Desi s-a constituit relativ recent ca disciplina independenta in cadrul "disciplinelor psihologice", psihopatologia are radacini solide si vechi in domeniul stiintelor umaniste. Constituirea sa ca domeniu stiintific cu o conuratie precisa ne apare ca o sinteza convergenta a evolutiei "conceptiilor despre om", precum si a "practicilor umanului" ( schema "Sursele, relatiile interdisciplinare si domeniile psihopatologiei").
Disciplinele psihologice isi trag substanta, ca .sursa, din "reprezentarile primare despre lume si om". Acestea nu au avut la originea lor un caracter diferentiat, fiind mai mult o aglomerare de atitudini, credinte, reprezentari si conduite colective cu caracter primar si universal (L. Levy-Bruhl, CI. Levi-Strauss). Din ele insa, se vor dezvolta intr-o forma ordonata, "conceptiile despre om" care vor avea in centrul lor prima incercare de sinteza a "semnificatiei umanului". Aceasta semnificatie a umanului se diferentia in doua directii principale: Omul ca Valoare, fiinta sufleteasca si spirituala sau umanul propriu-zis, si Omul ca Persoana, privind fiinta fizica sau omul ca trup.
Ideea Omului ca Valoare duce la constituirea Antropologiei culturale si a disciplinelor psihologice care deri din ea. Ideea Omului ca Persoana duce la constituirea Antropologiei fizice si medicale din care se vor dezvolta disciplinele medicale. Psihopatologia, asa cum vom vedea, se situa in zona de intalnire a acestor domenii, imprumutand cate ce de la fiecare.
Din "conceptiile teoretice despre om" se dezvolta, ca o forma a praxis-ului, "ingrijirea omului", care avea doua aspecte principale: formarea omului, a personalitatii acestuia (paideia - educatia) si restaurarea echilibrului somatic, psihic si moral al acestuia (therapia - terapia). In prima grupa se situeaza morala, pedagogia si psihologia, iar in ceea cea dc-a doua grupa se situeaza medicina somatica si psihiatria. Un loc aparte intre acestea fi ocupat de psihanaliza, care, intr-o forma sintetica, preia elemente de la fiecare, urmarind sa explice anormalitatea si sa ofere solutii terapeutice in acest? situatii.
Psihopatologia se constituie abia acum ca disciplina de sine statatoare, la confluenta intalnirilor interdisciplinare ale "umanului". Ea prelua obiectul de la psihiatrie, modelul de gandire si metodele - de la psihologie si filozofie, iar atitudinea fafa de obiectul cunoasterii - de la psihanaliza. Odata constituita, psihopatologia isi organiza "directiile de cunoastere" in urmatoarele sectoare :

a) psihopatologia generala : studiaza normalitatea si anormalitatea psihica, doctrina bolii mintale, conceptele si limbajul sau stiintific, discursul epistemic etc. ;
b) psihopatologia clinica: studiaza procesele de "organizare" si "dezorganizare" a sistemului personalitatii (aparatul psihic), fenomenele psihice morbide reprezentate prin tulburarile proceselor psihice, simptomele si sindroamele psihopatologice, precum si cadrul general al nosologiei psihiatrice ;
c) psihopatologia nosologica : studiaza aspectele psihopatologice specifice ale "bolilor psihice", tipul de alteralitate psihica si semnificatia medico-psihologica a bolilor mintale. Un loc important este rezert patologiei psihosomatice precum si suferintelor psiho-morale;
d) psihopatologia antropologica si sociala : studiaza intr-o maniera sintetico-globala modelele de personalitate in psihopatologie, tulburarile psihice ale grupurilor socioumane (psihozele colective), riatiile transculturale sau etno-culturale ale bolilor psihice, raporturile psihopatologiei cu alte discipline umaniste etc.
Psihopatologia se naste ulterior constituirii si recunoasterii psihiatriei ca disciplina medicala. Ea isi datoreste existenta, in principal, lucrarilor lui Th. Ribot, "filosoful psiholog". Considerata initial o "psihologie patologica" de catre acesta, Th. Ribot cauta sa delimiteze psihologia de metafizica. Studiind bolile psihice, el le considera ca reprezentand "disolutii ale facultatilor mintale". Acest aspect este deosebit de important, intrucat el da posibilitatea explicarii diferitelor niveluri ale vietii psihice, in conditiile oferite de patologia psihiatrica, imposibil de sesizat si de explorat la subiectii normali, la care facultatile psihice nu pot fi separate una de cealalta.
Acest nou punct de vedere impune precizarea cadrului stiintific de referinta. Th. Ribot si elevii sai, P. Janel si G. Dumas, iar ulterior Ch. Blondei si H. Walion, vor face o prima distinctie intre psihologia normala si psihologia patologica.
E. Minkowski pune in mod direct problema psihopatologiei, intrebandu-se daca aceasta trebuie considerata ca fiind o "psihologie patologica" in raport cu "psihologia normala". Deri oare aceasta din psihologie? se intreaba E. Minkowski. Raspunsul pe care E. Minkowski il da este ca psihiatria furnizeaza materialele, iar psihologia ofera cadrul de orientare, ca structura si organizare, pentru psihopatologie.In sensul acesta, se pune intrebarea daca "psihopatologia este o patologie a psihologicului sau o psihologie a patologicului?" (E. Minkowski). Pentru autorul citat, psihopatologia este o "psihologie a patologicului", obiectul sau fiind "fenomenul psihic morbid", analizat din punct de vedere psihologic, diferit de modul de gandire clinico--psihiatric, dupa o alta metodologie, diferita in mare masura de cea a psihologiei. Se profileaza in felul acesta identitatea psihopatologiei, ca o noua disciplina stiintifica.
Psihopatologia se infatiseaza ca o analiza reflexi and ca obiect "faptul psihiatric" sau "fenomenul psihic morbid" pe care-l utilizeaza pentru a putea ajunge la intelegerea bolnavului psihic, considerat ca un alt fel de fiinta umana, cu un mod de existenta esentialmente diferit de cel al omului normal.
Interesul psihopatologiei se axeaza pe omul in suferinta, nu pe boala, ca in cazul psihiatriei clinice. Din aceste motive, psihopatologia studia urmatoarele aspecte :
a) campul de obsertie al "faptului psihiatric" cuprinde structurile personalitatilor morbide, modurile si sensurile delirului, structurile socio-familiale, modurile de comunicare-expresie, actele si conduitele bolnavilor;

