FUNCTIA VEDERII

Vederea este rezultanta functiei analizatorului vizual. Analizatorului vizual are rolul de a transforma un excitant specific, lumina, in senzatie luminoasa. Vederea asigura 90% din informatiile receptionate din mediul extern, ochiul realizand o imagine optica a lumii inconjuratoare.

Suportul material al informatiei vizuale este reprezentat de radiatiile electromagnetice care alcatuiesc spectrul vizibil (cuprinse 375-760 nm). Aceste unde electromagnetice sunt produse de surse primare (soare, stele, lampi incandescente, fluorescente) sau de surse secundare, care imprastie lumina primita de la o sursa primara (cer, nori, lumina). Senzatia luminoasa alba este prezenta alaturi de senzatia cromatica.

Mecanismul vederii cuprinde:

formarea imaginii pe retina fotoreceptia;

formarea imaginii la nivel cortical - perceptia vizuala.

Imaginea se formeaza pe retina cu ajutorul aparatului dioptric al ochiului (cornee si cristalin) care concentreaza razele luminoase pe retina, orificiul pupilar intervenind pentru a adapta si varia cantitatea de lumina ce patrunde in ochi. Aceasta imagine retiniana este reala, rasturnata si mai mica decat obiectul; pentru ca vederea sa fie clara, imaginea trebuie sa se formeze pe retina, indiferent de distanta la care se afla obiectul fata de ochi. Aceasta se realizeaza prin procesul de acomodatie a cristalinului.

Fotoreceptia

Sub actiunea excitatiei luminoase la nivelul retinei se produc modificari anatomice, fizico-chimice si electrice:

Modificarile anatomice. Constau intr-o deplasare a granulatiilor pigmentare (din epiteliul pigmentar) spre celulele vizuale, fotoreceptoare (celulele cu conuri si bastonase).

Modificarile fizico-chimice. Constau in descompunerea si reconstituirea substantei fotochimice prezenta in celulele vizuale. Aceasta substanta este diferita pentru conuri si bastonase; pentru conuri substanta vizuala este iodopsina (violetul retinian) descoperita de Studnitz in 1936, pentru bastonase pigmentul vizual este rodopsina (purpura retiniana), descoperita de Boll in 1876.

Sub actiunea luminii, rodopsina, continuta in bastonase, se descompune intr-o substanta carotenoida numita retinen si o proteina, numita opsina. In acest fel rodopsina se decoloreaza (devine alba) si apare depolarizarea celulei. Acest fenomen este punctul de plecare al influxului nervos care ajunge in final la scoarta occipitala. Cu cat lumina actioneaza mai mult, retinenul se degradeaza si el ajungand la vitamina A. Vitamina A care este necesara regenerarii purpurei retiniene este produsa de celulele epiteliului pigmentar.

Descompunerea pigmentului vizual continut de conuri, iodopsina se face tot sub actiunea luminii, iar vitamina A este necesara regenerarii lui este adusa pe cale circulatorie. Descompunerea pigmentului vizual continut de conuri, iodopsina se face tot sub actiunea luminii, iar vitamina A este necesara regenerarii iodopsinei este adusa pe cale circulatorie. Descompunerea fotochimica a rodopsinei (din bastonase) este de 25 de ori mai rapida fata de cea a iodopsinei (din conuri), in schimb refacerea pigmentului vizual este mai rapida in conuri. La nivelul retinei se afla aproximativ 7 milioane de conuri si 130 milioane de bastonase.

Fenomenele electrice. Se produc prin descompunerea substantelor fotochimice de la nivelul conurilor (iodopsina) si de la nivelul bastonaselor (rodopsina). Prin mecanismele fizico-chimice amintite se elibereaza energie care produce o diferenta de potential, ce provoaca un curent de actiune care poate fi evidentiat prin electroretinograma (ERG). Aceasta reprezinta culegerea potentialului electric retinian provocat printr-o stimulare luminoasa si arata activitatea cuplului celula vizuala (con sau bastonas)-celula bipolara.

