Pornind de la ideile teoretice enuntate in sectiunea anterioara, propunem acum o prezentare a unor diverse stari depresive ale adolescentei in functie de capacitatea sau incapacitatea tanarului de a efectua acest travaliu de dezangajare, de renuntare la obiectele dragostei infantile si in functie de locul pe care aceste obiecte l-au ocupat in reprezentarile psihice ale copilului.

Proasta dispozitie, tristete (sau sindrom subdepresiv) si criza anxios-depresiva : asteptarea unui obiect de substitutie
In aceasta fluctuatie emotionala, adolescentul este in asteptare, chiar daca nu stie prea bine ce asteapta. Majoritatea descrierilor fenomenologice ale conduitelor clinice caracteristice acestei stari pun accentul pe timp, pe durata : proasta dispozitie, plictiseala, tristetea sunt stari strans legate de un sentiment al timpului suspendat. Am putea chiar a "oscilatiile dispozitiei" cu un film a carui viteza de proiectie ar fi variabila, cand incetinita, cand accelerata. Adolescentul a pierdut obiectele oedipiene, dar accepta ideea acestei pierderi si eventualitatea unei inlocuiri, chiar daca aceasta eventualitate ramane inconstienta. in Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii, Freud a subliniat in mod clar aceasta necesitate de schimbare a obiectului in adolescenta, chiar daca, paradox esential, "sa gasesti obiectul sexual nu inseamna pana la urma decat sa-l regasesti". A vorbi despre regasiri ale "obiectului pierdut" implica doua momente:

- un timp prealabil, acela al pierderii sau cel putin al departarii;
- un timp al transformarii pentru ca adolescentul sa nu fie confruntat cu amenintarea incestuoasa.Intre pierdere si regasire se situeaza starea de depresie, moment de dezordine si de asteptare care se poate rezolva cu ajutorul a doua strategii diferite:
- descoperirea prietenului/prietenei care este totdeauna de acelasi sex, dublura narcisiaca a imaginii de sine, dar infrumusetata cu virtutile si calitatile pe care adolescentul insusi nu este convins ca le poseda. Cu ajutorul acestui prieten, o prima etapa in ceea ce priveste cunoasterea celuilalt si a alteritatii sale este depasita cu o ciudata chiasma intre: indoiala-certitudine - imagine de sine-imagine a celuilalt. Adolescentul este convins de calitatile prietenului/prietenei, oricare ar fi acestea: fizice, intelectuale, morale etc.; in acelasi timp, se indoieste profund de ale sale; este convins de prietenia pe care i-o poarta acestui prieten/ acestei prietene, dar se indoieste uneori de prietenia prietenului/ prietenei sale fata de el. Acest proces amestecat serveste unei exteriorizari temporare a imaginii de sine, pastrand in acelasi timp o relatie afectiva si emotionala: este un proces diferit de proiectie deoarece permite in secund o refacere a propriei sale imagini. Situat in mod esential pe axa narcisiaca, fenomenul prietenului/prietenei necesita totusi existenta unei posibilitati de decentrare cu pierderea minima pe care o implica aceasta. Mai degraba decat sa evocam o dimensiune homosexuala inconstienta, preferam sa spunem ca acest tip de relatie cu un prieten/ o prietena se inscrie in cadrul unei dimensiuni homofilice sau homomorfe;
- relatia amoroasa si asteptarea micului prieten/micii prietene. Acest "obiect de dragoste" va veni sa ia locul lasat vacant prin "pierderea oedipiana" precedenta. Este vorba aici de o relatie cu un prieten/o iubire a celuilalt sex, relatie a carei elaborare depinde sigur de constructiile obiectale din prima copilarie, dar care necesita indeplinirea a doua conditii:
a una, subliniata de Diatkine, este aceea ca adolescentul sa poata imprumuta obiectului iubit o capacitate de a iubi susceptibila de a inlocui fantasma iubirii obiectale maternale, in particular iubirea materna absoluta ;


a a doua, subliniata de Braconnier, este aceea ca "adolescentul, sub povara noilor aspiratii libidinale, sa poata imprumuta obiectului iubit o capacitate de a iubi diferita de a sa".