b) metodologia fi orientata in trei directii principale:

- intelegerea, care consta intr-un efort de patrundere intuiti a fenomenului psihic morbid, semnificatia acestuia fiind raportata la persoana si viata bolnavului, in acest caz, avem de-a face cu o atitudine fenomenologica, care cauta sa da in simptomul clinic sensurile unui continut vital;
- explicarea, operatia intelectuala ce completeaza intelegerea prin interpretari si silirea unor legaturi de cauzalitate intre diferitele date de obsertie;
- interpretarea fenomenului psihic morbid, ce fi condusa dupa metoda reflectiei filozofice, ea and caracterul unei hermeneutici a descifrarii semnificatiei faptului psihiatric si implicit a naturii diferite a persoanei bolnavului psihic.
And in vedere cele de mai sus, se poate afirma faptul ca psihopatologia are o pozitie intermediara intre psihiatrie, psihologie si filozofie. Filozofia cauta semnificatia nebuniei in sfera umanului, pe cand psihopatologia, rasturnand problema, cauta sa aduca o semnificatie noua a umanului, justificand in felul acesta realitatea nebuniei.
Plecand de la intrebarea daca "trebuie sa situam nebunia in sfera umanului sau umanul in sfera nebuniei ? ", se desprinde un important domeniu epistemologic, deosebit de complex, cel al "bolilor mintale", in care distingem trei directii: psihiatria, psihopatologia si epistemologia stiin[elor nebuniei (M. Thuilleaux).
Elementul comun care le apropie, concentrandu-le in acelasi cadru, este persoana umana, fiinta sub multiplele sale determinate : biologic, psihologic, istoric, sociologic, cultural, moral, religios. in cazul acesta, obsertia clinica are un caracter pur empiric, reducandu-se la o "colectie de fapte". Teoriile psihopatologice vor constitui un model de interpretare a sensurilor umanului in raport cu faptele de obsertie clinico-psihiatrice. 0 epistemologie a acestor discipline stiintifice participa, in final, la clarificarea principiilor si a fundamentelor acestora, sfarsind prin a plasa "fenomenul psihic morbid", confiscat de medicina, in sfera umanului. Aceste aspecte ridica in fata specialistului cel putin doua directii de abordare a psihopatologiei. O abordare din perspecti psihiatriei clinice si o alta din perspecti stiintelor umaniste. Le vom urmari succesiv.
Psihopatologia este o interogare asupra fenomenului psihic morbid sau a psihismului patologic. "Morbidul psihic" si-l disputa curiozitatea filozofica, dar si dorinta de cunoastere medico-psihiatrica. Filozofia integreaza "existenta patologica" in conceptia antropologica, pe cand psihiatria include "nebunia" in sfera mcdicinei, etichetand-o ca boala.
Se pune deci in mod legitim intrebarea : pe ce teren se vor intalni gandirea si actiunea referitoare la fenomenul psihic morbid ? Raspunsul este urmatorul: acest teren este psihopatologia.
Psihopatologia nu este acelasi lucru cu clinica psihiatrica, intrucat, spre deosebire de aceasta din urma, ea, fiind complet lipsita de orice intentii terapeutice reparatorii, urmareste intelegerea si explicarea printr-o analiza reflexi a fenomenului psihic morbid, fara sa il considere ca pe o "specie clinica". Psihopatologia este orientata mai mult catre filozofie, intrucat ea "interogheaza" si "asculta" obiectul studiului sau, motiv pentru care raspunde la doua aspecte principale:
a) raspunde filozofiei la unele dintre intrebarile acesteia referitoare la natura umana;
b) ofera psihiatriei un corp doctrinar si teoretic care-i permite o mai buna intelegere a semnificatiei "bolilor mintale", in scopul organizarii conduitelor diagnostice si terapeutice.
Psihopatologia reprezinta o teorie a faptelor psihiatrice; iar "faptul psihopatologic" este reprezentat prin urmatoarele aspecte: istoric, sociologic, biologic si psihologic (M. Thuilleaux). Sa ne oprim un moment asupra acestora.
Dimensiunea istorica a psihopatologiei este subliniata de M. Foucault si consta din ruptura creata intre "nebun" si "societate" prin alienarea subiectului si obiectirea faptului psihopatologic. Dimensiunea sociala, asupra careia insista R. Bastide priveste problema sociogenezei bolilor psihice. Dimensiunea biologica are la baza organicismul bolilor psihice (PGP, epilepsie, confuzia mintala, psihozele toxice si organice etc.) si, legat de acestea, biogeneza. Ea este sustinuta de teoria organodinamista a lui H. Ey. Dimensiunea psihologica (S. Freud, P. Janet, J. Piaget, P. Ricoeur) pune problema conflictului, a psiholraumatismclor, a refularii si a complexelor, in special "situatia oedipiana" in geneza bolilor psihice. Faptul psihopatologic apare astfel in legatura directa cu procesele de psihogeneza.
Cele de mai sus pun in evidenta o determinare polilenta a faptului psihopatologic.
Orice modificare psihopatologica reprezinta o traire a unui individ, unica in perspecti istoriei sale psihobiografice, izolata de societate, autonoma in originalitatea sa, solitara ca suferinta morala (M. Thuilleaux). in felul acesta, faptul psihopatologic devine inseparabil de teoria personalitatii.In raport cu filozofia, psihopatologia are ca obiect studiul faptelor net determinate, izolate in campul cunoasterii de perceptia stiintifica a cercetatorului. insa spre deosebire de aceasta, psihiatria se infatiseaza ca ramura strict medicala, inclinand catre stiintele biologice. Spre deosebire de psihopatologie, psihiatria se caracterizeaza prin urmatoarele :

