Sa incercam in continuare ca, pe baza celor mai sus prezentate, sa schitam cadrul unei antropologii psihopatologice.
Daca psihiatria clinica este structurata, ca specialitate medicala, dupa modelul stiintelor biologice, psihopatologia este structurata dupa modelul stiintelor umaniste, infatisandu-se ca o "antropologie a fenomenului psihic morbid".
Elementul la care se refera cel mai mult psihopatologia antropologica este "timpul trait" de persoana umana, asupra caruia a insistat in mod deosebit E. Minkowski, preluand teze din filozofia duratei a lui H. Bergson.
Psihiatria clinica se intereseaza de cauzele bolii, pe cand psihopatologia cauta sa descifreze semnificatia fenomenului clinic morbid (V.E. von Gebsattel, J. de Ajuriaguerra, A. Weitzsacker). Raspunsul la intrebarile pe care le pune psihopatologia in legatura cu semnificatia bolii psihice este dat de metoda fenomenologica (Ed. Husserl) si de analiza existentiala (L. Binswanger). Acestea nu urmaresc descrierea lourilor clinice ale bolii, ci cauta sa inteleaga sensul persoanei bolnave psihic, natura acesteia.
Schimbarea naturii persoanei umane de la normal la patologic este conditionala de timp, intrucat, asa cum aratam mai sus, transformarile psihopatologice apar ca "modificari in timp" ale persoanei, avand prin aceasta o semnificatie ontologica (E. Strauss, V.E. von Gebsattel, M. Scheler, E. Minkowski). "A fi normal psihic" sau, dimpotriva, "a fi bolnav psihic" este o dimensiune fixata in interiorul umanului, o dispozitie a naturii sale si ea se inscrie in "timpul trait" de persoana.
Punctul de plecare al oricarei
tulburari psihice se situeaza acolo unde omul devine el insusi un eveniment interior sau integrat timpului ca desfasurare. Numai din aceasta contemplare a timpului trait, considerat ca un centru al devenirii fiintei umane, se poate trage concluzia asupra esentei unei psihoze, in ale carei simptome, oricat de variate ar fi acestea, se manifesta totdeauna aceeasi transformare a evenimentelor desfasurate in scurgerea timpului.In interpretarea antropologica a bolilor psihice, V.E. von Gebsattel pleaca de la tezele lui M. Scheler. Din aceasta perspectiva, boala psihica este inteleasa ca o tulburare de fond a persoanei, vizand existenta acesteia. in felul acesta, din punct de vedere antropologic, pentru V.E. von Gebsattel, "nevroza este intotdeauna o camuflare a unei crize existentiale a omului". in acest fel pusa problema, persoana umana inceteaza a mai fi considerata un "obiect al cercetarii empirice", ea devenind, in sfera psihopatologiei, o "fiinta umana traita individual" care, nefiind "obiectivabila", se supune unei analize comprehensive de tip fenomenologic. in felul acesta, "cunoasterea in psihopatologie" se va realiza in cadrul "contactului", al comunicarii cu bolnal, in cursul careia intelegerea acestuia decurge din impresia pe care o produce prezenta "fenomenului psihic morbid" si rezultatul reflectarii acestuia asupra fenomenelor sufletesti ale bolnalui.
Din aceasta perspectiva, "nevroza" inceteaza a mai fi o simpla si exclusiva boala psihica. Ea capata semnificatia ontologica a unei "crize existentiale" sau, asa cum o numeste V.E. Gebsattel, a unei "nevroze existentiale".
Acest punct de vedere largeste considerabil perspectiva intelegerii patologiei psihiatrice. Ceea ce conteaza, in acest caz, nu mai sunt "simptomele clinice" ale bolii, ci "sentimentele vitale" resimtite de persoana bolnava. Aceste "sentimente vitale" sunt cheia intelegerii "schimbarilor" care survin "in interiorul" persoanei umane a bolnalui psihic, ele constituind "motivele" si "mobilurile" care o proiecteaza catre forme de manifestare dintre cele mai variate: toxicomanie, perversiuni sexuale, crize anxioase, stari obsesive, fobii, impulsiuni suicidare, cleptomanie, mitomanie, depresii, sentimente de culpabilitate etc.In spatele acestor "manifestari morbide" trebuie sa descifram, sa recunoastem "criza existentiala" a individului respectiv, veriil "impas nevrotic" al persoanei bolnave.
