in ultima vreme, anumite teorii legate de conditionare au suferit o modificare conceptuala ( Dickinson, 1980; Mackintosh, 1983; Rescorla, 1988). Conditionarea clasica a fost mai intii conceptua-lizata ca un proces cortical (Pavlov, 1927). Reprezentarea unui stimul anterior neutru sau conditionat (SC) a fost activata simultan cu reprezentarea asociata unui reflex. Stimulul anterior neutru a ajuns sa provoace reflexul conditionat (RC). Conditionarea clasica era considerata un proces simplu, reflexisi obiectidefinit. Dole recente contesta aceasta pozitie si contureaza o imagine mai clara a conditionarii clasice.
Doua descoperiri majore au contrazis ideea simpla a coactivarii corticale, esentiala pentru conditionarea clasica. in loc ca stimulii sa fie legati intre ei, s-a sugerat ipoteza unei contingente (Rescorla, 1968) intre SC si stimulul neconditional (SN), in asa fel incit se poate spune ca primul semnaleaza aparitia SN. Drept explicatie, Kamin (1968) a demonstrat ca, odata ce un organism invata ca un SC este precursorul unui SN, nu mai reuseste sa asimileze si alti stimuli care determina in aceeasi masura un SN. De aceea, daca organismele cauta explicatii pentru cauzele probabile ale evenimentelor importante prin identificarea anumitor relatii contingente plauzibile, atunci conditionarea este o forma specifica de rezolvare a problemelor - cea care incearca sa afle raspunsul la intrebarea "Ce anume a AprovocatA un anumit eveniment important ? ".
Extrapolind, cele trei cai spre frica (Rachman, 1991) pot fi conceptualizate drept modalitati diferite de formare a convingerii cu privire la relatiile contingente. La inceput, organismul poate sa cunoasca relatia contingenta prin experiente directe. Apoi, in cadrul procesului de insusire indirecta a informatiilor, organismul vede modelul rectionind cu teama si invata ca trebuie sa se fereasca si sa se teama la rindul lui de stimul. in al treilea rind, transmiterea verbala poate, de asemenea, sa transmita relatii contingente. De aceea, o perceptie mai vizibil cognitiva asupra conditionarii (Rapee, 1991a) ne permite sa afirmam ca fiecare dintre caile de resimtire a fricii au capacitatea de a permite individului sa dezvolte o convingere legata de existenta unor contingente relevante in context.
Pe linga transformarea cognitiva a tiparelor fobiilor, a existat si o modificare a accentului pus pe tiparele cauzale, in sensul ca s-au asimilat componente ale modelelor etiologice ale tulburarii de panica si agorafobiei. Atacurile de panica sint considerate astazi principalul factor declansator al evitarii agorafobice (Clum si Knowles, 1991). Se crede ca acestea deriva din esecul unui "semnal de alarma" (i.e., raspunsul de tip "lupta sau fugi") in cazul indivizilor mai vulnerabili (Barlow, 1988; Andrews, 1991 ; Franklin, 1991). Anxietatea ridicata (ca trasatura de personalitate) scade pragul activarii raspunsului de tip "lupta sau fugi". Numerosi alti factori, precum
stresul sau expunerea la stimuli care provoaca teama, scad, de asemenea, pragul de activare. Drept rezultat, reactia de alarmare poate fi declansata de anumiti stimuli. Cind stimulii semnalizeaza un pericol veriil, Barlow (1988) sustine ca este vorba despre o "alarma adevarata". Atunci cind nu se intimpla acest lucru, are Ioc o "alarma falsa".In acord cu aceste teorii, fobiile specifice prezinta anumite similitudini cu agorafobia. De exemplu, anumite fobii specifice iau
nastere ca urmare a unui "semnal de alarma". Munjack (1984) a remacat ca 20% dintre fobiile legate de sofat au survenit dupa un astfel de semnal justificat (de exemplu, un accident de masina), iar 40%, in urma unei "alarme false" (de exemplu, un atac de panica survenit in timpul conducerii autovehiculului). Cu alte cuvinte, desi sa ai un atac de panica in timp ce conduci poate reprezenta o experienta traumatizanta, acest lucru reprezinta o alarma falsa, in ideea ca aparitia anxietatii nu a fost determinata de un stimul amenintator usor de identificat, precum in cazul accidentului de masina. in concordanta cu teoria potrivit careia unele fobii specifice reprezinta reactii dobindite in confruntarea cu anumite obiecte sau situatii, tehnicile de control al anxietatii se dovedesc utile in tratamentul fobiilor (Rygh si Barlow, 1986, si Zarate et al., 1988, apuci Warren si Zgourides, 1991). Mai mult, s-a demonstrat ca aceia care sufera de fobii legate de animale se tem de consecintele fricii mai mult decit de atacul animalelor (McNally si Stekelee, 1985).
