Aceasta grupa cuprinde toate cazurile de "alienatie a persoanei" caracterizate printr-o tulburare permanenta a raporturilor intelectuale, afective si sociale ale Eului cu celelalte persoane si realitatea. Aceste tulburari psihotice cronice sunt caracterizate din punct de vedere psihopatologic prin delir, in sensul de "alterare a sistemului realitatii", reflectand modul de organizare "vesanica" a personalitatii. Grupa sindroamelor delirante, denumite de psihiatrii secolului al XlX-lea paranoia (Verrucktheit), cuprinde doua subgrupe: grupa schizofreniilor si grupa delirurilor cronice sistematizate.
Esquirol, referindu-se la delir, spunea, in 1814, urmatoarele: "Un om este in delir atunci cand ideile sale nu sunt in raport cu senzatiile sale, atunci cand judecata si determinarile acesteia nu sunt in raport cu ideile, sentimentele si determinarile acestora, independent de vointa sa". Din aceasta definitie rezulta ca starea deliranta se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte psihopatologice:
- un dezacord cu realitatea;
- dezordinea vietii psihice, care constituie substratul gandirii delirante (incoerenta si automatism).
Rezulta de aici faptul ca delirul poate fi considerat in felul urmator:
- sub aspectul sau supcrficial-formal (idei, convingeri, teme);
- sub aspectul sau profund, ca sens si ca determinare, in raport cu conditiile constituirii sale (starea deliranta a personalitatii).
Pentru Y. Pelicier, delirul este o tulburare primara a gandirii, iar definitia pe care o da delirului este semnificati in acest sens : "Delirul este un fel de ipoteza care a suferit o intoarcere gresita, asumandu-si in mod nelegitim statutul de noesis".
Se pun doua intrebari, si anume:
1. Delirul este un fenomen reductibil la o idee, o eroare, un sentiment sau o intuitie ?
2. Delirul este rezultanta unei manifestari a modificarii globale si complexe a structurii psihotice a personalitatii individului?
Prima teza considera delirul ca pe un "fenomen primar" (K. Schneider), ireductibil la o alta tulburare decat el insusi, legal fie de o cauza pur mecanica (Clerambault), fie de o proiectie afecti (S. Freud).
A doua teza priveste experienta deliranta sub un dublu aspect:
- o structura complexa care se prezinta sub un aspect negativ (dezorganizarea structurii constiintei si a personalitatii);
- sub un aspect pozitiv, reprezentat prin trairea deliranta.
Clasificarea psihozelor delirante sau "vesanice" se face andu-se in vedere doua aspecte sistematice, si anume :
a) genul, caracterizat prin faptul ca toti bolnavii din aceasta categorie sunt mai mult sau mai putin deliranti, fapt care altereaza profund raporturile lor intelectuale si afective cu realitatea;
b) speciile, care in cadrul genului delirant se pot distinge sub o mare rietate de criterii: idei mistice, halucinatii, teme de influenta, sindromul de automatism mintal.
Analiza istorica a clasificarii delirurilor exprima evolutia gandirii psihopatologice referitoare la acestea.
Initial, psihozele vesanice cuprindeau doua grupe: monomaniile si delirul cronic evolutiv (Lascgue, Falret, Magnan). E. Kraepelin descrie trei grupe : delirul sistematizai paranoic, parafreniile (sistematica si fantastica, confabulatorie si expansi), forma paranoida a dementei precoce. Scoala Franceza de Psihiatrie face urmatoarea clasificare: paranoia (delirul de interpretare), psihoza halucinatorie cronica, schizofrenia, delirul de imaginatie. Ulterior, sunt acceptate numai doua specii morbide: paranoia si grupa schizofreniilor. Aspectele mai sus discutate sunt reproduse sintetic in schema de mai sus.