In obscuritate, la nivelul retinei exista o incarcatura electrica permanenta, straturile cele mai interne fiind electropozitive, iar cele mai externe, electronegative. Aceasta diferenta permanenta de potential poate fi culeasa la nivelul intregului glob ocular considerat un dipol, sub forma electrooculogramei (EOG), care reprezinta functia epiteliului pigmentar si a conurilor si bastonaselor.

Senzatiile componente ale functiei vizuale sunt reprezentate de:

Senzatia de lumina;

Senzatia de forma;

Senzatia de culoare;

Vederea binoculara.

SENZATIA DE LUMINA

Este capacitatea analizatorului vizual de a percepe si a diferentia grade diferite de luminozitate precum si de a se adapta la variatiile luminoase diferite de mediul exterior. Pentru a se ajunge la perceptia luminii este necesar ca retina sa primeasca o lumina de o anumita intensitate. Aceasta energie luminoasa este de 1/1 000 000 000 parte dintr-o lumanare standard sau lumina unei lumanari aflate la 27 km distanta pentru bastonase, in timp ce pentru conuri intensitatea luminoasa minima este de 200 ori mai mare. Pentru a fi perceputi, stimulii luminosi trebuie sa actioneze asupra retinei minimum 0,05 secunde. Pentru a fi perceputi separat, intre doi stimuli luminosi trebuie sa treaca cel putin 1/15-l/20 secunde, in caz contrar se percepe un stimul continuu ( pe acest fenomen se bazeaza tehnica cinematografiei).

Senzatia de lumina se caracterizeaza prin doi parametri specifici:

Pragul luminos absolut, reprezinta cantitatea de lumina cea mai mica ce poate fi perceputa in obscuritate. Se determina in clinica dupa o perioada de adaptare la obscuritate, cu ajutorul unor aparate numite adaptometre (Goldmann, Hartinger), obtinandu-se curbe de adaptare ale fotoreceptorilor retiniene (conuri si bastonase) cu aspecte caracteristice.

Pragul luminos diferential este cea mai mica diferenta de luminozitate care permite distinctia intre doua suprafete alaturate. Se studiaza in clinica prin metodele de explorare a campului vizual. Ochiul are proprietatea de a se adapta in raport cu intensitatea luminii prin adaptarea fotoreceptorilor la intensitati luminoase foarte diferite, prin modificarea diametrului pupilar dar si prin adaptarea neuronala a cailor optice (sumatie temporala si spatiala).

Studiul adaptarii celulelor fororeceptoare la intuneric, arata o adaptare mai rapida a conurilor (aproximativ 5 minute), adaptarea bastonaselor fiind mai lenta (20-40 de minute). In cazul unei iluminari slabe, numai bastonasele pot fi excitate, realizand vederea scotopica (. 2.1).

. 2.1 Curba de adaptare

Tulburarile simtului luminos

Dintre tulburarile senzatiei de lumina, cea mai importanta este hesperanopia, sau adaptarea dificila la obscuritate. Aceasta este expresia deficitului calitativ si cantitativ al celulelor fororeceptorilor si in special al bastonaselor. Acesti bolnavi au vederea normala la lumina zilei (de aceea termenul de hemeralopie mult utilizat in trecut nu este corect), dar ei nu se pot adapta la intuneric.

Hesperanopia poate apare in:

Patologia generala:

carente vitaminice (vitamina A), carente alimentare,

sarcina

leziuni hepatice si de tract digestiv

boli de nutritie (diabetul)

xeroftalmia

leziuni renale, cutanate

maladii de sange (anemie, leucemie, poliglobulie)

Patologia oculara

In afectiuni congenitale (retinopatia pigmentara, miopia de grad mare, maladia Stargard

In afectiuni dobandite: degenerescente maculare legate de varsta, decolarea de retina, intoxicatii (antipaludiene de sinteza, chinina), cele mai multe boli oculare aflate in stadii avansate (glaucomul).

