Atitudinea metodologica
Pentru K. Jaspers, in psihopatologie, "obiectul" studiat nu se experimenteaza, ci se gandeste. in felul acesta, inca de la inceput, modalitatea de reflectare asupra obiectului implica o anumita atitudine metodologica. Optiunea metodologica este o problema esentiala, de ea depinzand succesul sau esecul cunoasterii naturii "obiectului" studiat.
Ca ramura a medicinei, psihiatria clinica va considera obiectul sau ca fiind reprezentat prin complexul bolnav-boala, motiv pentru care metodologia va fi orientata esentialmente clinic. Aceasta orientare metodologica este din ce in ce mai "biologizanta", ajungandu-se chiar la considerarea psihiatriei, de catre unii autori, ca "stiinta biologica", deschizandu-se prin aceasta poarta "experimentului" in domeniul psihiatriei clinice.
Psihopatologia are ca obiect de studiu fenomenul psihic morbid. Din acest motiv, spre deosebire de psihiatria clinica, psihopatologia isi "gandeste" obiectul, ea adoptand prin aceasta o atitudine metodologica imprumutata din sfera stiintelor umane. Atitudinea reflexiva nu numai ca largeste, dar si schimba in mod considerabil atat metoda, cat si sfera psihopatologiei, scotand-o din domeniul strict delimitat al medicinei si plasand-o in universul stiintelor umane. in felul acesta, prin psihopatologie, isi fac intrarea in psihiatrie gandirea speculativa, atitudinea critica si reflectia filozofica.
M. Natanson, facand o sinteza a raporturilor filozofiei cu psihiatria si psihopatologia, constata ca acest raport este in primul rand de factura metodologica. Filozofia, prin reflectia filozofica, ofera "cadrele metodologice" de abordare a "obiectului psihopatologiei" (K. Jaspers, E. Minkowski, R.G. Collingwood, H. Baruk, C. Canguilhem, M. Foucault). in sensul acesta, M. Natanson distinge doua modele metodologice principale in abordarea filozofica a obiectului psihopatologiei:
a) modelul de analiza filozofica empirico-pozitista, bazat in primul rand pe observatia si experienta clinica a faptelor, in conformitate cu modelul stiintelor naturii, specific psihiatriei ca specialitate medicala ;
b) modelul filozofic conceptual-fenomenologic, care cauta sa inteleaga si sa explice semnificatia "fenomenului psihic morbid" in raport cu natura umana. Conceptualismul fenomenologic se opune empirismului clinico-psihiatric, intrucat el cauta sa descopere sensul primar al "fenomenelor clinice" sau "obiectiveaza" structurile mintale ale bolnavului psihic. in felul acesta, se considera ca ceea ce se "obiectiveaza" in campul observatiei clinice este, de fapt, expresia unei actitati a constiintei modificate a bolnavului respectiv.
Pe baza celor de mai sus, se poate afirma ca "psihiatria clinica" urmareste analiza manifestarilor exterioare ale nebuniei, considerate ca "semne clinice" ale bolii mintale, pe cand "psihopatologia" urmareste cunoasterea, intelegerea si explicarea structurilor interne, modificate ale etii psihice, considerate ca "stari de constiinta morbida" ale indidului.
Din cele expuse, este edent ca in sfera psihiatriei se pot distinge doua directii metodologice:
a) directia biologica, pur medicala, care experimenteaza clinic obiectul psihiatriei, respectiv bolnavul psihic si boala acestuia;
b) directia umanista, pur filozofica, aceea care gandeste, interpreteaza reflexiv fiinta umana si "modurile sale de existenta" de factura patologica in raport cu "formele etii psihice normale" (L. Binswanger).
In psihopatologie, "metoda filozofica" are scopul esential de a expune omul lui insusi, in asemenea masura incat acesta sa se poata recunoaste in mod autentic (J. Beaufret).
