Depresitatea : tentativa de a triumfa asupra unui obiect insuficient sau de a distruge un obiect excitant
A trai suferinta unei pierderi, a astepta un obiect inlocuitor sau chiar fixarea pe urmele obiectului pierdut implica existenta anterioara a unei relatii obiectate in cadrul careia au putut fi experimentate unele alternante dintre frustratie-tensiune - gratificatie-relaxare, ofe-rindu-i copilului siguranta existentei unui obiect pe care poate conta, adica a unui "obiect intern bun". Dar aceasta pierdere nu este nici acceptata, nici chiar recunoscuta totdeauna. Atunci cand "obiectul intern bun" n-a devenit destul de solid incat sa-i permita adolescentului sa aiba o incredere neclintita in acesta, orice pierdere risca sa-l dirijeze, in cel mai bun caz, spre o neglijenta, o absenta niciodata satisfacuta sau, mai rau, spre un "obiect intern rau", persecutor, facut responsabil de starea de rau. intr-un anumit numar de cazuri, lucrurile se intampla ca si cum adolescentul ar spune : "N-am nevoie de nimic, nu sufar de nimic, nu depind de nimeni". Auzim uneori aceste formule in mod direct: aspectul lor negativ semnaleaza refuzul recunoasterii sau constituirii unui obiect ca sursa de satisfactie. De aici rezulta o anumita incapacitate a adolescentului de a se deprima. Laufer propune sa "distingem intre
depresia adolescentilor atasati unui obiect interiorizat si depresia fara obiect interiorizat". "Cei care resimt o anobiectualitate interna sunt pentru mine afectati mai serios", spune acesta. Trecerea de la "depresia fara obiect internalizat" la "anobiectualitatea interna" merita a fi aprofundata.
Intr-adevar, acesti ultimi adolescenti fac parte dintre aceia care, in fata pierderii starii de bine anterioare, dezvolta reactii de aparare mai degraba de natura proiectiva decat de elaborare interna : "Daca ma simt rau, asta se intampla deoarece exista ceva in exterior care incearca sa-mi dauneze, sa-mi faca rau". Este vorba deci de o proiectie a obiectelor rele, persecutante in exterior si de o "dez-obiectualitate interna" mai mult decat de o "anobiectualitate interna", nici o traire interna satisfacatoare (dupa ipotezele lui Klein, nici un obiect intern bun) nefiind capabila sa se opuna trairii raului intern (obiectul intern rau). Strategia va consta in acest caz in descompunerea obiectului persecutor: trebuie sa intelegem bine ca, pentru adolescent, acest obiect persecutor poate fi reprezentat de o persoana externa (sau un lucru), dar si de corpul sau in totalitate ori partial si chiar, uneori, de propria functionare mentala.In psihopatologic, acesti adolescenti oscileaza intre tehnicile de aparare impotriva depresiei, asa cum le-a descris Klein cu ajutorul "atitudinii depresive", pe de o parte, si proiectiile persecutorii paranoide, pe de alta parte.In metodologic, problema clinica este aceea de a sti daca acesti pacienti mai apartin domeniului "depresiei" sau daca nu trebuie situati intr-o alta categorie diagnostica - de exemplu, cea a "starilor-limita". Demersul nosografic si cel psihopatologic trebuie sa fie in acest caz in mod clar distincte, deoarece apar ca fiind incompatibile.