Aceasta a doua conditie implica o dubla recunoastere si acceptare a alteritatii si diferentei dintre sexe. in timpul acestei relatii de dragoste care implica intotdeauna lungi momente de asteptare, proasta dispozitie, plictiseala, tristetea se estompeaza datorita trairii sperantei nerabdatoare a regasirilor. Alice asteapta cu nerabdare vesti de la prietenul ei, un cuvant, un telefon, o scrisoare. Relatia cu imaginea oedipiana paternala a putut fi prelucrata, ea nemaifiind infiltrata de sentimentul vechi de culpabilitate. Relatia de dragoste ocupa locul vacant dupa o perioada de plictiseala si de proasta dispozitie.
Condensarea relatiei cu un prieten/o prietena si a relatiei de dragoste se observa la aceasta "prima iubire" (Daymas-Lugassy, 1980), brusca efractie narcisiaca, in care individul este schimbat in maniera in care intorci pe dos un deget de la o manusa. Toate calitatile ii sunt atribuite celuilalt, el traieste ca o persoana insignifianta, prea mica pentru a merita aceasta dragoste. Totusi, alteritatea este recunoscuta prin diferenta dintre sexe si momentul de indoiala initial, inainte ca sentimentul afectelor impartasite sa satisfaca orice absenta, orice pierdere. Fantasma care sustine aceasta prima iubire este aceea a unei dualitati atotputernice, dualitatea mama-copil, in care toate trebuintele sunt satisfacute. Dar imaginea mamei arhaice, omniprezenta, invadatoare si absorbante nu este niciodata departe. De asemenea, dorinta destructiva a altora ameninta mereu aceasta dualitate atat de fericita si de satisfacuta: orice rau este proiectat in exterior de dualitate. Iata de ce prima dragoste trebuie sa ramana in zona psihicului si sa se evite implinirea ei: relatia sexuala se aseamana cu fantasma unui semiincest sau a unei posesii orgasmice. Moartea este pretul platit daca nu tinem cont de aceasta interdictie (Tristan si Isolda, Paul si rginie, Romeo si Julieta). Ne permitem, de altfel, o remarca in legatura cu acest subiect: altadata aceasta prima dragoste se dezvolta in sfera visului: nu era ceva rar, era chiar obisnuit ca adolescentul(a) indragostit(a) sa pastreze acest secret pentru sine. in zilele noastre aceasta prima iubire este supusa unui risc mai mare de a fi traita in spatiul actiunii si al implinirii: deceptia, apoi depresia risca sa devina solutiile obisnuite in aceste situatii.

Criza anxios-depresiva apare in momentul culminant al acestui travaliu intrapsihic de asteptare a unui obiect nou si de transformare a obiectului atasamentului originar. Aceasta criza traduce "starea conflictuala dintre doua modalitati de relatie obiectala, una care se refera la obiectul ce urmeaza a fi pierdut si cealalta la obiectul care va fi investit" (Braconnier, 1987). Intensitatea acesteia este la inaltimea durerii provocate de distantarea dintre obiectul care urmeaza a fi pierdut (obiectul iubirii primitive) si cel care va fi investit (noul obiect al iubirii). Atunci cand aceasta tensiune trezeste in adolescent amintiri afective dureroase, legate de o separare traumatizanta veche, anxietatea va fi si mai puternica, amenintarea mai mare. Cazul Sandrei este un exemplu in acest sens. Pentru Braconnier, de la care imprumutam intelegerea acestui moment special, aceasta tensiune poate fi la originea unui sentiment de teama fata de schimbarea obiectului iubirii, teama care devine angoasa si "fixeaza putin cate putin subiectul intr-o stare de neputinta si de profunda disperare, din care acesta nu se va mai putea desprinde", instalandu-l intr-o oarecare masura pe adolescent intr-o stare depresiva. Aceasta depresie este marca clinica a unei renuntari a adolescentului de a-si transforma obiectul atasamentului originar.

