Scopul tratamentului TAG este reducerea incapacitarii rezultate din simptomele cognitive si somatice ale anxietatii: ingrijorarea sau asteptarea anxioasa si simptomele aferente, respectiv
tensiunea si hiperexcitatia. Acest modul cuprinde o prezentare a argumentelor referitoare la eficacitatea tratamentelor psihologice si farmacologice ale TAG.
Tratamente psihologice
De la aparitia primei editii a acestei carti, au mai fost publicate si alte lucrari despre tratamentul psihologic al TAG (Barlow et al., 1998 ; Borkovec si Whisman, 1996; Fisher si Durham, 1999; Gale si Oakley-Browne, 2000; GovAdetal., 1997). Toate sustin ca abordarea cognitiv-comportamentala se dovedeste eficienta in cazul acestei tulburari, descoperire ce concorda cu studiile cantitative si calitative anterioare (de exemplu, Marks, 1989 ; Butler si Booth, 1991; Hunt si Singh, 1991 ; Durham si Allan, 1993). Prin urmare, exista un acord general cu privire la faptul ca terapia cognitiv-comportamentala permite obtinerea unor progrese semnificative din punct de vedere statistic si clinic in cazul majoritatii pacientilor si ca aceasta schimbare se mentine pe o durata de pina la un an dupa incheierea tratamentului.
Cu toate acestea, cercetatorii tind sa aiba opinii diferite in legatura cu rezultatele obtinute prin terapii distincte. De exemplu, Barlow si colaboratorii sai (1998, p. 311) afirma : "Pina nu demult, majoritatea studiilor nu au evidentiat grade diferite de eficacitate corespunzatoare tehnicilor de tratament active, desi multe au demonstrat ca tratamentele active sint mai eficiente decit abordarile indirecte si net superioare absentei oricarei forme de tratament". Fisher si Durham (1999) au aplicat criteriile lui Jacobson referitoare la semnificatiile clinice in sase studii randomizate controlate, Iblosind State-Trail Anxiety Invenlory, Trait Version, (STAI-T) ca metoda de eluare a rezultatelor, demonstrind ca atit terapia cognitiv-comportamentala, cit si tehnica relaxarii au condus la o rata a vindecarilor cuprinsa intre 50% si 60%, rezultatele fiind inregistrate la sase luni dupa incheierea tratamentului. Pe de alta parte, aceste rezultate indica faptul ca unele terapii individuale (terapia comportamentala si terapia analitica) sint ineficiente, rata vindecarilor fiind cuprinsa intre 11% si 4%. O descoperire interesanta se refera la procentajul mai ridicai al vindecarilor inregistrat in cazul terapiilor individuale, in atie cu rezultatele obtinute prin aplicarea acelorasi terapii in cadrul unui grup. Fisher si Durham (1999) au conchis ca, desi este posibil ca terapia cognitiv-comportamentala sa nu fie unicul tratament prin care se obtin progrese insemnate, este putin probabil ca efectele obserte sa se fi datorat numai remisiei spontane sau regresiei determinate de factori secundari ori placebo.
Gould si colaboratorii sai (1997b) au descris rezultatele unei metaanalize a datelor obtinute in 22 de studii controlate ale "terapiilor cognitiv-comportamentale". Conform acestor specialisti, nu exista diferente semnificative intre cele opt studii asupra tehnicilor cognitive si comportamentale (dimensiunea medie a efectului asupra nivelului anxietatii fiind de 0,91) si cele trei studii asupra tehnicii de
relaxare (dimensiunea medie a efectului asupra nivelului anxietatii fiind de 0,64). Trebuie mentionat ca dimensiunea medie a efectului asupra nivelului depresiei s-a dovedit, de asemenea, superioara in ceea ce priveste "terapiile cognitiv-comportamentale" (dimensiunea medie a efectului asupra nivelului depresiei: 0,77). in cazurile in care s-au efectuat studii de eluare, acestea au confirmat persistenta in timp a efectelor benefice ale terapiei. Cercetarile au fost realizate cu scopul de a elua din punct de vedere statistic influenta mai multor riabile - sexul, durata bolii, folosirea auxiliara a medicatiei, terapie individuala versus terapie de grup, durata tratamentului -insa nici una dintre riabile nu a relet asocieri semnificative cu rezultatele.Intr-un articol aparut in British MerficalJournal, la rubrica "Do clinice", Gale si Oakley-Browne (2000) sustin - utilizind informatii provenite dintr-o serie de cercetari disponibile - ca terapia cognitiv-comportamentala este singurul tratament eficient si temeinic. Abordarea utilizata in acest articol elueaza capacitatea studiilor anterioare asupra terapiilor de a anticipa eficienta acestora (sint cuprinse recenzii sistematice ; concluzia este ca metaanaliza studiilor randomizate controlate ofera cele mai solide argumente, iar opiniile expertilor sint considerate cel mai putin concludente). Terapia cognitiv-comportamentala a fost desemnata eficienta pe baza a doua eluari sistematice ale unor studii randomizate controlate, prin atie cu lista de asteptare, managementul anxietatii ca metoda unica de tratament sau terapia nondirecti. Cu toate acestea, nu s-a silit eficacitatea relaxarii aplicate, deoarece o recenzie sistematica nu a identificat si nici nu a exclus o diferenta clinica importanta dintre terapia prin relaxare si terapia cogniti.In concluzie, studiile sint concordante, chiar daca utilizeaza metode diferite pentru a sistematiza rezultatele tratamentelor. Terapia cognitiv-comportamentala este net superioara absentei oricarui tratament si pare sa dea rezultate mai bune decit tratamentele non-directive. Cu toate acestea, un studiu recent pe un grup de adulti cu virste de peste 55 de ani a descoperit ca nu exista nici o diferenta intre terapia cognitiv-comportamentala de grup sau psihoterapia de sprijin in ceea ce priveste rezultatele inregistrate la sase luni dupa tratament, din punct de vedere al eluarii anxietatii, nelinistii si depresiei (Stanley etal., 1996). Conform lui Stanley si colaboratorilor sai, ramine de zut daca aceasta concluzie nu se datoreaza potentialelor deosebiri in fenomenologia TAG la adultii cu virste inaintate sau folosirii terapiei de grup.
Exista mai putine argumente referitoare la superioritatea terapiei cognitive fata de alte
tratamente active, in special fata de relaxarea progresi a muschilor. Sase studii controlate care au at tratamentele active au folosit drept subiecti pacienti care intruneau criteriile de diagnostic DSM-III-R, ce corespund intr-o masura mai mare cu criteriile actuale, in atie cu studiile precedente. in concordanta cu concluziile recenziilor, toate studiile au indicat ca tratamentele au dat rezultate mult mai bune decit lista de asteptare sau terapiile nondirective.
Barlow si colaboratorii sai (1992) au at progresele obtinute prin relaxarea progresi a muschilor, restructurarea cogniti si combinarea acestor doua terapii. Studiul de eluare efectuat la doi ani dupa incheierea tratamentelor nu a evidentiat nici o diferenta semnificati intre cele trei grupuri de tratament, iar dupa reducerea semnificati a medicatiei pacientii au continuat sa prezinte un nivel considerabil de anxietate. Cu toate acestea, rezultatele trebuie analizate si in functie de procentul ridicat de renuntari la tratamentul activ si numarul mic de pacienti disponibili pentru studiul de urmarire. Dat fiind ca numai 10, 13, respectiv 11 pacienti au incheiat cele trei tipuri de tratamente, este posibil ca datele sa fie insuficiente pentru silirea unor diferente semnificative intre cele trei grupuri. White si colaboratorii sai (1992) au at trei tipuri de terapie didactica de grup de "control al stresului", cu accent pe latura cogniti, pe cea comportamentala (relaxare, expunere si controlul respiratiei), respectiv pe cea cognitiv-comportamentala. S-a apelat si la terapia placebo (reconditionarea subconstientului), precum si la o lista de asteptare. Toate sedintele de tratament au fost organizate pe grupuri mari (20-24 de participanti in fiecare grup), la un centru medical local. Toate grupurile, cu exceptia celui de pe lista de asteptare, au inregistrat progrese pe parcursul tratamentului si, in afara grupului care a urinat tratamentul placebo, studiul de eluare a evidentiat continuarea procesului de ameliorare. Nu s-au inregistrat diferente semnificative intre grupurile care au urmat tratamente active. Borkovec si