Din punct de vedere strict nosografic, acesti pacienti, care se apara de afectele depresive prin conduite clinice cum ar fi trecerea la act, hetero- sau autoagresiv, conduite toxicomaniace,
alcoolism acut si intempestiv, conduite de
anorexie mentala, nu fac parte din categoria "depresie".In schimb, abordarea psihopatologica a unor astfel de pacienti demonstreaza cu o regularitate constanta in ce masura, datorita mecanismelor de clivare (intre un obiect ideal, mitic si satisfacator, in totalitate retras, in general, in zona secreta a eului si un obiect periculos, rau, persecutor, ascuns, cel mai adesea, intr-un colt, gata oricand sa sara asupra pacientului la cea mai mica dovada de "slabiciune"), de idealizare (un obiect foarte puternic, omniscient, protector), de devalorizare (un obiect decazut, devalorizat, nefast), de negare etc, acestia se apara cu darzenie impotriva perceptiei interne a unei absente, a unei suferinte, a unei amenintari cu separarea. Este edent ca, subiacent acestei directii coaflictuale situata in zona relatiei obiectale, subiectul se gaseste imediat confruntat cu multiplele diminuari ale imaginii de sine si ale investitiei sale sau, altfel spus, cu multiplele diminuari ale elaborarii narcisismului. Nici un afect depresiv nu este tolerat, nici o separare nu este luata in considerare deoarece fragilitatea narcisiaca face ca adolescentul sa se teama de o prabusire, de o disparitie. Asa cum formuleaza Ladame (1981), obiectivul este "pastrarea controlului situatiei si pastrarea in perfecta stare a imaginii idealizate, atotputernice si iubitoare care face parte integranta din imaginea de sine". Cazul clinic al lui Jacques este o ilustrare edenta a acestui proces. Este vorba deci despre o negare puternica a oricarei dependente. in conduitele observabile, aceasta se traduce in general printr-o nevoie compulsionala de a-si afirma independenta chiar cu pretul expunerii la pericol sau al negarii trebuintelor corpului; sau chiar printr-o negare a oricarei dependente fata de alte persoane, acceptand in acelasi timp sau cautand dependenta de lucruri sau de substante considerate ca obiecte manipulatoare, supuse fortei puternice a adolescentului
Conduitele de ruptura sunt tot atatea strategii comportamentale pentru a "innge" dependenta de obiect si incapacitatea de a infrunta separarea. Astfel, se constata frecvent in antecedentele acestor tineri adolescenti rupturi multiple: intreruperea brusca a frecventarii scolii, escapade repetate, parasirea brusca a domiciliului, insotita de un conflict care face ca orice revenire sau chiar orice contact cu familia sa dena imposibil etc. Ruptura are drept scop, in acelasi timp, distrugerea relatiei cu obiectul si a obiectului insusi sau cel putin inlocuirea lui cu un alt obiect, astfel incat adolescentul sa creada ca pastreaza un control absolut asupra relatiei cu acest obiect. Refuzul dependentei, afirmatia veleitara a unei independente, a unei libertati totale pron din diminuarea relatiei afective precoce: sentimentul de a fi dependent isi gaseste originea in
slabirea relatiilor precoce, mai ales atunci cand obiectul trebuintei n-a oferit starea de bine si n-a satisfacut trebuintele primare.
Aceste diminuari interactive precoce produc in mod necesar brese in sentimentul de continuitate, in fundamentul narcisiac, brese dureroase care actualizeaza in mod constant constiinta starii de dependenta. Nu esti constient in fiecare minut ca esti dependent de aerul pe care il respiri; in schimb, cel care are
insuficienta respiratorie cronica sau astmatica in criza are constiinta dependentei de oxigenul respirat: sentimentul de dependenta de aer isi gaseste originea in diminuarea functiei respiratorii. in acelasi fel, sentimentul dependentei afective isi are originea in diminuarile precoce ale functiei afective (Marcelii, 1994). Cazul clinic al lui Catherine prezinta interes prin faptul ca ne prezinta in stare nativa, intr-o oarecare masura, si inca insil suferintele induse de trairea acestei stari de dependenta si de procesele de aparare fata de aceasta suferinta. Catherine este brusc absorbita in totalitate, fascinata de un obiect idealizat, in legatura cu care doreste o relatie de contopire. Atunci cand se simte respinsa, imaginea de sine diminuata, distrusa este activata sub forma unei fete care nu se simte bine in pielea sa, care se autoagreseaza sau care este total supusa imaginii omnisciente si omnipotente materne. Ea nu se poate separa de parintii sai, adica nu poate accepta solutii tranzitorii, nu poate gasi mijloacele unei detasari progresive si nu se gandeste decat sa rupa legatura si sa plece cu prietenul sau, stiind in acelasi timp ca respinge si aceasta solutie.
CATHERINE - FASCINATIA PENTRU OBIECTUL CARE SATISFACE POZITIA DEPRESIVA INABORDABILA
Catherine, 18 ani, a fost trimisa de medicul sau de familie la o consultatie de specialitate din cauza tulburarilor sale de comportament. Ea a intrerupt scoala la mijlocul anului si refuza sa o continue. A fugit de mai multe ori din internatul scolii unde a fost inscrisa de catre parinti pentru a se intalni cu prietenul sau, un barbat de doua ori mai in varsta decat ea. Catherine spune ca nu se simte bine in pielea sa, ca este in conflict cu parintii, dar ca nu se intelege bine nici cu prietenul ei. Recunoaste ca nu are prea multe dorinte, ca nu reuseste sa desfasoare o actitate permanenta, ca nu se poate concentra. Uneori, mai ales dupa o discutie in contradictoriu sau dupa o cearta cu mama sa, i se intampla sa faca o criza de disperare extrem de olenta in timpul careia se gandeste la moarte. Cand starea de rau a devenit insuporila, si-a zgariat in mod impulsiv de doua ori obrajii, bratele, picioarele cu o lama de ras. Ea declara ca n-a vrut sa se sinucida, ci doar sa faca sa inceteze starea de rau interioara.
