Limbajul unei stiinte are la baza intentia de a exprima obiectul cunoasterii respective. Prin "termeni lingvistici", obiectul cunoasterii respective este separat de alte obiecte si determinat, fiind integrat in felul acesta in campul unui domeniu de cunoastere stiintifica.
"Nebunia" reprezinta pentru psihopatologie un domeniu de "cunoastere stiintifica". Pentru M. Foucault, nebunia este "o cunoastere, intrucat toate aceste uri absurde sunt in realitate elementele unei cunoasteri dificile, inchise si ezoterice. Aceste fenomene stranii sunt situate de la inceput in spatiul marelui secret". Nebunia se prez^ta, prin actele sale, ca o cunoastere a umanului, filtrata de ul constiintei reflexive. Cunoasterea "nebuniei" este actualizarea constituita intr-un sistem coerent de date ale constiintei despre nebunie, iar in sensul acesta, M. Foucault distinge urmatoarele aspecte:
a) o constiinta critica a nebuniei, care o recunoaste si o defineste ca atare in cadrul unui rationament reflexiv, etichetand-o ca pe o opozitie a gandirii logice;
b) o constiinta practica a nebuniei, considerata ca realitate concreta a existentei umane, diferita de normele grupului caruia aceasta ii apartine ;
c) o constiinta enuntiativa a nebuniei, prin care, recunoscandu-se nebunia ca atare, este denumita si definita in ordinea limbajului;
d) o constiinta analitica a nebuniei, raportata la formele acesteia, la relatiile dintre ele, constituind "discursul despre nebunie".
Sintetizand cele de mai sus, se poate afirma ca "nebunia", ca atribut al fiintei umane, are urmatoarele semnificatii care constituie "discursul lingvistic" despre aceasta tema psihopatologica:
- un mod particular de cunoastere;
- un mod particular al constiintei;
- un mod particular de asimilare si utilizare a valorilor si normelor culturale in ul comportamental;
- personificarea sau delimitarea unui anumit "tip uman" ce reprezinta personajul bolnavului psihic.
Care sunt caracteristicile campului epistemologic in psihopatologie si psihologie ?
Campul epistemologic al psihologiei si psihopatologiei este un spatiu mintal, in care "conceptele denominative" exprima "subiectul psihologic" normal sau patologic, pe care-l desemneaza. Acest camp epistemologic are un caracter variant, intrucat "conceptele operationale" care desemneaza si definesc "starile sufletesti" au si ele un caracter variant in raport cu "atitudinea metodologica" fata de "obiectul cunoasterii". In sensul acesta, o analiza sumara poate pune in evidenta modul in care au eluat si s-au transformat "termenii" ce desemnau anumite stari psihice patologice.
Initial, termenii care desemnau
tulburarile psihice erau cuprinsi intr-un singur cuvant: "nebunia". El avea conotatia morala a abaterii de la ordinea fireasca a lucrurilor. Modalitatea de intelegere si denumire morala a tulburarilor psihice a persistat, asa cum o vedem in alte forme de limbaj : lunatici, vesanici, insanici, melancolici.
Medicalizarea bolilor psihice, prin scoaterea lor din sfera morala si transferul in medicina, schimba si cabularul psihiatric. Un rol important revine Scolii Franceze de Psihiatrie, care aduce o contributie extrem de importanta la constituirea "discursului psihiatric", mai ales prin introducerea de termeni noi, medicali: halucinatii, bizarerii, delir, manie, dementa, imbecilitate, melancolie.
Un moment important este marcat in schimbarea si largirea cabularului si a discursului clinic prin cautarea unei "baze heredo-biologice" in explicarea bolilor psihice. Este momentul introducerii conceptului de degenerescenta mintala, prin care "nebunia morala" era separata definitiv de psihiatrie si psihopatologie. Apar termeni clinico-psihiatrici noi, de tipul: degenerescenta, dezechilibru psihologic, monstruozitate, degradare psihica, atavism.
Scoala germana de psihiatrie este insa cea care fixeaza terminologia bolilor psihice, construieste discursul clinic despre bolile mintale si instituie normele unui sistem de clasificare nosologica. Apar termeni noi, pur medicali, desemnand fenomenele clinico--psihiatrice, de tipul:
dementa precoce, psihoza maniaco-depresiva, paranoia, parafrenia, demente, hebefrenie, catalonie, idiotie, imbecilitate. Aceste structuri lingvistice si discursul psihiatric formulat in secolul al XlX-lea este continuat in secolul XX prin perfectionarea, diversificarea nuantata si largirea terminologiei. Apar concepte noi in limbajul psihiatric, care completeaza sau le inlocuiesc pe cele vechi: schizofrenie, discordanta, psihastenie, nevroze, isterie, stari reactive, afectiuni psihosomatice, stari-limita (borderline) etc.
