Se poate desprinde, din cele de mai sus, complexitatea fenomenului nebuniei, al suferintei psihice. Aspectele sale multiple fac ca aceasta sa reprezinte o tema care, dincolo de dimensiunea sa medicala, intereseaza filozofia, stiintele morale, religia, cultura si sociologia.
Definirea nebuniei pare, din considerentele de mai sus, extrem de dificila sau aproape imposibila. Ea este "ruptura" sau "rasturnarea" umanului. O "alta imagine" a omului. Un "alt fel de a fi" al fiintei umane. Boala in sens medical, ea este totusi "un alt fel de suferinta" ativ cu bolile irupului. Este o suferinta sufleteasca si morala. Din aceste considerente intelegerea nebuniei ne conduce catre doua surse : miturile nebuniei si epistemologia psihiatrica, ambele avand pretentii explicative.
Miturile nebuniei, dincolo de aspectul lor formal, raporteaza nebunia la o rasturnare a sistemului de valori moral-spirituale si cultural-religioase. Nebunia ca "posesiune demoniaca" este abaterea de la norma, de la lege. Ea este impurificare si pacat. Nebunul este "un all fel de om". Un damnat. In cazul acesta, "nebunia" apare ca o pedeapsa pentru pacatele comise de individ, pentru abaterea acestuia de la legea morala si divina, iar terapia sa este exorcismul.
Epistemologia psihiatrica priveste nebunia ca pe o tulburare a vietii psihice, ca expresie a "fenomenelor psihice morbide" care inlocuiesc "fenomenele psihice normale". Ea esle inteleasa ca o dezorganizare a sistemului personalitatii, ca o dereglare functionala ca urmare a unor cauze externe (exogene) sau interne, a unor dispozitii patologice constitutionale (endogene). Tratamentul medical vizeaza inlaturarea cauzelor care au produs boala, in scopul resilirii starii de echilibru psihic.
Aceste idei despre nebunie readuc in discutie problema normalitatii si cea a anormalitatii, in cazul nostru, nebunia ca abatere de la norma vietii echilibrate si egale are doua sensuri:
a) este o stare de dezechilibru psihic al sistemului personalitatii si constiintei bolnavului care afecteaza raporturile cu realitatea, actiunile, comunicarea si conduitele sale;
b) este o schimbare in ul valorilor morale si culturale, prin negarea acestora, mai mult chiar, prin incercarea de a le schimba, inlocuindu-le cu altele, asa cum vedem in cazul delirului.
Modul de "a gandi delirant" este o "contrazicere" sau chiar o "negare" flagranta a ratiunii logice. Este absurda, ilogica, imposibila, totusi "gandirea deliranta" este o modalitate de a gandi altfel, de "a gandi patologic". O gandire care reflecta universul interior al paranoicului, al schizofrenicului, al parafrenicului. La fel poate fi etichetata gandirea obsesionala sau delirul melancolic, ca absurde si negative, dar ele reprezinta totusi "modalitati de gandire" ale unei fiinte umane.
Dar intre ratiunea logica si gandirea deliranta este o "ruptura" pe care o vedem, dar pe care nu o putem intelege. Sunt lucruri absolut diferite. Ea este mai mult decat o simpla separatie. Este o diferentiere. Este "altceva". Ceva care ar putea fi at cu raportul dintre vis si realitate sau cu relatia dintre real si ireal. Realul si irealul, desi paralele, nu sunt superpozabile ? Logic, ele se refuza reciproc si, din acest moti nu sunt compatibile. La fel se poate spune despre "ratiune" si "delir". Ratiunea se intemeiaza pe valorile logice de adevar. Delirul incepe acolo unde valorile logice de adevar se estompeaza sau dispar complet. Ratiunea este inteligibila si explicita. Delirul este ininteligibil si absurd. Ratiunea descopera si clasifica. Delirul construieste, fabuleaza si interpreteaza. El nu clarifica, ci uimeste. Ratiunea raspunde, pe cand delirul fabuleaza. Enunturile ratiunii sunt posibile, pe cand enunturile delirante sunt imposibile. Ratiunea este bazata pe realitate, delirul pe irealitate.
Se poate constata ca dincolo de dimensiunea pur psihologica si medicala ca "simptom" clinico-psihiatric, delirul, "nebunia", este "un alt mod de a fi al umanului".Intelegerea medicala a nebuniei ca boala psihica este, in final, o "tehnica" de gandire diagnostica si de practica terapeutica. Dar aceasta nu acopera in intregime problema.
Nebunia trebuie inteleasa ca "fenomen uman", raportata la un sistem de valori logice, morale si culturale, cu care sa fie ata si eliminata prin excludere. Rezulta de aici faptul ca nebunia ar fi o alta modalitate de "a intelege" normalitatea si anormalitatea in domeniul vietii psihice.
Acceptand aceste puncte de vedere, vom admite ca prin intermediul psihopatologiei, psihiatria se descopera, dincolo de latura sa medicala, ca stiinta umana. Viitorul psihiatriei, o disciplina cu o istorie atat de agitata, de controversata, depinde de permisivilatea ideilor si atitudinilor umaniste care sa-i precizeze sensul si continutul, transferand-o din sfera tehnica a unei "specialitati" exclusiv medicale, in registrul antropologici.
Aceasta atitudine ar crea premisele unei deschideri, cu perspective multiple si dintre cele mai fructuoase in sociologia bolilor mintale, revizuind si reformuland raporturile dintre stat si bolnavul psihic, in spiritul unui umanism deschis si constructi orientat catre progresul fiintei umane.