SANDRA - O PROASTA DISPOZITIE DIN ADOLESCENTA CARE REACTUALIZEAZA O DEPRESIE DIN COPILARIA MICA
Sandra, 15 ani si jumatate, vine la consultatie ca urmare a unui dezinteres scolar pe care adolescenta il declara complet. Ea are un avans de un an fata de ceilalti colegi si era pana la momentul respectiv o eleva buna. Anul precedent, unul dintre profesori chiar i-a spus mamei: "sez sa am o fiica ca a dumneavoastra". Brusc, Sandra contesta autoritatea profesorilor, se revolta impotriva constrangerilor, nu vrea sa tina cont decat de interesul si de placerile sale. De exemplu, autorul si subiectul temei date de catre profesor nu-i plac, ea face o lucrare despre un alt scriitor de care este in prezent pasionata si ale carui romane Ie-a recitit de trei ori. Bineinteles, profesorul i-a dat nota zero cu "in afara subiectului" drept comentariu! De mai multe luni ea se simte trista, isi pune intrebari existentiale, nu este interesata decat de desen si de scriitorul respectiv. Profesorul de desen considera ca desenele sale sunt lucrari "satanice", termen pe care Sandra si-l insuseste:

desene in care domina culorile neagra si rosie, tenebroase si violente. Ea vorbeste despre intreruperea scolii, fuge de la ore, isi falsifica notele, semneaza in locul parintilor etc. Mama nu mai intelege nimic, tatal ramane perplex. Aceasta incapacitate de a intelege este cu atat mai mare cu cat Sandra a fost intotdeauna un copil cuminte, aproape un copil-model. Nu facea probleme, lucra bine, avea cateva prietene sau colege, nu aveau intr-adevar nimic sa-i reproseze. Este refrenul obisnuit despre copilul cuminte caruia iti este dificil sa-i descoperi retrospectiv o "consistenta", o profunzime, o traire. Pentru parinti, totul s-a schimbat atunci cand Sandra a intrat la liceu. Ei dau vina pe o lipsa de maturitate, un exces de libertate, un anturaj nefast etc.
Totusi, din spatele acestei fetite cuminti vor tasni la suprafata alte amintiri, mai ales in legatura cu perioada copilariei mici. Aceste amintiri vor aparea putin cate putin pe parcursul discutiilor comune cu Sandra si cu mama ei si vor fi insotite de o intensa traire emotionala atat pentru fetita, cat si pentru mama. incepand cu varsta de 18 luni - 2 ani aproximativ, Sandra a fost incredintata unei doici, in momentul in care mama a trebuit sa-si reia lucrul. Pana in acel moment n-au existat probleme speciale in copilaria mica. Din acel moment, Sandra a devenit interiorizata, gand in fiecare dimineata inainte de a merge la doica. Putin cate putin, mama va descoperi ca aceasta doica nu lucreaza satisfacator: ea o lasa pe Sandra in leagan o mare parte din zi, intr-o camera intunecoasa; n-o schimba decat rar, nu se ocupa de ea. Sandra isi aduce atunci aminte unele episoade: odata si-a facut nevoile in pat si a primit doua palme foarte violente. in plus, ea s-a simtit terorizata. isi aduce aminte culoarea materialului din leagan, unele detalii vizuale din camera, locul in care era asezat patutul. Mama, surprinsa, confirma realitatea acestor amintiri.
Sandra se revede asteptand in intuneric, cu ochii fixati pe raza de lumina, ca usa sa se deschida si sa zareasca in sfarsit ura mamei sale. Ea se simtea in tot acest timp ca intr-un fel de "groapa neagra", intr-o asteptare angoasanta. Dupa ce doica a fost schimbata, Sandra a incetat sa mai ga. Ea se ducea cuminte la aceasta doica, dar ramanea mai mult singura. Mai tarziu, Sandra isi va aminti urmatoarele: se afla in curtea cresei si ii priveste pe ceilalti copii jucandu-se in balansoar sau pe pneuri. Ea sta singura intr-un colt. l-ar placea sa aiba o "tovarasa de joaca", dar nu reuseste. in clasa, ii placea sa faca tot ce ii cerea profesoara si era, in consecinta, o eleva buna, atenta, disponibila, disciplinata. Un mic sindrom a traversat copilaria linistita a Sandrei: un tic presupunand o clipire repetata a pleoapei. Sa fie aceasta o urmare a eforturilor copilului de a fixa raza de lumina de sub usa in asteptarea mamei?