In prezent, terminologiile psihopatologica si clinico-psihiatrica se structureaza prin area fenomenelor psihice morbide cu fenomenele psihice normale. intre ele se sileste o relatie de complementaritate, pe care o vedem exprimata si in cabularul disciplinelor respective, psihologie si psihopatologie.
Un aspect nou in cabularul si discursul despre tulburarile psihice este adus de psihanaliza si psihoterapie. Apar termeni noi, cum ar fi : catarsis, refulare, sublimare, conversiune somatica, protectie, transfer, complexe ideo-afective etc. Asistam, prin aceasta, la o diferentiere interna a limbajului psihologici si al psihopatologiei in raport cu atitudinile doctrinare si modalitatile de actiune practica asupra vietii psihice umane, normale sau patologice.
Cum era si firesc, in cazul acestei diversificari ce masca o "inflatie de termeni", criza nu va intarzia sa se produca. Aceasta va fi marcata prin "reactia anti-psihiatrica" de la jumatatea secolului XX (A. Szasz, A. Laing, D. Cooper, M. Foucault, A. Koupernik). Antipsihiatria ataca frontal, punand in discutie insasi existenta clinicii psihiatrice si a psihopatologiei. Conflictul este generat de "limbaj".Intrucat "obiectul psihiatriei" nu este material, concret-obiectiv, este negata in mod direct existenta acestuia, considerand ca este o "constructie mintala" cu caracter arbitrar, a psihiatrilor, care "medicalizeaza viata psihica", elaborand intr-o maniera arbitrara, in primul rand din punct de vedere lingvistic, "etichete patologice". Natural ca acest punct de vedere este pur speculativ si priveste aspectele formal-externe, de ordin lingvistic al psihiatriei si psihopatologiei, neafectand in nici un fel esenta interioara a "obiectului epistemologic" al acestor discipline. Este pur si simplu o "disputa lingvistica" legata de dificultatile inerente de articulare intre "fenomenul psihic morbid" si "denumirea" acestuia.
Discursul psihiatric este unul de ordin clinico-medical. in atie cu acesta, discursul psihopatologic este unul de factura psihofilozofica, urmarind descifrarea semnificatiei acestor
tulburari psihice in ul umanului, considerate nu ca boli, ci ca abateri de la normalitatea persoanei. Aceste aspecte le m reintalni, mai departe, pe parcursul lucrarii noastre, cand m analiza sindroamele psihopatologice si nosologia psihiatrica.
Ne aflam in fata a doua tipuri de "enunturi" si de "discursuri" referitoare la fenomenele psihice morbide : psihiatria si psihopatologia.
Discursul psihiatriei clinice il regasim in sfera nosologiei, a definirii, descrierii si clasificarii bolilor psihice dupa "fizionomia si elutia lor" (G. Amado). Elementul axial este reprezentat in acest discurs clinic de cauzalitatea si natura bolii psihice.
Discursul psihopatologic pleaca de la etichetarea simptomelor tulburarilor psihice ca "forme particulare de limbaj". In acest caz, interesul este deplasat de la "cauza" la "modul de a fi al persoanei". Cauza determina un discurs clinic, care are un caracter exterior. Modul de a fi al persoanei determina un discurs referitor la interioritatea acesteia. Nosologia psihiatrica incearca sa obiectiveze suferinta psihica interioara a bolnavului, pe cand discursul psihopatologic cauta sa descifreze semnificatia interioara a subiectului bolnav psihic. In felul acesta, psihopatologia devine o "teorie a fenomenului psihic morbid", pe care G. Rosolato o pune in raport de atie cu "fenomenele psihice normale". Astfel, pentru G. Rosolato, discursul psihopatologiei este un comentariu al "excesului de negativ sau de lipsa" care caracterizeaza fenomenele psihice morbide, in raport cu cele normale.
Cele mai sus prezentate se refera, in primul rand, la limbajul epistemic al psihopatologiei. Acesta exprima termenii denominativi si conceptele stiintifice "construite" de cercetatorul psihopatolog, ca urmare a observarii si ascultarii manifestarilor si relatarilor bolnavilor psihic. Este rba de limbajul stiintific. Alaturat acestuia este limbajul empiric, cel prin care bolnavii psihic isi exprima sau ii comunica medicului suferinta lor. Acesta are caracteristici si semnificatii particulare, pe care le m analiza in continuare.