Dincolo de aspectele pur medicale, clinico-psihiatrice, ne aflam in fata unei dezvoltari esuate de factura patologica, a unei personalitati care transforma ceea ce ii este personal si autentic in aspecte impersonale si alienate cu implicatii directe si imediate asupra libertatii, actiunii, conduitelor, vietii afective si relatiilor sale interpersonale.
Pentru L. Binswanger, bolile mintale sunt modificari ale structurii fundamentale a fiintei umane in corelatie cu structurile existentiale ale lumii, respectiv spatiul si timpul.
H. Tellenbach a completat aceste aspecte aducand o importanta contributie prin introducerea notiunii de "atmosfera ambientala". Acesta considera ca fiecarei persoane ii este specifica o anumita "atmosfera", resimtita de ceilalti prin timbrul vocii, intonatia vorbirii, sclipirea ochilor, miros, miscari. Atmosfericul ni se prezinta ca o emanatie care radiaza din individ si se recunoaste in personalitatea acestuia (H. Tellenbach). Atmosfericul este si cel care genereaza sentimente de simpatie sau de antipatie, intuitie sau prejudecata, atractie sau respingere, in cazul intalnirii a doua persoane. Ambianta comuna apare ca un tip de rezonanta a raporturilor interumane, simultan din ambele directii, de la o persoana la alta.In cazurile patologice, ambianta atmosferica este modificata. Cele doua persoane inregistreaza "tipuri" diferite de impresii. Psihiatrul trebuie sa sesizeze acest dezacord, sa-l intuiasca asemenea unui "sentiment" al prezentei resimtite fata de celalalt, care este diferit, chiar in absenta comunicarii verbale. Surprinderea acestei "diferente", a acestei "schimbari" a atmosferei este esentiala si preceda orice intelegere a tulburarilor psihice, ca un prim contact interuman.
De multe ori, psihiatrul nu poate pune un diagnostic in absenta unor manifestari clinico-simptomatice clare, dar el poate "simti" persoana bolnalui si natura suferintei acestuia prin surprinderea ambiantei atmosferice pe care o degaja pacientul sau.
Aceasta descoperire a atmosfericului este calea de acces catre interioritatea bolnalui, pe care psihiatrul o "simte" ca pe o modificare psihopatologica a persoanei acestuia. Ea reprezinta "intuitia" sau "sentimentul anormalului" degajat de persoana bolnava psihic, surprins de psihiatrul experimentat cu ajutorul "simtului clinic" care este rezonanta interioara, in sfera subiectivitatii medicului psihiatru, a subiectivitatii alterate a bolnalui.
Raportul trup/suflet in psihopatologic
Problemele discutate mai sus pun in evidenta faptul ca persoana este sinteza realizata de trup (soma) si suflet (psyche), elemente componente care sunt inseparabile. Acest aspect se inscrie in dimensiunile unei antropologii psihopatologice obligandu-ne sa insistam asupra lor.
Lumea personala a unui individ este reprezentata prin "experientele si datele incarnate" ale acestuia. in interiorul specialitatii fizice, concrete, reprezentate de "trupul carnal" al individului, se inscrie viata psihica a acestuia. Relatia dintre "corpul fizico--somatic" si "corpul psihic" este reprezentata prin "Eul psihofizic" individual, care are un caracter de sinteza (D. Franck). El este cel care confera identitatea si coeziunea interna a persoanei umane. Prin aceasta, Eul este instanta care realizeaza conjugarea sau uniunea dintre "somatic" si "psihic".
Experientele individuale ne apar ca manifestari ale unui "Eu psihic incarnat si incorporat" (D. Franck). Nu este posibila nici o experienta fara corp, fapt care ne obliga sa admitem ca somaticul obiectiveaza sfera sufleteasca a persoanei. Acest aspect este, de altfel, confirmat in cazul tipurilor constitutionale, expresie a relatiei dintre trup si suflet.
Orice individ este, asa cum spuneam mai sus, o "prezenta". Ca prezenta, orice persoana este in primul rand un trup, iar in ul comunicarii, ea apare ca o fiinta sufleteasca. in sensul acesta, orice prezenta umana este, din punct de vedere fenomenologic, "experienta unei constiinte originare" care ni se infatiseaza in ipostaza ei trupeasca (D. Franck). Ori de cate ori eu fac cunostinta cu prezenta altuia, pentru mine aceasta este un "Eu in
carne si oase" care se prezinta dinaintea mea (M. de Unamuno).