Costello (1993) au at terapia prin relaxare si terapia cognitiv-comportamentala (care a inclus o componenta semnificati de relaxare, avind, prin urmare, un accent mai redus asupra laturii cognitive) si nu au descoperit nici o diferenta in ceea ce priveste rezultatele inregistrate dupa incheierea tratamentului si in cadrul studiului de eluare desfasurat dupa alte sase luni. Ost si Breitholtz (2000) au at efectele a 12 sedinte saptaminale de terapie cogniti si de terapie prin relaxare. S-au obsert ameliorari importante in ceea ce priveste majoritatea indicilor pe durata tratamentului si la un an dupa tratament, insa nu au fost relete diferente intre cele doua terapii. Atunci cind nu se inregistreaza diferente statistice insemnate intre tratamente, trebuie luata in calcul capacitatea studiilor de a rele diferente clinice semnillcative intre rezultate. Dimensiunile recomandate ale grupurilor, care sa permita detectarea unui efect semnificativ (de exemplu : 0,40) din punct de vedere statistic, ar fi de cel putin 26 de persoane pentru atia intre doua grupuri si 21 de persoane pentru trei grupuri (considerind un criteriu al importantei de 0,05 si al impactului de 0,80) (Cohen, 1992). Doar White si colaboratorii sai (1992) au avut grupuri suficient de mari pentru a detecta asemenea diferente; este posibil ca aplicarea tratamentului in cadrul unor grupuri de dimensiuni atit de mari sa fi diminuat efectele acestuia. Exista doua studii care au demonstrat ca terapia cogniti sau cognitiv-comportamentala duce la rezultate mult mai bune decit celelalte
tratamente active testate. Butler si colaboratorii sai. (1991) au at terapia cognitiv-comportamentala cu terapia comportamentala si au descoperit ca, la sase luni dupa tratament, prima a dus la progrese mai mari decit a doua, sub aspectul parametrilor de anxietate,
depresie si cognitie. in plus, in cadrul terapiei cognitiv-compor-tamentale s-au inregistrat mai putine abandonuri. Durham si colegii sai au at terapia cogniti cu terapia analitica (coordonata de terapeuti cu experienta, pe doua niveluri de intensitate) si tehnica managementului anxietatii (coordonata de terapeuti lipsiti de experienta) (Durham et al., 1994, 1999). Studiul de urmarire, desfasurat la un an dupa incheierea tratamentului, a relet eficienta superioara a terapiei cognitive fata de terapia analitica si tehnica managementului anxietatii. Rezultatele au indicat faptul ca terapia cogniti desfasurata in sedinte saptaminale a condus la rezultate mai bune in cadrul studiului de eluare in ceea ce priveste unii parametri, in atie cu sedintele efectuate odata la doua saptamini. Autorii afirma ca tratamentul intensiv are un rol important intr-o tulburare caracterizata adesea printr-un procentaj ridicat de comorbiditate si incapacitare, elemente care par sa influenteze la rindul lor prognoza eficientei tratamentului (Durham et al., 1997).
Deoarece ingrijorarii i s-a atribuit un rol central in TAG, este important ca unele strategii terapeutice sa abordeze aspectele cognitive ale tulburarii. in modulul 20, am constatat ca persoanele care sufera de TAG isi descriu nelinistile ca fiind dificil de controlat, excesive, adica disproportionate in atie cu realitatea deznodamintului de care se tem. Caracteristicile acestor aspecte cognitive pot fi corectate prin terapia cogniti, care vizeaza convingerile, atitudinile si asteptarile nerealiste si eronate. Eficacitatea procedurilor specifice tratamentului cognitiv-comportamental vine in sprijinul utilizarii acestei abordari in scopul ameliorarii ingrijorarii, fapt evidentiat in special de studiile care elueaza acest simptom (de exemplu, Lindsay et al., 1987 ; Butler et al., 1991). Un alt argument in acest sens il constituie descoperirea faptului ca nivelurile ridicate de asteptare aprehensi sau de ingrijorare inregistrate inainte de tratamentul cognitiv-comportamental anticipeaza semnificativ prezenta unor simptome mai severe de anxietate dupa incheierea tratamentului, indiferent de intensitatea acestora inainte de tratament (Butler, 1993).