a) are ca obiect studiul bolilor mintale ;

b) scopul urmarit este tratamentul, profilaxia si recuperarea complexa a bolnavilor psihic;
c) metoda utilizata este cea clinica, de obsertie si anamneza medicala a bolnavilor psihic.
Psihopatologia, situata intre filozofie si psihiatrie, are o identitate proprie, caracterizata prin urmatoarele aspecte :
a) obiectul sau este reprezentat de fenomenul psihic morbid;
b) scopul urmarit este de cunoastere a persoanei alienate psihic;

c) utilizeaza o metodologie preluata din filozofie.

Fata de acestea, se pune problema daca metodele psihopatologiei au contingenta cu experimentul din stiintele biologice. Din punct de vedere metodologic, psihopatologia este o forma particulara de cunoastere a bolii psihice. Dar, concomitent, ea este si o modalitate particulara de intelegere a alteralitatii psihice. Din acest motiv, "epistemologia psihopatologica" se infatiseaza ca o modalitate aparte de cunoastere si de intelegere a nebuniei, a fenomenelor psihice morbide, in sensul precizat de K. Jaspers, diferind astfel de "metoda experimentala".
Doua probleme de ordin epistemologic se pun in sfera psihopatologiei: a sti si a cunoaste. Desi aparent diferite, ele se completeaza intalnindu-se in intentia lor finala. A sti este partea formal-externa a problemei. A cunoaste reprezinta descifrarea continutului intern, privind semnificatia faptelor obserte. Coroborate, ambele conureaza un continuum metodologic al domeniului stiintific al psihopatologiei.
Cunoasterea duce (a intelegerea fenomenului psihic morbid. K. Jaspers subliniaza faptul ca "putem cunoaste fenomenul psihic morbid, dar nu-l putem intelege, intrucat el este o experienta sufleteasca strict individuala si personala, interioara, a fiecarei persoane". El poate fi comunicat, stiut, dar continua sa ramana de "neinteles", fiind unic si irepeil, propriu, exclusiv subiectului care-l traieste.
Apare insa un aspect nou, deosebit de important, legat de persoana psihopatologului, a cercetatorului fenomenelor psihice morbide. Psihopatologul trebuie sa aiba, in mod obligatoriu, o formatie profesionala de psihiatru. Este absolut necesar ca acesta sa fi primit o pregatire medicala de specialitate in domeniul bolilor psihice. Aceasta formatie ii este indispensabila, intrucat psihiatria este cea care furnizeaza psihopatologiei "materialul faptic". Psihopatologul fi, in cazul acesta, un teoretician al cunoasterii fenomenului psihic morbid, pe cand psihiatrul fi un practician al diagnosticarii si tratarii medicale a bolilor psihice.
Rezulta de aici ca obiectul apropie psihopatologia de psihiatrie, iar cea care le separa este metoda. Este necesar, in acest caz, sa precizam caracteristicile pentru obiect si cele pentru metoda, atat in cazul psihiatriei, cat si in cel al psihopatologiei.