Orice individ este o persoana incarnata. O persoana este concomitent spatiu, in sensul de corp perceptibil, ca prezenta fizica si timp, ca durata a existentei sale corporale. Orice prezenta a unei persoane este o suita de "continuitati" pe care perceperea noastra Ie inregistreaza ca momente ale unor prezente succesive trupesti. Durata existentei unei persoane se constituie din continuitatea prezentelor corporale ale acesteia inscrise in campul constiintei sale, precum si in al celorlalti.
Prezenta individului perceputa exterior se raporteaza in primul rand la aspectul fizic-carnal al acestuia. Existenta va fi reprezentata in ul constiintei ca o "corporalitate" aflata intr-o continua schimbare. Prezenta corporala a individului se modifica in timp, atragand dupa sine si schimbarea impresiei actuale pe care o produce persoana respectiva. Acesta este efectul temporalitatii asupra individului, in primul rand ca trup, iar in al doilea rand ca relatie sufleteasca.
Orice individ se recunoaste si se percepe pe sine, in primul rand, ca pe un Eu corporal. Acesta este un "subiect empiric specific, cu un corp de o forma particulara", afirma K. Jaspers. Corpul meu ma face ca sa ma simt distinct de ceilalti, in stare de normalitate, sau schimbat in raport cu ceilalti, in conditii anormale si neobisnuite (sexualitate, varsta, boala).
Dupa K. Jaspers, eu incetez a ma mai recunoaste ca fiind eu insumi in urmatoarele conditii care modifica natura propriei mele persoane in raport cu corpul:
a) in cazul unor alterari ale corpului;
b) in cazul unor modificari ale starii de constiinta;
c) in cazurile de tulburare a starii de orientare sau in amnezii;
d) cand devine imposibila capacitatea mea de comunicare cu ceilalti;
e) in cursul starilor delirante si halucinatorii;
f) in starile de
intoxicatie acuta cu
droguri halucinogene psihodisleptice;
g) in starile de hipnoza, cataleptice etc.
Raportul "trup/suflet" este un act de reprezentare in campul constiintei mele a Eului meu personal. Eu ma simt, ma reprezint, ma recunosc ca individ prin intermediul propriului meu corp. La corp raportez si persoana, si viata mea sufleteasca. In acest sens, K. Jaspers afirma ca "sufletul nu poate fi obiectivat prin categoriile materiale", el fiind resimtit ca o "energie interiorizata a trupului".
Corpul unui individ este "spatialitatea" persoanei acestuia, ceea ce este "vizibil" in exterior din acesta. Sufletul este interioritate pura, imateriala. Cele doua parti, trupul si sufletul, sunt insa inseparabile, aceasta "separatie" operandu-se numai in ul constiintei propriului Eu.
Plotin afirma ca "sufletul rationalizeaza trupul dupa imaginea sa". Dupa E. Mounier, "omul este in fiecare moment suflet si trup, constiinta si gest, act si expresie". D. Staniloaic sustine ca "sufletul este somatomorf". I. Gobry considera trupul ca fiind instrumentul spiritului in actiune, cand muschii executa ordinele vointei. in felul acesta, in sfera psihologiei, dar si a psihopatologiei, trupul poate fi considerat ca fiind un instrument de expresie sufleteasca al persoanei umane.
Desi determinat prin trupul biologic ca prezenta obiectiva, limitele persoanei mele depasesc limitele anatomice ale propriului meu corp, acoperind intregul meu camp perceptiv, dincolo de "trupul anatomic". Se poate chiar vorbi despre un "Eu trans-corporal" care este rezultatul unui act de proiectie transcendenta. in acest caz, raporturile persoanei mele au ca reper realitatea externa pe care vor sa o depaseasca. Corpul devine in acest caz un auto-spatiu care se poate "dilata" dincolo de campul perceptiv printr-un mecanism de proiectie. Prin aceasta, isi depaseste atributele sale anatomice, devenind un spatiu al experientelor sufletesti. Aceasta manifestare apare in mod deosebit de pregnant in situatiile descrise si analizate de psihopatologie (alcoolism, intoxicatii cu droguri psihotrope, psihodisleptice, halucinatii, delir, stari ipohondriace, aure epileptice, vis, hipnoza, starile crepusculare isterice, starile de extaz, derealizare,
anorexie mintala etc).