SENZATIA DE FORMA

Reprezinta capacitatea de a deosebi forma obiectelor in spatiu. Ea cuprinde doua aspecte distincte:

1. vederea centrala determinata clinic prin masurarea acuitatii vizuale;

2. vederea periferica, care se exprima in clinica prin examenul campului vizual.

v    Examenul acuitatii vizuale

Acuitatea vizuala reprezinta capacitatea ochiului de a distinge forma, dimensiunea, conturul si detaliile elementelor din spatiu. Vederea cea mai clara este localizata la nivelul maculei (pata galbena), datorita repartitiei in aceasta zona a numarului maxim de conuri. In aceasta arie retiniana exista valoarea maxima a acuitatii vizuale, ea reprezentand vederea centrala.

Pentru a recunoaste forma obiectelor este necesar ca:

imaginea sa aiba un minim de dimensiune intre doua puncte, minimul separabil (astfel incat acestea sa fie percepute separat);

sa se poata recunoaste minimul de variatie in traseul unei linii, minimul de aliniere.

. 2.2 Unghiul alfa

Toate aceste elemente contribuie la realizarea unei maxime acuitati vizuale. Detaliile obiectelor din spatiu sunt masurate prin unghiul sub care sunt vazute. Unghiul vizual este format din razele care pleaca din extremitatile obiectului si se incruciseaza in punctul nodal al ochiului pentru a ajunge la retina; unghiul alfa este format intre axa optica si axa vizuala. (. 2.2- anatomia).

Acuitatea vizuala normala, egala cu unitatea, se considera atunci cand sunt percepute separat doua puncte ce produc pe retina imagini sub un unghi de un minut arc de cerc si au intre ele o distanta de 1,4 mm. Aceasta distanta corespunde la nivelul retinei la o dimensiune liniara de 4 microni, care este aproximativ egala cu diametrul unui con retinian, ceea ce presupune ca, pentru a vedea distinct, separat, doua puncte, trebuie ca doua conuri retiniene sa fie stimulate separat, iar intre ele sa existe un con nestimulat.

Examinarea clinica a acuitatii vizuale

Utilizeaza tabele speciale care contin litere, cifre, semne sau desene, numite optotipi. Principiul acestui examen este reprezentat de determinarea minimului separabil. Standardizarea optotipilor a fost facuta conform unor recomandari ale Conferintei Internationale de Oftalmologie care a avut loc de la Budapesta in 1972. Acesti optotipi sunt constituiti in asa fel incat semnele cele mai mici, din ultimul rand sa fie vazute de la distanta de 5 metri (considerata ca infinit oftalmologic, distanta de la care acomodatia nu mai este solicitata), sub un unghi vizual de 5 minute, iar grosimea semnelor corespunde unei deschideri angulare de 1 minut (. 2.3/2.4).

. 2.3 Optotip cu litere

Optotipii standardizati utilizati in prezent in clinica sunt conform principiilor lui Monoyer, care a introdus notiunea zecimala in exprimarea acuitatii vizuale. Aceste tabele au 10 randuri de semne si fiecare rand corespunde unei valori de la 0.1 la 1 acuitate vizuala.

Exprimarea AV cu optotipii construiti prin gradare zecimala se face sub forma de fractie:

AV= d/D, unde:

- d = distanta de la care sunt citite randurile optotipului de pacientul examinat;

- D = distanta de la care poate fi citita litera unui anumit rand de catre subiectul cu vedere normala (emetrop).