Daca socotim impreuna aceste do, putem afirma ca fobiile specifice reprezinta exemple ale unor raspunsuri de tip "lupta sau fugi", declansate in mod eronat sau excesiin preajma obiectelor sau situatiilor care produc teama. Frica ar putea sa provina dintr-o evaluare corecta a unui eveniment periculos trecut (de exemplu, un accident de masina) sau dintr-o apreciere incorecta a unui eveniment inofensica fiind amenintator (de exemplu, un atac de panica). Caile directe (de exemplu, conditionarea) sau indirecte (transmiteri verbale sau indirecte) presupun o reprezentare cognitiva a informatiei (nu neaparat constientizabila; Mattick et al., 1995) ca anumiti stimuli vor produce (sau prezice), probabil, unele rezultate neplacute - si, de aceea, temute. Rezultatele neplacute pot fi acum extinse in asa fel incit sa includa si alte evenimente nedorile, precum atacurile de panica.
Cea mai recenta conceptualizare a fobiilor specifice drept o functie a tendintei de a resimti alarme false sugereaza ca una dintre componentele etiologiei si-ar putea avea originea in pragul anxietal (de exemplu,
nevroza accentuata). Aceasta ipoteza a fost formulata cu ajutorul metodologiei specifice geneticii comportamentale. Mai multe studii-pereche au ajuns la o concluzie comuna : exista do care indica urmatoarele : fobiile au o componenta mostenita (Torgersen, 1979; Phillips et al., 1987); gradul de transmitere depinde de stimulii care provoaca teama (Rose si Ditto, 1983); un singur factor genetic este responsabil de cea mai mare parte a covariatiei genetice (Phillips et al., 1987). in acord cu aceasta descoperire, Kendler si colaboratorii sai (1992a) au gasit do care demonstreaza ca, desi fobiile specifice presupun existenta unor factori genetici care predispun individul la toate tulburarile fobice, factorii unici de mediu conteaza mai mult decit altii in etiologia unora dintre fobiile specifice.In concluzie, tulburarile fobice - in general - ar putea fi cauzate de o predispozitie nevrotica, dar fobiile specifice presupun mai multi factori unici de mediu decit alte afectiuni. Exista, totusi, anumite date recente care complica aceasta imagine. S-a demonstrat ca, spre deosebirea de
anxietatea mostenita (ca trasatura de personalitate), componenta transmisibila a etiologiei fobiilor specifice nu creste riscul dezvoltarii altor
tulburari anxioase (Fyer et al., 1990). Aceasta descoperire coincide cu nivelul relatiscazut de comorbiditate cu alte tulburari anxioase ( in continuare), sugerind faptul ca, in timp ce inclinatia generala catre anxietate poate predispune un pacient la fobii specifice, factorii unici genetici si de mediu pot, de asemenea, sa contribuie la etiologic Daca extindem speculatiile, putem afirma ca pacientii care sufera de
fobie specifica si care se tem de raspunsul anxietal (McNally si Steketee, 1985) au o anxietate ridicata (ca trasatura de personalitate), similara agorafobiei, in timp ce fobiile specifice, care presupun teama de consecintele intrarii in contact cu obiectul fobie, detin cea mai mare parte a componentei transmisibile caracteristice doar fobiilor specifice si experimentelor ambiante legate de fobii.