Chiar daca in aceasta observatie exista si alte elemente, cumintenia Sandrei din timpul copilariei poate fi asociata incontesil cu experienta traumatica suferita din cauza primei doici in copilaria mica (15 luni - 2 ani). Sandra a fost confruntata cu spaima de abandon si cu amenintari cu violenta care au exercitat o influenta terorizanta asupra activitatii sale fantasmatice. Dupa aceasta experienta traumatizanta, Sandra s-a supus exigentelor adultilor (cea de-a doua doica, profesoarele, profesorii, mama sa etc), dar ramanand in coltul sau, cu o rezerva prudenta pe care adultii au numit-o cumintenie. Aparitia adolescentei antreneaza reaparitia afectelor depresive, a spaimei de abandon si a angoasei. Sandra retraieste aceste stari si le deseneaza (desenele satanice). Dar aceasta adolescenta ii ofera mijloacele unei rebeliuni pe care n-a putut niciodata pana in prezent s-o exprime. Putem considera aceasta actiune ca fiind relativ "sanatoasa", chiar daca ii ia pe parinti pe neasteptate si chiar daca, prin exces, poate temporar sa compromita programul scolar al Sandrei si echilibrul familial. in acelasi timp, aceasta rebeliune ne permite sa intelegem de ce Sandra este atat de sensibila la starile de tristete, de proasta dispozitie care, asa cum recunoaste ea insasi, o dor in mod deosebit. "Separatia" atat de necesara adolescentei reactiveaza mai intai afectele, apoi imaginea unei interactiuni in care eul este abandonat intr-o "groapa neagra", iar obiectul este inaccesibil. Daca rezultatul consultatiilor a fost o relaxare imediata in ceea ce o priveste pe Sandra si o ameliorare a relatiilor mama-fiica, ne temem totusi ca "travaliul intrapsihic de separare" sa nu fie foarte dificil pentru aceasta adolescenta.

Depresia sau imposibila renuntare la un "obiect satisfacator"
Opus cazului precedent, adolescentul deprimat recunoaste o pierdere, dar ramane fixat, intepenit in resturile acestei pierderi. Persoana deprimata, adult sau adolescent, este asemanatoare unei persoane care, curioasa, se apleaca peste marginile unei fantani pentru a incerca sa-i vada fundul. Ea se intreaba daca sclipirea pe care a vazut-o este intr-adevar suprafata moarata a apei, se apleaca mai mult si sfarseste prin a cadea. Aplecat asupra obiectelor sale interne pentru a le putea observa stralucirea, persoana deprimata este intotdeauna aproape de aceasta cadere, preocupata doar de privirea interna, aspirata in strafundul sau de propriile obiecte. Sylvie petrece ore in sir in camera sa, invadata doar de o "gaura neagra, desenand mereu siluete de femei ce sunt tot atatea schite ale unei identificari care nu-i este permisa. Diferenta dintre adultul deprimat si adolescentul deprimat consta probabil in "curiozitatea" afisata fata de aceste obiecte interne. Adolescentul deprimat nu accepta ca un obiect interimar sa se substituie acestui obiect al trecutului a carui pierdere incepe s-o resimta, dar asupra caruia privirea sa ramane fixata, ca si cum ar fi aspirata. Aceasta fixare a obiectului pierdut impiedica "travaliul de doliu", face sa persiste "umbra obiectului asupra eului", impiedica orice travaliu de detasare de obiectul pierdut si, in aceeasi masura, orice investitie intr-un nou obiect. Pentru Denis (1987), aceasta situatie a culminat cu aparitia unui "obiect depresiv", substitut al obiectului pierdut.