Recent, au aparut tratamente care se adreseaza in special ingrijorarii si care se bazeaza pe faptul ca diminuarea acesteia declansa modificari concomitente ale subsistemelor relationate (de exemplu, ameliorarea simptomelor somatice ale anxietatii), fara a se adresa in mod special aceste subsisteme (cum este cazul terapiei prin relaxare). Astfel de tratamente au fost elaborate in mod direct, pornind de la cercetari asupra psihopatologiei ingrijorarii si a modelelor conceptuale ale TAG. Ladouceur si colaboratorii sai (2000a) au efectuat un studiu controlat, in atie cu o lista de asteptare, asupra tratamentului cognitiv-comportamental, care avea drept obiectiv special intoleranta la incertitudine, conceptiile eronate legate de griji, dificultatile in identificarea problemelor si evitarea cogniti. Grupul supus tratamentului a inregistrat progrese cu mult mai mari decit grupul de pe lista de asteptare in privinta tuturor parametrilor eluati, precum autoeluarea si eluarea tulburarii si a simptomelor asociate de tre terapeut si de catre alte persoane apropiate. in plus, grupul e a urmat tratamentul a inregistrat ameliorari semnificative din net de vedere statistic si clinic, care s-au mentinut ulterior, conform diilor de eluare efectuate la sase, respectiv 12 luni dupa incheierea tamentului. O alta abordare specifica a ingrijorarii este "expunerea neliniste" (Craske et al., 1992), in care aceasta este abordata losind o paradigma bazata pe expunere. Pe scurt, expunerea repetata ti controlata la imaginile si gindurile asociate cu "cel mai tragic eznodamint posibil" in cazul fiecarei griji permite instalarea obisnuintei cu
anxietatea asociata. Rezultatele aplicarii clinice a acestei abordari sint asteptate cu mare interes.
Aceste abordari de ultima ora ale tratamentului TAG prezinta o importanta deosebita, dat fiind faptul ca amploarea rezultatelor si indicii modificarilor semnificative din punct de vedere clinic s-au dovedit irelenti in cazul TAG, cel putin in atie cu rezultatele tratamentelor psihologice utilizate pentru alte
tulburari de anxietate. Analizind aceste rezultate modeste ale tratamentelor, Ost si Breitholtz (2000) au aratat ca este posibil ca tratamentele elaborate pentru alte tulburari (cum ar fi terapia cogniti pentru depresie si terapia prin relaxare pentru panica si fobii) sa nu aiba o relenta specifica in cazul TAG. Cercetarile ulterioare in domeniul psihopatologiei nelinistii vor contribui la elaborarea unor tratamente care sa se adreseze in mod special acesteia si, prin urmare, sa sporeasca eficacitatea terapiilor curente ale acestei tulburari.
Referindu-se la procentajul ridicat de persoane cu TAG care nu reusesc sa-si imbunatateasca conditia la finalul tratamentului, Newman (2000) afirma ca trebuie sa se acorde mai multa atentie factorilor ce anticipeaza lipsa reactiei la tratament, precum severitatea simptomelor,
depresia comorbida, problemele interpersonale si evitarea proceselor emotionale. Newman sustine necesitatea ca studiile asupra rezultatelor tratamentelor sa includa strategii de monitorizare a dificultatilor interpersonale sau a amplitudinii proceselor emotionale in cadrul tratamentelor cognitiv-comportamentale. Aceste strategii se pot adresa anumitor persoane care, din cauza acestor dificultati suplimentare, nu reactioneaza in mod corespunzator la interventiile cognitiv-comportamentale standard. La capatul opus, eluarea interventiilor cu costuri minime fi importanta pentru a sili daca exista un numar semnificativ de persoane care pot inta sa-si controleze simptomele tara a beneficia de asistenta unui specialist. Necesitind o atie ulterioara cu procedurile active de tratament, s-a dovedit ca procedurile de autoajutorare prin care persoanelor li se cere sa elueze lucrurile importante din viata lor determina ameliorari insemnate ale simptomelor anxietatii in TAG, in atie cu grupul de pe lista de asteptare (Bowman et al., 1997). Astfel de descoperiri prezinta o importanta deosebita in privinta optiunilor de tratament pentru o tulburare care se intilneste adesea la nivelul asistentei medicale primare, posibilitatea ca persoanele afectate sa beneficieze de tratamente specializate fiind destul de redusa.
