Ca sa nu vorbim incontinuu numai despre gripa, incercam, cu ajutorul altei infectii rale, sa explicam cum lucreaza sistemul nostru imunitar, cat de incredibil de mult bun-simt are, cat de cuprinzator surprinde toate eventualitatile si de cate ori ne mentine in ata, fara ca noi sa observam ceva.
Dupa cum se stie, rusurile sunt "bilute" proteice minuscule (cel mai mare rus cunoscut are un diametru de trei sute milionimi de milimetru!), cu un apendice filiform alcatuit din acizi nucleici. Ei poarta, intr-o anumita masura, informatia genetica a etuitoarelor.In realitate, rusul nu este o fiinta; el nu creste, nu se hraneste si nici macar nu se poate reproduce singur. Pentru aceasta are nevoie de o "gazda", pe care apoi o omoara si isi cauta alta. Cand o gaseste, rusul se leaga cu o parte a invelisului sau proteic (capsula proteica) de cclula-gazda si ii inoculeaza informatia genetica sub forma asa-numitelor fire de acid nucleic.
Virusul "traieste" deci numai pentru a-si asigura dainuirea.
Informatia genetica a rusului patrunde in substanta genetica a celulei-gazda, care se apuca imediat sa desluseasca noul mesaj. Si acum incepe situatia fatala: celula nu deosebeste, la inceput, informatia straina de cea proprie si se porneste, asa cum face intotdeauna, sa dubleze substanta genetica. Astfel, dubleaza si substanta genetica rala, producand o sumedenie de noi agenti patogeni. In timpul acestui proces, celula-gazda este. de obicei, distrusa si degenereaza, iar rusurile nou-formate ies in afara pentru a-si cauta noi celule-gazda. Jocul se reia si infectia este in plina actitate.In acest moment, propriul sistem de aparare se pune pe treaba: la locul luptei, primele sunt macrofagele (apartin grupei granulocitelor), denumite in limbaj curent "celule devoratoare". Ele ataca de obicei tot ceea ce li se pare strain, deci fragmente celulare, particule de praf, bacterii, rusuri etc. in cazul nostru, se napustesc asupra rusurilor rujcolei (pojarului) si inghit o mare parte dintre ele, ce-i drept insa incomplet. Mici particule din capsula proteica apar in afara peretelui celular al "celulelor devoratoare". Ele indeplinesc o functie antigenica, activand veriga a doua, partea specifica a sistemului imunitar.
Limfocitele T (denumite pe scurt si celule T) gasesc cu exactitate, precum cainii care adulmeca. ..celulele devoratoare" marcate de antigenele rujcolicc si se leaga de ele. Acestea din urma secreta imediat o substanta de tip hormonal, o asa-numita limfokina (Interleukina 1), ce pune celulele T in stare de alarma. Acum, apararea imunitara se porneste serios la lucru.
Limfokinele mai au proprietatea de a determina aparitia semnelor clasice ale inflamatiei

tumefactia. roseata si durerea -. care usureaza foarte mult munca sistemului imunitar. In cateva zile. limfocitele T se separa si se inmultesc in avalansa, dezvoltand si forme suplimentare deosebite, adevarati specialisti. Ele se diferentiaza sub numele de celule T-ajutatoare si celule T-killer, reprezentand infanteria sistemului imunitar. Celulele T-ajutatoare sunt, intr-un fel. mijlocitorii de informatii, "transmitatorii la distanta", iar celule T-killer sunt "detasamentul de soc". Ultimele se agata de celulele infectate, pe care le improasca cu perforine, niste enzime ce distrug peretele celular, producandu-i mici gauri. Celula se separa, ce-i drept, in partile ei componente, dar rusurile rujeolice isi pierd, pe de alta parte, gazdele, inainte de-a se putea multiplica. Cu aceasta insa, batalia nu a fost castigata!
Este nevoie de ajutor in continuare. Acesta ne sub forma asa-numitelor limfocite B. Chemate de alti hormoni limfokine (hormonii sunt substante-"mesager"), limfocitele B se strang in numar mare si produc anticorpi. Limfocitele B (celulele B) sunt, ca sa zicem asa, fabricantii de munitie ai sistemului imunitar.
Anticorpii sunt cei care se impotrivesc antigenelor, asa cum se potriveste cheia in broasca! Anticorpii antirujeolici produsi de celulele B se lipesc pe suprafata rusurilor rujeolice ca un magnet, ii paralizeaza si-i fac sa dena astfel o prada usoara pentru "celulele devoratoare". Batalia este, in acest fel, aproape castigata. Ca un sprijin suplimentar in acest razboi nemilos, anticorpii pot arunca in lupta inca o arma: complementul. Si acesta este un sistem de aparare deosebit de rafinat, intr-o anumita masura, chiar un lant de aparare, la capatul caruia exista anumite enzime capabile sa impuste gauri in coloniile de celule dusmane. intre timp, au trecut circa trei saptamani de la debutul infectiei rujeolice, iar sistemul imunitar si-a dovedit superioritatea in lupta contra invadatorilor. In prim-, apare o noua grupa de limfocite, celulele T-supresoare. Ele trimit un mesaj de pace: batalia este castigata, gata cu razboiul!
Deci batalia a trecut, dar ea nu a fost uitata. Multe celule imune "au cazut" in lupta si sunt indepartate de catre ma-crofage; campul de lupta este deci curatat.
O mica parte dintre celule T si B se pregatesc pentru o ata lunga, devenind asa-numitele celule-memorie, care au grija ca organismul sa nu mai fie agresat vreodata in cursul etii de un agent patogen rujeolic. Ele fac posibila recunoasterea timpurie si respingerea unei infectii rujeolice, fara ca noi sa bagam de seama. Din acest moment suntem imuni fata de rujeola!