XIX-Iea pentru a desemna ramura medicinei care se ocupa cu studiul bolilor psihice.
Psihiatria ca specialitate medicala este in primul rand opera lui Ph. Pinel, "medicul filosof'. Ea s-a delimitat ca specialitate in sfera medicinei generale, desi la originea sa "medicina mintala" avea inca un pronuntat caracter moral si filozofic.
Caracterul "azilar" al psihiatrici este dat de W. Tuke (1792) prin reformarea institutiei spitalicesti, opera continuata de Esquirol, care transforma "azilul de alienati" in "casa de sanatate pentru tratamentul bolnavilor psihici" (1800).
Aparitia psihiatriei trebuie considerata un moment esential in "reevaluarea valorilor care constituiau patrimoniul traditional al cunostintelor medicale ale comunitatii umane" (G. Gusdorf). Dar odata cu psihiatria isi face intrarea pe scena stiintifica si medicala un nou personaj: psihiatrul.
Pentru G. Gusdorf, "psihiatrul" este operatorul unei cunoasteri in cadrul careia propriile sale exigente mintale preiau ca sarcina de reprezentat elementele mai mult sau mai putin confuze ale unei "alte realitati". Psihiatrul trebuie sa descifreze semnificatia alteralitatii constiintei bolnalui psihic in raport cu logica realitatii. EI este chemat sa descifreze sensul unei "alte realitati umane" plecand de la experienta istorica reprezentata prin idei, teme si valori care reprezinta reperele cautarii de sine.
Evaluarea "nebuniei" se face in raport cu "normalitatea" ca stare de echilibru sufletesc. Dar dincolo de aspectele pur biologice ale bolilor, de cunostintele oferite de conditiile lor naturale, trebuie surprinse si "faptele de cultura care li se adauga" (J. Starobinski).
Boala mintala nu va ramane o tema pura si exclusiv medicala. Ea va constitui un subiect de reflectie continua pentru morala si filozofie, inseparabila de sfera culturii. Boala mintala, pentru G. Gusford, este perceputa sau traita ca o stare de alienatie, ca o distantare in raport cu norma sociala, ea fiind mai mult o "patologie de cultura" decat o "patologie naturala".
Acceptarea ideii de boala psihica este direct conditionata de natura spatiului mintal care deriva din modelul sociocultural. Pentru G. Gusdorf, "spatiul mintal este domeniul in care se articuleaza semnificatiile descifrate si necunoscute printr-un acord comun cu opinia mediei". Pentru a admite sau a recunoaste existenta bolii psihice si implicit a psihiatriei ca stiinta, este necesar ca "domeniul epistemic" sa se inscrie in interiorul "spatiului mintal" al modelului sociocultural respectiv. Dezacordul dintre "campul epistemic" si "spatiul mintal" va duce la conflicte, respingeri, nerecunoasterea sau chiar negarea nebuniei si, in final, la dizolvarea psihiatriei ca stiinta si la excluderea psihiatrului. Aceste aspecte nu privesc si patologia somatica, ce nu vizeaza valorile culturale ale modelului social. Bolnal somatic si medicul accepta in mod reciproc existenta bolii, iar discursul medical se constituie din analiza clinica a simptomelor. In cazul bolii psihice, fiind pusa in discutie constiinta bolnalui, se va apela pentru interpretarea "cazului" la sistemul supraordonat al valorilor umane ale modelului sociocultural.
La vremea sa, R. Dessectiunes afirma ca intotdeauna "corpul se explica prin corp, iar spiritul, prin spirit". in secolul XX, K. Jaspers, reluand tema, afirma ca "viata psihica nu poate fi explicata prin categoriile materiale", iar W. Dilthey sustine ca "natura o experimentam, iar viata sufleteasca o intelegem".
Se poate afirma, din acest motiv, ca "psihiatria nu devine posibila decat din momentul in care ea se constituie ca o inteligenta capabila de a intelege si de a identifica" (G. Gusdorf). inaintea acestui moment, nebunia implica o contradictie, prin inegalitatea lingvistica si rationala pe care o opunea moralei, filozofiei, sociologiei si teologiei. Nebunia avea semnificatia unei pervertiri prin pacat a spiritului, fiind obiectul unor terapeutici specializate de exorcism.
Psihiatria va resili comunicarea cu bolnal mintal, iar psihoterapia va inaugura perspectiva unei restaurari a psihicului prin mecanisme si forte sufletesti. in felul acesta, psihiatria va reevalua "nebunia" si va da "nebunului" statutul de "bolnav mintal", reiniegrandu-l, prin intermediul medicinei, in ordinea umana si suprimand in felul acesta "ruptura" dintre bolnav si societate. Atitudinea societatii de respingere a bolnalui psihic ca infamant si periculos incepe sa se schimbe, fiind inlocuita cu o deschidere umanista inaugurata de Ph. Pinel, consolidata de S. Freud si extinsa la cadrele psihiatriei sociale si comunitar-umaniste de H. Baruk.
Schimbarea mentalitatii si a atitudinii sociale fata de bolnal mintal si boala psihica va avea consecinte multiple. Spitalul de psihiatrie va fi o proiectie arhitecturala a clasificarii nosologice. Nebunia nu va reprezenta o lume neinteligibila, ci un sector al ansamblului medicinei, al spiritului general. Patologia mintala va deveni un domeniu privilegiat al antropologiei, un model epistemic prin care se deschide accesul la intelegerea echilibrului si a ordinii intelectuale, ca valoare a omului.
Starea de alienatie mintala capata o imagine relativizanta. Ea apare ca o "situatie--limita" a umanului si nu ca o stare de dezumanizare. Nebunul inceteaza a mai fi o "fiinta opusa si periculoasa", el fiind perceput ca "un semen in stare de suferinta".
Cabanis, referindu-se la statutul social al bolnalui psihic, distinge trei grupe de raporturi intre acesta si societate :

a) starea de boala psihica;

b) potentialul de periculozitate antisociala ;
c) pierderea partiala sau totala a discernamantului, cu implicatii imediate asupra raspunderii pentru faptele comise.