De exemplu: daca pacientul asezat la 5 metri (d=5m), va citi literele din primul rand al optotipului care trebuie sa fie vazute de la 50 de metri, conform formulei, acuitatea vizuala va fi 5/10 (d/D) = 1/10; pentru urmatoarele randuri ale optotipului AV va fi 5/40 (1/8); 5/30 respectiv 1/6; 5/20 (1/4); 5/15 (1/3); 5/10 (1/2); 5/7,5 (2/3); 5/5=1

Daca subiectul examinat nu poate citi de la distanta de 5 metri nici primul rand de al optotipului, fie il apropiem de optotip cu cate un metru (acuitatea vizuala va fi 4/50 la 4 metri, 3/50 la 3 metri, 2/50 la 2 metri, 1/50 la 1 metru), sau este solicitat pacientului sa recunoasca degetele mainii examinatorului, a caror grosime corespunde aproximativ cu semnele primului rand de la optotip, acuitatea vizuala fiind notata in acelasi mod (daca numara degetele la 4 metri, dupa formula acuitatea vizuala este 4/50, deoarece subiectul normal emetrop le distinge de la 50 de metri). Daca subiectul nu distinge degetele la distanta de 10 centimetri (AV=1/500), sub aceasta distanta se noteaza daca subiectul percepe miscarile mainii (AV=PMM) sau daca percepe lumina (PL) sau nu exista perceptia luminii (AV=FPL).

Testele utilizate pentru determi-narea AV pot fi diferite, toate insa trebuie sa fie simple, usor de recunoscut. Se pot utiliza astfel:

optotipul cu litere (Monoyer), lectura literelor poate aduce unele erori datorate faptului ca unele litere sunt mai greu de recunoscut decat altele;

. 2.4 Optotip cu imagini

optotipul cu litera E (Snellen) care este utilizat si pentru analfabeti;

optotipul cu inele intrerupte (Landolt), este alcatuit din inele care prezinta o deschidere care este egala cu grosimea, el poate fi folosit pentru masurarea AV la copin prescolari sau persoane analfabete.

Examinarea AV se face la lumina zilei sau in camera putin obscura. Examenul se practica separat la fiecare ochi, la inceput fara lentile de contact apoi, daca este necesar se utilizeaza lentile care sa corecteze o anumita ametropie (tulburare de refractie). Este masurata mai intai AV la ochiul cu vederea mai scazuta, in timp ce ochiul celalalt este exclus printr-un opercul semitransparent, care asigura o luminozitate egala pentru ambii ochi. Acuitatea vizuala este reprezentata de randul de litere la care subiectul distinge corect toate semnele.

Acuitatea vizuala de aproape este mai putin standardizata. Sunt utilizati pentru masurarea acesteia optotipi pentru aproape (proxoptipi) care sunt alcatuiti din fragmente de texte cu caractere din ce in ce mai mici. Cele mai utilizate teste sunt cele ale lui Parinaud, unde caracterele cele mai mici sunt vazute de la distanta de 25 cm, sub un unghi de 15 secunde.

Acuitatea vizuala poate varia in raport cu factori obiectivi (forma geometrica a testului, contrastul intre test si fond, iluminarea fondului, culoarea luminii utilizate, distanta de observare a testului) sau in functie de unii factori obiectivi (diametrul pupilar, topografia retiniana, varsta subiectului, directia fasciculului de lumina, procesul de sumatie spatiala si temporala a stimulilor retiniene).

Acuitatea vizuala la noul-nascut este de aproximativ 1/10, la 2 ani 5/10, la 6 ani 6/10, acesta fiind un fenomen in special de natura corticala, AV scazuta fiind corelata cu maturarea insuficienta a celulelor si cailor nervoase implicate in perceptia vizuala. Acuitatea vizuala binoculara este superioara celei monoculare.

Cauzele care pot determina scaderea acuitatii vizuale sunt multiple:

tulburari ale refractiei oculare;

afectiuni care produc modificarea transparentei mediilor oculare (corneea , umoare apoasa, cristalin, corp vitros);

leziuni ale fundului de ochi (retina, coroida, nerv optic, cai optice)

ambliopia functionala.

v    Examinarea campului vizual

Vederea periferica sau campul vizual corespunde portiunii din spatiu care se proiecteaza pe retina sensibila a unui ochi imobil.