K. Jaspers recunoaste faptul ca filozofia este foarte diferita de stiinta. Filozofia realizeaza efortul de "a intra cu forta in fundamentul inca neexplorat al certitudinii pe care omul o poate avea despre el insusi". Din aceste considerente, K. Jaspers insista asupra faptului, ca dincolo de aspectele empirice ale practicii clinico-psihiatrice, "medicii psihiatri trebuie sa invete sa gandeasca", metodologia fiind fundamentata pe atitudinea reflexiva, care este un act al intelectului.

Raportul obiect/metoda in psihopatologie
Gandirea obiectului, atat in psihologia medicala, in psihiatrie, dar mai cu seama in psihopatologie, nu se poate constitui ca "atitudine metodologica" decat dupa precizarea naturii obiectului.
Pentru K. Jaspers, "obiectul psihiatriei este omul" si in aceasta printa el remarca doua atitudini de interpretare si de abordare metodologica:
a) dogma organicista, care afirma ca "bolile psihice sunt boli ale creierului" (W. Griesinger);
b) dogma psihologica, ce sustine ca "bolilor psihice sunt boli ale personalitatii" (H. Schiile).In fata acestor situatii, raportandu-se la natura obiectului psihopatologiei, K. Jaspers se intreaba: "ce ne pot furniza filozofia si psihologia", in sens metodologic ? Raspunsul pe care il da este o referinta la urmatoarele surse metodologice:
1. Fenomenologia lui Ed. Husserl, denumita de acesta "psihologie descriptiva", consta in "descrierea experientelor interioare ale bolnavului, asa cum apar ele in constiinta acestuia; iluzii senzoriale, experiente delirante, diferite moduri ale constiintei de sine si a sentimentelor".
2. W. Dilthey propune o alta metoda psihologica, pe care o denumeste "descriptiva si analitica" si din care K. Jaspers va construi o "psihologie comprehensiva".
3. Cea de-a treia sursa o reprezinta psihanaliza (Freud), care priveste fenomenele psihice ca pe niste raporturi de trairi cu o anumita semnificatie legata de regimul inconstientului si de experientele de ata psiho-traumatizante ale indidului.

K. Jaspers recunoaste faptul ca orice metodologie are un caracter limitat si, prin urmare, posibilitati restranse. Nici o metoda particulara nu ne poate permite sa cuprindem si sa investigam in totalitate obiectul nostru, ci numai o parcela limitata a acestuia, in raport cu posibilitatile sale tehnice de investigare.
Din punct de vedere metodologic, elementul esential in psihopatologie il reprezinta dubletul observare-intelegere al obiectului studiat. in cursul actului de observare--intelegere sunt antrenate o suita de etape reprezentate prin "a vedea", "a pri", "a intelege", "a sti". Trebuie sa vedem in acesta o inlantuire logica a unor procese sau "etape de cunoastere" ale obiectului in psihopatologie.
Pentru M. Foucault, observatia este o prire pura anterioara oricarei interventii, fidela obiectului imediat pe care-l reia fara insa a-l modifica. Aceasta "vedere a obiectului" este un act de "luare la cunostinta" urmat de "prirea obiectului", care implica, de data aceasta, o anumita "armatura logica" ce conduce catre surprinderea sensului obiectului deja vazut (M. Foucault, J.M. Leger si R. Garoux, J. de Ajuriaguerra, M. Merleau-Ponty, J.-P. Sartre).
"Prirea obiectului" nu implica insa nici o interventie asupra acestuia. Ea este muta. Actul de observare a obiectului, in psihopatologie, in prima sa etapa se limiteaza la ceea ce este imediat zibil, exterior obiectului.
Cea de-a doua etapa a actului de observare-intelegere consta din "ascultarea" obiectului, a persoanei bolnavului, care relateaza propriile sale trairi sau propria sa stare sufleteasca. Actul de ascultare a persoanei se va corela cu cel de prire a acesteia. in acest mod, "prirea clinica are paradoxala proprietate de a asculta un limbaj, in acelasi moment in care acesta este perceput ca spectacol" (M. Foucault).
