in cadrul specialitatilor medicale, psihiatria ocupa un loc aparte. Ea este o disciplina particulara care cere din partea medicului aptitudini speciale. Pregatirea viitorilor specialisti priveste, in mod obligatoriu, cunoasterea anatomiei si a fiziologiei sistemului nervos, dar si o serioasa si aprofundata cunoastere a psihologiei. in al doilea rand, e necesara o solida cunoastere a patologiei generale medico-chirurgicale, dublata de cunostinte de specialitate privind afectiunile neurologice si pe cele ale vietii psihice.
Pentru a putea fi un autentic psihiatru, se cer urmatoarele calitati psihologice, morale si profesionale:
a) rabdare si calm. Interviurile cu bolnavii psihic sunt lungi, minutioase, adesea greu de realizat si de dus pana la capat. Ele presupun captarea interesului si a increderii bolnavului si a familiei acestuia de catre medic. Adesea, este necesar sa se reia discutia cu bolnavul etc.;
b) capacitate de comunicare cu bolnavul si cu familia acestuia, de a sili si mentine un dialog continuu, care sa aduca permanent noi informatii medicului;
c) utilizarea unei "metode clinico-psihologice" capabile sa conduca examenul clinic al bolnavului dupa criterii riguroase, pentru a se obtine, in final, o "imagine clinica" cat mai completa a tulburarilor psihice care definesc si caracterizeaza personalitatea bolnavului respectiv;
d) capacitate de obsertie si intelegere medico-psihologica a persoanei bolnavului, plecand de la, aparent, cele mai banale detalii pana la descoperirea si cunoasterea experientelor sufletesti interioare ale acestuia;
e) capacitate de a " reconstrui" in mintal " istoria psihobiografica" a cazului clinic studiat, in sensul integrarii tulburarilor psihice actuale in contextul biografic al bolnavului respectiv, fara a separa "accidentul" psihopatologic de viata acestuia;
0 o mare mobilitate adaptati in relatiile cu bolnavul si familia acestuia, capabila sa sileasca un acord cu caracter de "plasticitate cameleonica" corespunzator oricaror circumstante care apar in cadrul acestor relatii;
g) crearea unei atmosfere de intimitate, incredere, siguranta care sa favorizeze comunicarea deschisa cu bolnavul si receptivitatea acestuia la masurile terapeutice.
Pregatirea medicului in vederea practicarii psihiatriei presupune o cultura generala solida dublata de cunostinte teoretice profesionale. Medicul psihiatru trebuie sa aiba mare experienta clinica, sa fie in contact permanent cu bolnavii, sa-i observe, sa le urmareasca evolutia clinica, sa-i reda periodic dupa externarea din spital si sa e diferitele lor "stadii de evolutie clinica".

Psihiatrul trebuie sa aiba o tinuta demna, sa inspire incredere si siguranta, sa nu piarda nici un moment actiunea directoare asupra bolnavului. Sa nu se lase intimidat sau speriat de manifestarile acestuia, nici sa nu influenteze "obsertia clinica" a cazului cu propria sa subiectivitate.
Sa fie, in primul rand, coparticipativ intelectual, cautand sa-l inteleaga pe bolnav pentru a-l putea ajuta. El trebuie sa-si iubeasca bolnavii, sa fie alaturi de ei, dar sa nu uite niciodata ca "rolul" sau este de a-i reda familiei si societatii si nu de "a-i pastra in clinica". Prin aceasta, rolul psihiatrului se rele a fi de "intermediar" intre spitalul de boli psihice si societate. El primeste bolnavii pentru a-i vindeca, a-i recupera si reda familiei si societatii, carora acestia ii apartin.
Una dintre functiile psihiatrului este si cea didactica. El are datoria de a explica familiei si uneori chiar bolnavilor capabili de a intelege starea lor "critica", respectiv boala, precum si de a da "informatii de specialitate" in cadrul comisiilor de expertiza psihiatrica medico-legala sau privind eluarea capacitatii de munca a bolnavilor pe care-i are in ingrijire si sub obsertie medicala. in plus, medicul psihiatru, in calitate de cadru didactic, are rolul de a instrui tinerii medici care se formeaza in specialitatea de psihiatrie.
