Pericarditele sunt relativ rare la copil, fiind intalnite la 2-3% dintre copii internati. S-au produs mutatii importante in ultimele decenii, atat din punct de vedere etiologic (pericardita reumatica nu mai detine primul loc ca frecventa), cat si din punct de vedere diagnostic (echocardiografia obiectiveaza cu usurinta epansamentul pericardic).
Pericardul fiind o structura destul de rigida se adapteaza destul de greu unei umpleri acute a cavitatii lui si consecintele hemodinamice se instaleaza in primul rand prin compresiunea acuta a cordului (tamponada cardiaca). Este afectat atat debitul sistolic, cat si intoarcerea venoasa. Cea mai importanta consecinta hemodinamica este reducerea expansiunii diastolice a ventriculilor (
insuficienta cardiaca hipodiastolica). Nivelul critic al presiunii intrap-ericardice este de 10-l5 mm Hg. Pentru mentinerea debitului cardiac apare tahicardie, iar prin scaderea intoarcerii venoase creste presiunea venoasa centrala. Volumul de lichid pericardic cu aceste consecinte dezastruoase este de 30-l00 ml la copil, avand mare importanta viteza de constituire a epansamentului (nu se dispune de timp de adaptare).
Etiologie Sindromul pericardic poate fi realizat in circumstante clinice variate. Astfel pericarditele bacteriene (septice) sunt relativ rare, dar extrem de grave, cei mai implicati germeni fiind Staphilococcus aureus, Haemophilus influenzae, Streptococcus pneumoniae.Insamantarea pericardului are loc in cadrul diseminarii hematogene din septicopioemie. Pericardila tuberculoasa se intalneste in perioada secundara a bolii, insamantarea pericardului facandu-se pe cale limfatica, plecand de la adenopatiile mediastinale tuberculoase sau prin contiguitate (asocierea cu pleurezia tuberculoasa este frecventa).
Daca a trecut neobservata, pericardita tuberculoasa este la originea majoritatii cazurilor de pericardita constrictiva cronica. Pericardita reumatismala a scazut mult ca frecventa, paralel cu regresiunea reumatismului post-streptococic. Se distinge prin elutie rapid farabila sub actiunea corticoterapiei sistemice.
Pericardita acuta benigna (virala sau idiopatica), pare sa detina intaietatea in privinta frecventei, virusul cel mai implicat este Coxsackie B, dar si
virusul gripal, adenovirusul si virusul Echo tip 8 au fost identificate in etiologia ei. Afectarea miocardica asociata este constanta. Pericardita din sindromul postperi-cardotomie s-a regasit la 10-30% din cazurile de interventii chirurgicale pe cord deschis. S-a facut o similitudine intre aceasta pericardita si sindromul Dressler (descris in
infarctul miocardic). Nu a fost descrisa la
sugari si s-a sugerat origine autoimuna (debut la 2-3 saptamani dupa interventie). Pericardita uremica este o complicatie terminala a insuficientei
renale cronice, aparuta la bolnavii dializati.
Manifestari clinice. Sunt diferite in cele 3 variante clinice si anatomo-patologice de pericardita.
Pericardita uscata (tip de descriere pericardita uremica), reprezinta adesea stadiul initial al unei pericardite lichidiene. Semnele cardinale - dispneea si
durerea precordiala - sunt de severitate variabila.
Frecatura pericardica este semnul cel mai caracteristic (superficiala, "calare") pe zgomotele cordului, sistolodiastolica, dand impresia unui du-te-vino, avand maximum de auscultatie pe marginea stanga a sternului sau mezocardiac, nu iradiaza (se naste si moare pe loc), fugace, variabila cu caracter stetacustic asemanator frecaturii pleurale.
Pericardita lichidiana. Durerea precordiala si senzatia de presiune toracica este semnul major, avand tendinta de iradiere spre
umarul stang. Dispneea este superficiala, iar asurzirea zgomotelor cordului este comuna. in momentul aparitiei lichidului frecatura pericardica dispare, in schimb in functie de lumul lichidului se instaleaza semnele de tamponada (compresiunea cardiaca acuta), anxietate, tahicardie, tahipnee, hipotensiunc arteriala, jugulare turgescente, hepatomegalie. Aparitia cianozei si semnele de colaps sunt semne de mare gravitate.
Pericardita cronica conslrictiva (numai in 50% din cazuri se poate eca etiologia tuberculoasa, restul fiind de etiologie necunoscuta). Tabloul clinic se datoreste exclusiv sindromului hipoadiastolic (sindromul Pick): hepatomegalie, jugulare turgescente, cianoza, puls paradoxal, tahicardie in contrast cu radiografia cardio-pulmonara, care arata un cord cu
silueta normala, cu calcificari pericardice (in special pe radiografia de profil) si miscari cardiace putin vizibile radioscopic. Hepatomegalia, pregnanta la examenul clinic indreapta atentia spre o suferinta hepatica primitiva, intarziind nedorit diagnosticul.
Diagnosticul paraclinic al pericarditei include radiografia (cardiomegalie cu aspect de cord in carafa), ECG (ltaj scazut al complexelor QRS); cele mai caracteristice sunt modificarile undei T ale segmentului ST, consecinta ischemiei subepicardice) si examenul echocardiografic. Depistarea lichidului pericardic se face atat cu echo modul M, cat si cu echo 2D.
Semnele de inflamatie, cu pozitivarea reactantilor de faza acuta sau hemoculturi pozitive in pericarditele septice, intregesc loul biologic al pericarditelor. Puneti a pericardica este rareori necesara pentru diagnostic etiologic sau decompresiune in tamponada cardiaca amenintatoare de viata.
Tratamentul pericarditei este diferentiat, in functie de etiologie. Pericarditele septice beneficiaza de tratament medico-chirurgical. Tratamentul antibiotic se administreaza in PEV dupa schemele recomandate in septicemie. Cea mai recomandata asociere este: cefalosporinele de generatia a IlI-a si aminoglicozidele. Durata tratamentului este de 4-6 saptamani. Pericardiocenteza de drenaj uneori repetata, completeaza terapia evitand simfizele pericardice.
Pericardita tuberculoasa se trateaza cu 3 luberculostatice si corticoterapie in doze moderate. in caz de pericardita constrictiva doar pericardotomia chirurgicala vindeca bolnavul.
Pericardita reumatica se vindeca fara sechele dupa 1 -2 saptamani de corticoterapie (modificarile ECG sunt durabile).
Pericarditele acute benigne se vindeca in cateva saptamani, dar repetatele recaderi dau mai mult de lucru medicului si denumirea de benigna nu este justificata in toate cazurile. Antibioticele sunt inutile, iar corticoterapia se va rezerva cazurilor severe caci farizeaza indiscuil recaderile. Indicatia majora trebuie sa fie medicamentele anuinflamatorii nestero-idiene si aspirina, care pare suficienta in formele comune de boala.