Campul vizual este binocular si monocular.

Campul vizual binocular prezinta o zona centrala de aproximativ 60 de grade, in care campurile vizuale se suprapun, iar temporal de fiecare parte o zona de aproximativ 30 de grade, in care vede numai ochiul de partea respectiva.

Campul vizual monocular este in practica limitat fata de campul absolut (toata retina sensibila apta de a raspunde la o excitatie luminoasa); acesta este campul vizual relativ, ale carui limite periferice sunt limitate de proeminentele regiunilor invecinate ale ochiului.

Campul vizual relativ are ca limite periferice :

temporal: 80-90 grade;

inferior: 60-80 grade;

superior: 45-55 grade;

nazal: 50-60 grade

. 2.5 Camp vizual monocular

Pentru culori, campul vizual este mai redus cu aproxima-tiv 10 grade pentru albastru, 20 grade pentru rosu si 30 grade pentru verde.

Exista anumite particularitati ale retinei care se reflecta in aspectul campului vizual:

sensibilitatea retinei scade de la centru (fovee) spre periferie, delimitand astfel zone de sensibilitate identica sau zone de izoacuitate (izopterele de sensibilitate);

absenta celulelor fotoreceptoare la nivelul papilei nervului optic se traduce la nivelul campului vizual printr-un scotom absolut negativ, situat in campul vizual in afara punctului de fixatie, pe meridianul temporal, putin sub meridianului orizontal.

la nivelul scoartei cerebrale are loc o proiectare topografica a campului vizual (. 2.6).

Factorii care influenteaza modi-ficarea campului vizual sunt:

Factori obiectivi (care depind de aparatul utilizat): iluminarea fondului, suprafata testului, intensitatea luminoasa a testului, durata si viteza de prezentarea a testului.

Factori subiectivi, fiziologici (care depinde de subiectul examinat): topografia retiniana, diametrul pupilar, adaptarea retiniana refractia oculara, varsta si cooperarea subiectului, experienta examinatorului.

. 2.6 Proiectarea topografica a campului vizual la nivelul scoartei cerebrale

Aparatele cu care se examineaza campul vizual se clasifica:

- dupa suprafata fondului:

Campimetre (ecrane e) marcate de un punct central pe care subiectul il fixeaza cand este adus un test pe suprafata lor tip Wecker, Bjerrum, cartoanele Heitz. Aceste aparate sunt utilizate pentru examinarea portiunii centrale a campului vizual.

Perimetre (ecran cu aspect de semicupola)

- Perimetria cinetica in care indexul luminos caruia ii putem varia intensitatea luminoasa si suprafata, se deplaseaza la nivelul cupolei, din periferie catre centru (. 2.7).

- Perimetria statica, la care elementul variabil este intensitatea luminoasa a testului, testul fiind imobil. Aceasta din urma reprezinta o metoda moderna, sensibila de examinare a campului vizual, permitand descoperirea tulburarilor cele mai discrete in anumite puncte ale campului vizual. Dintre cele mai cunoscute perimetre cinetice amintim perimetrele Goldmann, Maggiore, iar perimetria statica utilizeaza aparate tip Harms sau Humprey.

	. 2.7 Perimetru cinetic

dupa iluminarea fondului

determinarea campului vizual se poate face in conditii:

fotopice (iluminare puternica)

mezopice (iluminare medie)

scotopica (iluminare slaba).

Modificarile patologice ale campului vizual

Pot fi sistematizate in modificari:

periferice sub forma de stramtorari sau amputari;

centrale sub forma de insule de scadere a sensibilitatii retiniene diferentiale in raport cu zonele vecine (scotoame).