Tratamente farmacologice
Timp de multi ani, benzodiazepincle au reprezentat farmacoterapia preferata pentru TAG si au fost considerate o alternati de tratament (de exemplu, Rickels, 1987; Dubovsky, 1990; Gorman si Papp, 1990). Exista numeroase do care sustin faptul ca benzodiazepinele reprezinta o medicatie sigura, ce asigura ameliorarea eficienta a simptomelor in cazul majoritatii pacientilor. in plus, diverse studii au aratat ca intreg grupul benzodiazepinelor pare sa aiba aceeasi eficienta (Gould et ai, 1997b; Roy-Byrne si Cowley, 1998). in studiul lor metaanalitic, Gould si colaboratorii sai (1997b) au evidentiat o dimensiune medie a efectului asupra anxietatii in loare de 0,70, in urma a 23 de studii controlate asupra terapiei cu benzodiazepine, rezultat echilent cu cel relet in cazul tuturor terapiilor "cog-nitiv-comportamentale" incluse in studiul respectiv. Desi este clar ca benzodiazepinele dau rezultate bune pe termen scurt, printre efectele lor secundare se numara diminuarea eficientei cognitive, ameteala si letargia - in cazul dozelor mari, iar utilizarea prelungita induce dependenta fizica si psihologica. intreruperea tratamentului cu benzodiazepine poate avea drept efect revenirea anxietatii sau amplificarea simptomelor anterioare la un procent cuprins intre 25% si 75% dintre cazuri, simptome de
sevraj in 40-l00% dintre cazuri precum si recidi simptomelor initiale in 63-81 % dintre cazuri (Dubovsky, 1990). Exista putine studii referitoare la farmaeoterapie care sa elueze efectele pe termen lung, insa un studiu la care au participat pacienti diagnosticati pe baza criteriilor DSM-I1I a relet faptul ca intreruperea administrarii diazepamului (ca tratament unic) a condus la disparitia efectelor tratamentului (Power et al., 1990). Desi cercetarile asupra efectelor de durata ale farmacoterapiei sint abia la inceput, unor pacienti li s-au administrat benzodiazepine pe durata mai multor ani, tara a se inregistra o toleranta la efectele anxiolitice ale acestora (da Roza Davis si Gelder, 1991). Cu toate acestea, anumite considerente de ordin medical, etic si legal asociate cu folosirea indelungata a acestor substante, in special in ceea ce priveste potentialul de dependenta, au condus la recomandarea utilizarii cu intermitente, in doze cit mai mici si pe termen cit mai scurt (Rickels, 1987; Gorman si Papp, 1990). in studiul lor argumentat, Gale si Oakley-Browne (2000) au conchis ca, desi benzodiazepinele, in atie cu medicatia placebo, reprezinta un tratament eficient si rapid al TAG, acestea nu sint benefice din cauza raportului dintre efectele benefice si cele daunatoare. in special, acesti cercetatori afirma ca benzodiazepinele determina cresterea riscului de dependenta, sedare, accidente industriale si rutiere. in plus, benzodiazepinele sint asociate cu mortalitatea neonatala si infantila atunci cind sint administrate in ultimele luni de
sarcina sau in timpul alaptarii (Gale si Oakley-Browne, 2000). Benzodiazepinele ar trebui folosite cu precautie in special la adultii in virsta, datorita sensibilitatii sporite fata de efectele adverse (Sheikh si Cassidy, 2000). Buspirona, un anxiolitic care nu face parte din grupul benzodiazepinelor, pare sa aiba o eficacitate similara (Roy-Byrne si Cowley, 1998) dar, spre deosebire de acestea, nu are nici un efect
sedativ si nu produce sindromul de sevraj sau reaparitia anxietatii ca urmare a intreruperii administrarii. Gould si colaboratorii sai (1997b) au inregistrat un efect mediu asupra anxietatii in loare de 0,39, in urma a noua studii controlate asupra buspironei, rezultat aparent mai slab decit cel obtinut ca urmare a studiilor asupra benzodiazepinelor, dar asociat cu procente egale de renuntare la tratament. Ca si in cazul benzodiazepinelor, intreruperea administrarii buspironei poate determina reaparitia simptomelor initiale (Rickels si Schweizer, 1990). Este posibil ca efectele sale sa se manifeste mai ales prin intermediul sistemului dopaminergie de neurotransmitatori; nu exista o toleranta extinsa la benzodiazepine sau alcool, iar debutul efectului anxiolitic poate avea loc dupa mai multe saptamini. Unii cercetatori (de exemplu, da Roza Davis si Gelder, 1991) au emis ipoteza conform careia buspirona ar putea fi administrata pe perioade mari de timp, dat fiind faptul ca nu provoaca dependenta, insa efectele folosirii indelungate sint necunoscute.