Diferenta dintre clinica (spatiul pririi medicale) si laborator (spatiul experimentului) este echivalenta cu cea dintre "un limbaj care se asculta" si "intrebarea care se pune" in raport cu obiectul. Roncher-Deratte afirma, in sensul acesta, ca "observatorul citeste natura, pe cand cel care experimenteaza o interogheaza". in felul acesta, observatia si experimentul se opun, fara insa a se exclude, prima conducand catre cea de-a doua (M. Foucault).In cazul medicinei somatice, actul de "observatie clinica" este un dialog material cu "concretul" corporal, anatomo-fiziologic. in cazul psihopatologiei, actul de observatie clinica este inlocuit printr-o "deplasare logica" din sfera observatiei catre registrul "pririi care intelege", adresandu-se sensurilor interioare inzibile ale experientei sufletesti a semenului.In psihopatologie bolnavul psihic este pentru psihiatru un "celalalt". Relatia clinica se va deplasa, prin urmare, din ul concretului trupesc in ul subiectului sufletesc sau de la zibil la inzibil. Cum se face trecerea de la zibil la inzibil sau, mai exact spus, cum se face "intrarea in celalalt"? Aceasta este problema fundamentala a oricarei metodologii in psihopatologie.
Ceea ce trebuie sa surprindem pentru a putea intelege este intai "tulburarea psihica", iar apoi "semnificatia fenomenului psihic morbid". in sensul acesta, L. Binswanger spune urmatoarele: "Ceea ce noi trebuie sa cautam a patrunde nu este de fapt structura delirului, este cea a omului delirant, este structura noii sale fiinte in lume". La aceasta, G.E. Morselli va adauga faptul ca "traversand biologicul, trebuie sa descoperim umanul".
Elementul care interne, in cazul trecerii de la zibil la inzibil, este, pentru psiholog sau psihiatru, considerarea "prezentei celuilalt", a bolnavului psihic, ca "obiectitate".

Obiectivarea subiectului de catre observator are semnificatie numai in cazul in care celalalt, respectiv bolnavul psihic se infatiseaza ca "prezenta prin persoana". Numai aceasta "prezenta" poate sili o "legatura fundamentala" intre observator si bolnav sau, altfel spus, de "a-fi-in-cuplu-cu-celalalt" (J.-P. Sartre).In esenta, cunoasterea fenomenului psihic morbid in sfera psihopatologiei corespunde, dupa teoria lui J.-P. Sartre, cu "cunoasterea celuilalt". In cazul dialogului medic-bolnav, persoana bolnavului este perceputa de catre medic ca un "celalalt", diferit de el. intre medic (M) si bolnav (B), se interpune un spatiu comun care va fi umplut cu materialul comunicarii dintre acestia, din cursul "dialogului" intre ei.
Medicul (M) interogheaza bolnavul (B) si-l a pe acesta cu modelul persoanei normate (N). Bolnavul va aparea diferit de persoana normala, motiv pentru care medicul va situa persoana bolnavului in sfera patologicului. in felul acesta, bolnavul va fi identificat cu patologicul. in acest moment, se incheie procesul de observatie-cunoastere in psihopatologie, asa cum se poate vedea din schema de mai jos.

Unii specialisti insista, in situatia mai sus prezentata, pe importanta "fenomenului de oglinda" aplicat la cunoasterea psihologica a persoanei (H. Wallon, J. Lacan, J.M. Leger si R. Garoux, J.-P. Sartre). J. de Ajuriaguerra insista asupra fenomenului oglinzii care reprezinta modul prin care "imaginea celuilalt" se sileste in raport cu "mine". Ea este in primul rand o "imagine zuala si intercorporala". Cunoasterea dintre medic (M) si bolnav (B) este posibila prin intermediul "corpului", a "Eului corporal" care, in cazul acesta, poate deveni inteligibil prin asocierea dintre "prire" si "ascultare".