Stramtorarile (ingustarile periferice) la randul lor, pot avea aspecte variate:

o        Regulat concentrice, de obicei date de simulari si nu de cauze organice.

o        Neregulat concentrice (ca in atrofia optica tabetica);

o        Stramtorari tubulare (in retinopatia pigmentara, glaucomul cronic avansat).

o        Hemianopsii, deficite rezultate din amputarea simetrica a cate o jumatate de camp vizual delimitata net de un diametru vertical sau orizontal. Acestea pot fi: heteronime (cu amputarea jumatatilor temporale sau nazale) in leziuni ale chiasmei optice sau homonime (drepte sau stangi) in leziuni ale cailor optice suprachiasmatice (bandelete optice).

Scotoamele nu ating limitele periferice ale campului vizual dar in evolutie un scotom poate atinge periferia. Ele pot fi pozitive (sesizate de bolnav), negative (nu sunt sesizate de bolnav), absolute (cu insensibilitate retiniana) sau relative, cu diminuarea sensibilitatii retiniene.

In glaucomul incipient pot apare modificari ale campului vizual in aria concentrica punctului de fixati cuprinsa intre 10-l8 grade (aria Bjerrum) dizarmonii fotometrice (tulburari la nivelul izopterelor echivalente de sumatie).

SENZATIA DE CULOARE

Simtul cromatic sau vederea culorilor este facultatea retinei de a percepe diferite radiatii monocromatice din spectrul vizibil, cu lungimi de unda cuprinse intre 375-760 micrometri (ROGVAIV rosu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet). Culorile se impart in:

culori spectrale (intalnite numai in conditii de experiment);

culori pigmentare (reflectate de diferite suprafete), cel mai frecvent intalnite.

Stimulii colorati prezinta anumite caractere fizice.

Tonalitatea este definita prin lungimea de unda a stimulului colorat si ea reprezinta culoarea respectiva. Fiecare tonalitate poate avea 15 tonuri (nuante) diferite.

Luminozitatea este in raport de cantitatea de alb continuta de un stimul colorat si este definita prin usurinta cu care acest stimul este vazut.

Saturatia (puritatea colorimetrica) reprezinta cantitatea de radiatii cu aceeasi lungime de unda continuta de un stimul colorat.

Mecanismul de formare a senzatiei cromatice are la baza legile amestecului culorilor.

- Pentru orice culoare exista o alta cu care amestecata se obtine senzatia de alb, aceste doua culori se numesc culori complementare ( Exemplu: rosu cu albastru-verzui, portocaliu cu albastru, etc).

- Daca amestecam doua culori care se afla mai aproape una de alta decat culorile complementare, se obtine o culoare de tonalitate situata intre culorile de amestec.

- Orice culoare din natura poate fi obtinuta prin amestecul a trei culori, variind cantitatea, luminozitatea si saturatia. Aceste culori sunt numite clasic fundamentale: rosu, verde si albastru.

Mecanismul vederii culorilor poate fi explicat prin:

Teoria tricromatica a lui Young si Helmholtz care considera ca la nivelul retinei (in macula) exista trei tipuri de celule cu conuri care contin fiecare un pigment fotosensibil pentru una dintre cele trei culori fundamentale, prin amestecul lor rezultand toate culorile spectrului.

Teoria perechilor opuse a lui Hering care sustine ca exista doua perechi de mecanisme antagoniste in ceea ce priveste transmiterea culorilor, transmiterea unei excitatii pentru rosu-verde inhiba excitatia pentru albastru-galben.

Metodele de explorare clinica a simtului cromatic

Sunt numeroase, ele pot fi clasificate dupa:

tipul stimulilor colorati: metode spectrale si metode care folosesc culori pigmentare;

dupa principiul care sta la baza metodei pot fi:

o        Colorimetre si anomaloscoape care utilizeaza egalizarile spectrale.

o        Probe de asortare si clasificare a unor indici colorati, lanurile Holmgreen, testul Panel D-l5, testul Farnsworth cu 100 pioni (. 2.8).

o        Probe de denumire (utilizeaza lanterne colorate)

o        Probe de confuzie (sau tabelele pseudoizocromatice (Isihara, Rabkin), folosite pentru testarea simtului cromatic la conducatorii auto sau in transporturi (.2.9).