Formarea tineretului medical ca viitori psihiatri trebuie facuta tinandu-se seama de calitatile psihologice, morale si profesionale mai sus mentionate. in cazul lor, profesorul este "modelul" pe care ei il vor interioriza, pe care-l vor imita ca viitori profesionisti. Din aceste considerente, cei care formeaza psihiatri trebuie sa poata fi cu aderat "modele", sa aiba calitati didactice, sa poata transmite cunostinte teoretice, dar si propria lor experienta practica, sa imprime elevilor un anumit "model de gandire clinica", spiritul de obsertie, capacitatea de comunicare cu bolnavul; in felul acesta, o experienta loroasa putea fi transmisa mai departe.

Relatia medic-bolnav
Trebuie precizat de la inceput ca raporturile medicului cu bolnavul nu se silesc numai prin vorbe frumoase si incurajari de circumstanta. Exista o aderata "tehnica psihologica" pe care orice medic trebuie sa o cunoasca si sa o deprinda si care sta la baza relatiei acestuia cu bolnavul sau. Trebuie avut in vedere faptul ca sunt lucruri care nu trebuie spuse bolnavului, ca sunt manevre medicale ce pot si trebuie sa fie evitate si ca un "cunt" sau un "procedeu terapeutic" poate genera serioase maladii iatrogene sau maladii terapeutice.In general, medicii urmaresc in primul rand "ingrijirea bolnavului" (Gosset). Aceasta atitudine se reflecta adesea in examenele suplimentare abuzive si in prelungirea si schimbarea tratamentelor aplicate. Faptul de a prelungi si intensifica "ingrijirea medicala" accentueaza impresia de gravitate a bolii pentru bolnav.In cazul bolilor psihice, psihofarmacologia moderna produce rezultate spectaculare, rapide, creand iluzia vindecarii. Dar ea poate da, in mod egal si efecte negative (dependenta de medicamentele psihotrope, forme de intoleranta, sindromul parkinsonian neuroleptic, depresii secundare ele.). Toate acestea ajung, in final, sa inlocuiasca "boala psihica" cu o "boala terapeutica".

Trebuie avut in vedere faptul ca, din punctul de vedere al psihologiei medicale, in relatia "mcdic-pacient" intervine "situatia de boala", creandu-se, in felul acesta, o relatie de tip triunghiular, cum se poate vedea mai jos :In cadrul relatiei sale cu bolnavul, medicul trebuie sa mentina un climat de comunicare afecti, cat mai umana, evitand transformarea bolnavului intr-un "obiect" sau reducerea lui la un "caz clinic", situatie umilitoare si care ar putea altera relatia medicala, trezind revolta sau neincrederea bolnavului (Konvilinsky). Acest accident se poate remedia in cazul unei "situatii triunghiulare" de tipul celei de mai sus prin antrenarea cooperanta a bolnavului la procesul de vindecare (Konvilinsky).In trecut, clinica, bazandu-se pe obsertia si contactul direct cu bolnavul prin intermediul celor cinci simturi, avea un caracter relational perceptivo-afectiv direct (Laenec). Astazi, introducerea laboratorului si a investigatiilor multiple si complexe asupra bolnavului fac ca investigatiile paraclinice si de laborator sa treaca pe primul , in detrimentul clinicii. in cazul acesta, medicul se transforma in experimentator, iar bolnavul devine un "obiect" al investigatiilor medicale de ordin tehnic. Relatia medic-pacient se modifica si prin trecerea bolnavului de la o specialitate la alta si de la un medic la altul.
O relatie poziti medic-bolnav are in primul rand un caracter psihologic. Ea combina experienta medico-profesionala a medicului cu experienta suferintei bolnavului. Din acest motiv, este absolut necesar ca medicul sa aiba, in primul rand, o solida instructie profesionala si mult tact clinic.