Catherine este o
adolescenta cu o fizionomie mai speciala, cu trasaturi mai degraba grosolane,
parul zburlit, imbracamintea in dezordine, cu un aspect delasator. Nu are nimic feminin in felul in care arata, ceea ce contrasteaza puternic cu aspectul parintilor sai, mai ales al mamei, imbracata elegant si corect. Catherine este de acord sa participe la consultatie, spune ca e nefericita, comunica cu placere, intelege corect si cu exactitate realitatea.
Relatiile sexuale ale lui Catherine reprezinta una dintre sursele conflictului cu parintii, dar si ea insasi este ingrijorata de aspectul acestora. Catherine a avut primele relatii sexuale la varsta de 14 ani cu un vecin care avea de doua ori varsta ei. Ea il intalnea atunci cand parintii sai plecau de acasa seara. intr-o zi, parintii baiatului i-au descoperit. Parintii lui Catherine i-au interzis sa se mai intalneasca cu acel baiat. Dupa aceea, ea a avut relatii cu barbati care erau adesea mai mari decat ea, mai ales cu un functionar de la o institutie unde tatal ei ocupa un post de conducere. Acesta a fost constrans sa-si schimbe locul de munca in urma presiunilor anturajului. Pentru a-si justifica relatiile, Catherine vorbeste ea insasi despre "fixatie", cuvant pe care il va prelua mama sa: in mod brusc, ea se simte atrasa total de o persoana. Toate gandurile ii sunt dedicate acesteia, nu mai are decat o idee, sa fie impreuna cu acea persoana: "Deodata se declanseaza ceva in capul meu si atunci nu ma mai gandesc decat la acea persoana". Catherine recunoaste ca poate la fel de bine sa fie vorba despre un amic de varsta ei sau despre un adult, barbat ori femeie. Ea scrie scrisori lungi, propune intalniri, telefoneaza. Trebuie in general ca persoana sa manifeste o puternica dezaprobare, sa se supere in mod deschis pentru ca "fixatia" sa dispara - asta pana cand apare persoana urmatoare. Atunci cand este vorba despre un barbat, Catherine accepta si relatii sexuale. Ea recunoaste ca acestea nu-i aduc prea multa placere, declarand totodata ca ar prefera sa fie baiat si ca este multumita atunci cand ceilalti cred ca e baiat. Tinuta sa, despre care am vorbit, contribuie la mentinerea ambiguitatii, chiar daca nu exista nici un semn de travestire in maniera de a se imbraca. Putin cate putin, in timpul intrevederilor, Catherine va recunoaste ca se simte "femeie", chiar si in relatiile sale sexuale, dar ca acest lucru se intampla pentru a-si putea imagina ca este o prostituata sau cel putin o fata cu moravuri usoare. Ea va face astfel legatura cu mama sa naturala, intr-adevar, Catherine a fost adoptata la varsta de 6 ani. Pana atunci o chema "Assomption"1, dupa ziua in care mama sa a parasit-o la cresa pentru nou-nascuti. Ea pastreaza amintirea" unei sali unde un grup de copii se uitau la telezor, in timp ce ea statea deoparte, simtindu-se izolata si exclusa, usor geloasa pe grupul din care ar fi vrut sa faca parte. Catherine ignora complet trecutul sau, chiar daca are unele idei in legatura cu ata probabil depravata a mamei sale. Este singurul copil adoptat de catre parintii sai si isi aminteste cu manie eforturile mamei sale de a o imbraca in bluza si fusta, ca pe o fetita--model, ceea ce ea nu suporta, avand impresia ca este deghizata, ca nu este ea insasi.
Parintii, uniti in aparenta, sunt in realitate intr-un dezacord frecvent, mai ales in ceea ce priveste educatia lui Catherine. Astfel, tatal ii ofera tigari, in timp ce mama ii interzice sa fumeze in casa. Totusi, Catherine spune ca este foarte apropiata de mama ei, schitandu-i in acelasi timp un lou cel putin ambiguu, dat fiind faptul ca declara urmatoarele despre aceasta: "Are un dar, ghiceste ceea ce se intampla, ghiceste ce se petrece in mine, este de altfel capabila sa-mi spuna ce mi se va intampla in itor". Teribila forta materna de care Catherine pare sa nu reuseasca sa se desprinda. Atunci cand refuza sa-i faca mamei sale un serciu (de exemplu, sa faca cumparaturi impreuna), ea nu se simte deloc bine, ramane abatuta in camera ei si cu prima ocazie provoaca o cearta cu aceasta din care iese zdrobita.