J.-P. Sartre afirma ca, de regula, in conditiile de normalitate, "corpul este trait in tacere". H. Tellenbach face aceeasi afirmatie ca trupul reprezinta o zona muta in raporturilor sale cu sinele, aceasta "tacere" a corpului fiind tulburata numai de senzatiile de foame, sete, somn, oboseala, durere, infirmitati etc. Toate acestea reprezinta "obiectivari ale trupului" prin care acesta isi manifesta tendintele sale exterioare.
Un aspect important il reprezinta durerea, care apare la frontiera dintre Eu si trup (G. Marcel). Durerea, in cazul bolilor somatice, ne releveaza raportul trup/suflet, sentimentul constient de "a avea un corp". Ea este expresia unui conflict intre trup si suflet, a unui dezacord. Se produce un clivaj, o "dedublare" a persoanei intre trup si suflet, resimtita in sfera propriului Eu (A. Tatosian). Aceste aspecte capata conotatii specifice in sfera psihopatologiei.In cazul ipohondriei, Eul isi reflecta propriul sau corp printr-o "pozitionare excentrica" a acestuia. Pentru persoana ipohondra, preocuparea principala este reprezentata prin "grija" de a nu-si pierde posesiunea propriului sau corp. Este o stare de
tensiune permanenta, de factura narcisica si angoasanta, traita de individ : "imi este rau", "sunt bolnav", "voi muri".
Trebuie facuta diferenta intre corpul-obiect si corpul-subiect. Ambele sunt parti ale "corporalitatii traite" de individ. in sensul acesta, Wuff vorbeste despre dualitatea dintre corpul extern si corpul intern, iar A. Zutt, despre corpul in aparenfa si corpul purtator, acesta din urma fiind suportul vietii umane. Trupul este in mod permanent situat intr-o relatie de continuitate cu lumea, pe cand corpul (soma) este limitat la suportul biologic si fiziologic al acestuia.
Important este insa rolul pe care trupul il joaca in patologia psihiatrica, ca sediu "resimtit de bolnav" al simptomatologiei unor boli psihice: isteria, ipohondria, halucinatii, suicid, nevroze, automutilari, cenestopatii, alcoolism, toxicomanii etc.In cazul acesta, lucrurile se diferentiaza din nou. Corpul extern este in raport cu prezentificarea persoanei ca actiune a lui "a fi in lume" in cadrul comunicarii. Corpul intern este sediul instinctelor si al afectivitatii pe care le traieste ca pe o experienta corporal-sufleteasca, nu ca pe una de natura fiziologica.
Trupul, in calitatea sa de "corporalitate traita", va depasi cadrele "obiectului insufletit" si va deveni sediul tuturor experientelor mele sufletesti interioare, dar si locul de referinta al Eului in raporturile acestuia cu lumea. Eul se afirma prin trup, dar, tot prin trup, Eul "intra" si "exista" in lume ca prezenta activa.In cazul bolilor psihice, Eul isi resimte si raporteaza propriile sale "schimbari" morbide in si prin trup. Sentimentul subiectiv al schimbarilor, care este interpretat ca "venind din exterior" sau ca "venind din interior", are tot o adresa sau determinare corporala ca spatialitate a persoanei. Suferinta psihica este interioara, prin urmare, raportata proiectiv la corpul intern, asa cum apare el in sfera constiintei de sine a propriului Eu.
Fenomenele psihice morbide, desi sunt tulburari psihice, sunt "traite" prin intermediul trupului, iar suferinta si drama acestuia sunt cantonate in sfera corporalitatii bolnalui. Chiar si in cazul derealizarii sau al influentelor xenopatice, al starilor delirant--halucinatorii, desi acestea au, aparent, o "origine exterioara", ele sunt tot in raport cu corporalitatea traita a bolnalui. Din acest motiv, asistam, in sfera psihopatologiei, la o "dilatare corporala" necunoscuta starii de normalitate psihologica.
Problema existentei trupului este pusa in discutie numai in conditii psihopatologice, atunci cand se produce "clivajul trup/suflet", fapt care ne permite sa tragem concluzia ca starea de normalitate reprezinta un echilibru de complementaritate reciproca intre trup si suflet, pe cand, in cazul psihopatologiei, fenomenul psihic morbid opereaza o separare a acestei conexiuni, care poate merge pana la situatia dramatica a unui conflict intre trupul si sufletul bolnalui.