Relatia medic-bolnav se bazeaza pe simpatie si incredere, elemente esentiale in realizarea situatiei de transfer despre care am vorbit mai sus. increderea si siguranta in medic si actul terapeutic sunt legate de constiinta morala a bolnavului. Medicul trebuie sa simta, sa inteleaga si sa cultive aceste aspecte. El trebuie sa aiba rolul "director" in relatia sa cu bolnavul. Medicul trebuie sa fie o personalitate puternica, protectoare, care sa ofere bolnavului siguranta si sprijin in cursul evolutiei bolii catre vindecare.In cadrul relatiei medic-bolnav, fiecare dintre aceste persoane are roluri diferite, bine precizate, pe care trebuie sa le indeplineasca. La bolnav, conteaza foarte mult personalitatea premorbida si impactul cu boala actuala. La medic, conteaza personalitatea acestuia (rezert, curajos, optimist, dur, defetist), experienta cu bolnavii si modul de a se apropia de acestia.
M. Balint acorda un rol important "emotiilor medicului" suscitate de intalnirea cu bolnavul si coparticiparea simpatetica a acestuia la suferinta pacientul sau. Aceste aspecte, peste care nu se poate trece cu vederea, nu trebuie insa exteriorizate in prezenta bolnavului.In cadrul relatiei medic-bolnav, o importanta deosebita revine "intelegerii" bolnavului, in sensul acesta, M. Balint vorbeste despre doua tipuri de intelegere a bolnavului de catre medic:
a) intelegerea intelectuala, in care emotiile nu au nici un rol, ea and un caracter obiectiv;
b) intelegerea emotionala, legata de factorii emotionali in raport cu "trairea suferintei" de catre bolnav si coparticiparea simpatetica a medicului, fapt care implica o angajare a medicului la emotiile bolnavului sau.
M. Durant vorbeste despre "armonia dintre medic si bolnav", care trebuie sa stea la baza relatiei mai sus amintite. Asa cum am spus deja, autorul citat distinge patru tipuri de dizarmonii care pot aparea intre medic si pacientul sau:
a) dizarmonii sociale, prin inadaptarea medicului la un mediu pentru care nu este pregatit nici prin origine, nici prin maniere si nici prin cultura;
b) dizarmonii morale, reprezentate prin divergente de caracter, opinii, religie, lipsa de solicitudine si de simpatie ;
c) dizarmonii verbale, constand in neintelegeri verbale, comunicare defectuoasa etc.;
d) dizarmonii stiintifice, caracterizate prin refuz sau neglijenta de a se adapta la gustul bolnavilor, refuzul noului, al altor opinii etc.
Referindu-se la "rolurile" medicului in relatia sa cu bolnavul, P. Le Gendre mentioneaza urmatoarele:
a) medicul confident, legat de bolnav prin detinerea "secretului profesional" privind natura bolii, cauza acesteia si diagnosticul clinic care nu trebuie comunicate in afara acestei relatii, datorita unor aspecte care pol leza intimitatea sau personalitatea sociala si (amiliala a bolnavului (TBC, sifilis, SIDA, boli incurabile, drame familiale etc.);
b) medicul sfatuitor este un rol deosebit de greu si de riscant, care implica prin consecintele sale o mare raspundere profesionala, dar si morala. Consilierea pacientului trebuie facuta cu multa prudenta, mai ales in cazul unor boli grave, avorturi, impotenta sexuala, frigiditate, boli venerice, prescriptii igienice etc.
Un aspect important legat de relatia dintre medic si bolnav este reprezentat de ce se comunica bolnavului si ce se spune anturajului imediat al acestuia. Acest aspect este deosebit de important atat in medical, cat si in cel moral, intrucat efectul unui diagnostic sever poate avea consecinte neplacute sau grave asupra relatiilor cu medicul a bolnavului si familiei etc.
De regula, trebuie evitai pe cat posibil i se spuna aderul bolnavului in cazul unor afectiuni grave, incurabile, chiar daca acesta insista si afiseaza o stare de indiferenta sau un fals curaj. O asemenea "imprudenta medicala" ar reprezenta chiar mai mult decat un banal psihotraumalism, fiind o reprobabila atitudine de cinism.
Trebuie evitata pe cat posibil o atitudine de descurajare din partea medicului, precum abandonarea bolnavului, atitudine care ar echila cu "condamnarea la moarte" a bolnavului respectiv. Bolnavul trebuie sa da in medic un protector si un saltor.