Doreste sa-si paraseasca parintii, dar nu vrea sa mearga la internat, nici la camin, nici sa-si reia studiile. Parintii, intr-o reactie de "politica a ceea ce este mai rau", o forteaza sa se mute la prietenul sau, lucru care o sperie profund pe Catherine, care, desi seaza uneori sa rupa legatura cu parintii, recunoaste ca nu s-a simtit bine nici cu prietenul ei atunci cand a ramas cateva zile cu el si stie ca n-ar putea prelungi multa vreme aceasta relatie. Ea idealizeaza o solutie mitica a unei slujbe la intreprinderea tatalui sau, a unui apartament unde sa locuiasca singura, dar totul se dovedeste a fi un esec atunci cand se pune problema sa reuseasca sa-si ia carnetul de conducere, conditie prealabila indispensabila pentru a avea autonomie, dat fiind faptul ca parintii sai locuiesc la tara, iar Catherine depinde complet de mama ei pentru cea mai mica deplasare.
Testele care au fost aplicate - Rorscharch, TAT - vor confirma prevalenta unui tip de relatie anaclitica, cu cautarea completudinii si fuziunii, trebuinta care anihileaza perceptia diferentierii sexuale sau de generatie. Atitudinea depresiva n-a fost elaborata, angoasele de pierdere si abandon sunt prea puternice, reflectan-du-se imediat in cautarea unei relatii nirvanice perfecte.
Psihoterapia propusa ramane subordonata posibilitatii lui Catherine de a se deplasa autonom, ceea ce nu s-a realizat inca.
Putem deci considera ca acesti adolescenti apartin acelui ansamblu psihopatologic numit "situatii-limita" si pentru care "sindromul borderline" citat deja, descris de Masterson, reprezinta prima optiune.
Acesti pacienti sufera mai mult de sentimentul dului, al neantului, al nonsensului decat de existenta unor afecte depresive si a unor reprezentari ale obiectului pierdut. "Dezobiectualitatea interna" creeaza un gol, o ruptura in sentimentul de continuitate cu atat mai importante cu cat accentuarea nevoilor pulsionale ale adolescentului nu face altceva decat sa amplifice procesul proiectiv. Un cerc cios apare : fiecare manifestare pulsionala amplifica trebuinta proiectiva, ceea ce accentueaza sentimentul de d, de ruptura, de absenta care intareste trebuinta pulsionala etc. Sub efectul maniei si al dorintei, reprezentarile sunt desilizate, chiar distruse, ceea ce provoaca angoasa terifianta a "desertului" mental, a neantului care este rezultatul furtunii emotionale, si nu cauza (Ladame, 1988). Adolescentul traieste un "d intern", d al reprezentarii, al afectului, al emotiei, al investitiei, el traieste aceasta plictiseala care ia putin cate putin forma unei proaste dispozitii grave, a unei retrageri ce invadeaza diferitele sectoare ale etii. in acelasi timp, prin proiectie, el dezvolta uneori sentimentul ca este inconjurat din ce in ce mai mult de obiecte persecutoare, asediatoare, invadatoare : aceste obiecte nu sunt decat exponentele unei proiectii a unor parti necunoscute si pierdute in spatiul psihic intern al adolescentului, declansand furia si dorinta. Trebuie sa intelegem ca furia si dorinta apar cu ocazia unui eveniment sau a unei relatii atat agreabile, cat si dezagreabile si poate chiar mai des atunci cand interactiunea este in mod potential sursa multumirii, deoarece aceasta din urma amplifica nostalgia dupa obiectul intern bun, furnizor al acestei stari de bine care pare ca a devenit inaccesibila.
Exemplul lui Pascal, in strict descriptiv, sau cel al lui Catherine ilustreaza acest proces.
Aceste senzatii de gol, de "d", aceste momente de ruptura sunt activate intr-un mod foarte intens atunci cand o relatie terapeutica'de tip analitic incepe sa se sileasca, explicand pe de o parte importanta transferului negativ agresiv imediat si, pe de alta parte, necesitatea unui cadru bine definit, cu o abordare adesea dubla, psihiatrica si psihoterapeutica, pentru a veghea la continuitatea acestui cadru. Este vorba despre acei pacienti in legatura cu care Braconnier (1987) spune ca "ruptura in transfer risca in mod constant sa dena mai importanta decat separarea in si prin transfer".