Pe baza unor studii placebo controlate. Gale si Oakley-Browne (2000) au ajuns la concluzia ca antidepresivele paroxetina, imipramina, trazodona, venlafaxina si mirtazepina, sint tratamente "cu potential benefic" pentru TAG. Cele trei studii controlate asupra medicatiei antidepresive incluse in metaanaliza lui Gould si a colaboratorilor sai (1997b) au evidentiat un efect mediu asupra anxietatii in loare de 0,57 si o rata a renuntarii la tratament de 33,5%, care se datoreaza probabil efectelor secundare mai pronuntate ale acestui tip de medicatie. Hoehn-Saric si colaboratorii sai (1988) au descoperit ca alprazolamul si imipramina sint la fel de eficiente in ceea ce priveste reducerea simptomelor de anxietate pe o durata de 6 saptamini la pacientii cu TAG, diagnosticati conform criteriilor DSM-III, Iara tulburare de panica sau depresie majora comorbide. Rickels si colaboratorii sai (1993a) au at imipramina, trazodona si
diazepamul in cadrul unui program de tratament de opt saptamini, efectuat pe grupe similare de pacienti. Pe parcursul ultimelor doua saptamini de tratament, doar imipramina a facilitat ameliorarea semnificati a simptomelor de anxietate, in atie cu medicatia placebo. De asemenea, rezultatele au indicat ca, in atie cu medicatia antidepresi, diazepamul declanseaza modificari mai pronuntate in primele saptamini, are un efect mai mare asupra simptomelor somatice si mai putine efecte secundare. Cu toate acestea, medicatia antidepresi s-a dovedit mai eficienta in ceea ce priveste reducerea simptomelor psihice ale anxietatii. Un studiu de 8 saptamini asupra paroxetinei, un inhibitor specific al recaptarii serotoninei, avind drept subiecti pacienti diagnosticati cu TAG conform criteriilor DSM-IV, a aratat ca tratamentul cu paroxetina da rezultate asemanatoare cu cele obtinute de imipramina si benzodiazepina 2-clordimetildiazepam (Rocca et al., 1997). Dupa un tratament de sase saptamini si sase luni, in doua etape, s-a descoperit ca venlafaxina determina o ameliorare mai mare a simptomelor, in atie cu medicatia placebo (Gelenberg et al., 2000). Pe parcursul studiului, grupul de tratament a inregistrat o rata a raspunsului de 69%, in atie cu un procentaj de 42-46% in cazul administrarii medicatiei placebo. Au fost studiate si efectele altor substante asupra pacientilor cu TAG, de exemplu abecarnilul (Lydiard et al., 1997; Pollack et al, 1997), gepirona (Rickels el al., 1997) si hidroxizina (Lader si Scotto, 1998). in studiile controlate, efectele tratamentelor au fost cu mult mai insemnate decit cele ale medicatiei placebo si echilente cu alte substante active studiate.
Literatura de specialitate confirma faptul ca tratamentul cu benzodiazepine este eficient pe termen scurt in anxietatea generalizata. Cu toate acestea, riscul mare de dependenta si revenirea frecventa a simptomelor ca urmare a intreruperii tratamentului nu permit utilizarea acestor substante in cazul unei tulburari cronice. Buspirona, care are efecte asemanatoare si nu provoaca dependenta, reprezinta o alternati mai buna de tratament, insa nu este prescrisa pe scara larga. Aceasta se datoreaza probabil aparitiei tirzii a efectelor, pacientii si medicii nefiind pregatiti sa astepte mai multe saptamini, timp necesar pentru diminuarea anxietatii. in cazul multora dintre studiile farmacologice anterioare, nu se cunoaste numarul de pacienti care ar fi indeplinit criteriile de diagnostic DSM-IV. in plus, nu sint disponibile date pe termen lung referitoare la nici una dintre formele de farmacoterapie, in pofida dolor epidemiologice care arata ca, pentru majoritatea pacientilor, TAG este o afectiune cronica. Data fiind importanta conceptului de ingrijorare in cadrul tulburarii, trebuie sa se acorde o atentie sporita eluarii componentelor cognitive ale anxietatii. Majoritatea studiilor care a medicatiile anxiolitice cu cele antidepresive ajung la concluzia ca, desi in ansamblu rezultatele sint aceleasi, medicatia antidepresi determina ameliorari mai insemnate ale simptomelor psihice ale anxietatii.