	Fig. 2.8 Rezultatul grafic al testului Panel D-l5
			. 2.9 Test de confuzie

Tulburarile vederii culorilor

Tul burarile vederii cromatice sunt denumite discromatopsii. Acestea pot fi: congenitale sau dobandite

Discromatopsiile congenitale apar cu o frecventa mai mare (8% la sexul masculin, fata de 0,4% la sexul feminin). Ele pot fi grupate in:

Tricromazia anomala care este o deficienta in perceptia uneia din cele trei culori fundamentale:

o        protanomalia (deficienta in perceptia culorii rosii),

o        deuteranomalia (deficienta de perceptie a culorii verde)

o        tritanomalia (deficienta culorii albastru).

Dicromazia reprezinta absenta perceptiei pentru una din cele trei culori fundamentale:

o        protanopia (daltonismul) este lipsa perceptiei culorii rosii;

o        deuteranopia (Nagel) consta in lipsa receptorilor pentru verde;

o        tritanopia (mult mai rara) consta in absenta receptorilor pentru albastru.

Acromatopsia congenitala consta in absenta perceptiei tuturor culorilor, subiectii vad lumea in alb-negru. Este o tulburare grava care se asociaza cu ambliopie, fotofobie si nistagmus.

Discromatopsiile dobandite nu apar izolat ci sunt in corelatie cu alte tulburari oculare functionale (scaderea acuitatii vizuale, tulburari de adaptare). Acestea pot fi unilaterale si evolueaza in raport cu afectiunea care le-a generat si prezinta mai multe forme clinice:

q               Discromatopsii propriu-zise, secundare unor leziuni oculare

In general, tulburarile simtului cromatic in axul rosu-verde sunt caracteristice prin leziunile nervului optic si cailor optice (nevrita optica, edem papilar, atrofie optica), iar tulburarile cromatice in axul albastru-galben apar in afectiuni retiniene (retinopatie pigmentara, retinopatie diabetica, miopie forte, dezlipire de retina).

q               Cromatopsiile reprezinta vederea colorata a unor suprafete pe care subiectii normali le vad albe. Acestea pot fi cauzate de cresterea absorbtiei filtrelor naturale ale ochiului (cataracta, hemoragii in vitros) sau scaderea acestei absorbtii (afachie). De exemplu:

afectiuni retiniene sau corioretiniene (eritropsia sau vederea colorata in rosu in cazul hemoragiilor intraoculare).

cianopsia sau vederea colorata in albastru in afachie.

Agnoziile cromatice apar in leziuni ale cortexului vizual occipital si constau in imposibilitatea recunoasterii unei culori desi fotoreceptorii retinieni sunt normali.

VEDEREA BINOCULARA

Analiza senzatiei vizuale se face de obicei monocular dar toate fenomenele se produc simultan la cei doi ochi si astfel apare vederea binoculara. Aceasta reprezinta fuziunea la nivel cortical a celor doua imagini transmise de fiecare retina si realizarea unei perceptii unice. Vederea binoculara se consolideaza dupa nastere pana la varsta de 3-6 ani.

Pentru existenta vederii binoculare sunt necesare anumite conditii:

de natura senzoriala (integritatea anatomica si dioptrica a celor doi ochi);

de natura motorie (integritatea anatomica si functionala a muschilor si nervilor oculomotori).

Gradele vederii binoculare sunt:

perceptia simultana, formarea in acelasi timp a imaginii pe cele doua retine (macule);

fuziunea corticala a acestor doua imagini cu elaborarea unei perceptii unice, finale;

vederea stereoscopica sau perceptia reliefului tridimensional.

Examinarea vederii binoculare in clinica utilizeaza aparate care contin imagini usor decalate dare asemanatoare vazute cu fiecare ochi in parte (stereoscop, sinoptofor).