De ce oare travaliul anterior, travaliul de reprezentare a obiectului pierdut si apoi de punere in relatie a obiectului vechi cu cel nou nu este posibil ?
Primul raspuns se refera la descrierea particularitatilor acestei relatii cu obiectul din trecut. Cantitatea de energie investita in aceasta relatie se poate sa fi fost prea importanta pentru a permite travaliul de detasare, excesul investitiei pulsionare provenind fie de la una dintre cele doua imagini parentale (sau de la amandoua), fie de la copil. Unele depresii observate la adolescentii singuri la parinti pot fi explicate astfel. Este aceeasi situatie ca in cazul unui parinte decedat; investitia idealizata a imaginii parentale poate impiedica orice posibilitate a adolescentului de a se detasa, judecata sa morala in legatura cu presiunea Supraeului nefacand altceva decat sa accentueze relatia cu imaginea idealizata, pe de o parte, si sa devalorizeze sinele, pe de alta parte (cf. cazul lui Thomas).
O alta cauza a imposibilitatii de a se detasa de relatia interna poate proveni din fragilitatea reala sau presupusa a uneia dintre cele doua uri ale atasamentului - fie imaginea de sine a adolescentului insusi, fie imaginea parentala. Pentru ca starea de dezordine, de "deprimare" sau de proasta dispozitie sa fie tolerata, trebuie ca fundamentul sau narcisiac sa-i ofere adolescentului sentimentul necesar de continuitate. Astfel, Benoit este direct confruntat cu fragilitatea propriilor sale fundamente narcisiace, cu amenintarea unei rupturi in ceea ce priveste sursele sale posibile de identificare din care el isi extrage sentimentul continuitatii existentei. Temerile dismorfofobice atat de frecvente in adolescenta pot reprezenta o deplasare cu fixatie tranzitorie a unei angoase paranoice de discontinuitate spre reprezentarea sinelui printr-un fragment al corpului (cf. cazul lui Sylvie sau al lui Gerard). in acelasi mod, integritatea imaginii parentale nu trebuie sa fie amenintata de acest travaliu de detasare: aici intervine nu numai imaginea parentala, ci si parintele real cu posibilitatile sale interactive. Clinica reprezentarilor interne regaseste clinica situatiilor interactive. Depresia, prabusirea, fragilitatea excesiva a unuia sau a ambilor parinti ameninta cu siguranta travaliul psihic al adolescentului. Din acest punct de vedere, existenta unui parinte depresiv - si, mai ales, deprimat - este pentru adolescent un factor de risc major: pe langa faptul ca acest parinte deprimat reprezinta o imagine de identificare potentiala, adolescentul nu este liber sa realizeze deplasarea investitiilor deoarece retragerea acestora reprezinta o amenintare directa pentru integritatea imaginii parentale (cf. cazul lui Sylvie). Este ca si cum, incercand sa pastreze casa parentala amenintata de ruina, adolescentul trebuie totusi sa ia grinzi roase de cari pentru a si-o construi pe a sa: totul risca sa se prabuseasca. Chiar daca mama sa nu mai este din punct de vedere clinic deprimata, Elisabeth se teme de reaparitia depresiei materne din copilaria sa si deplaseaza, intr-o tentativa de compromis nesatisfacatoare, asupra unui prieten relatia sa cu o imagine oedipiana fragilizata (prietenul pe care cauta sa-l inteleaga si sa-l ingrijeasca). Dar, in acelasi timp, ea se identifica si mai mult cu mama deprimata din trecutul sau si intareste relatia secreta care o leaga de aceasta.
Toate anchetele epidemiologice releva frecventa existentei parintilor deprimati in cazurile de adolescenti deprimati. Putem invoca factorul genetic ereditar : o astfel de ipoteza este probabil justificata in unele cazuri. Dar ea nu trebuie sa conduca la ignorarea ipotezelor psiho-genetice, deoarece un travaliu psihoterapeutic il poate ajuta in mod considerabil pe adolescent.In sfarsit, evenimentele trecute sau recente pot aparea ca tot atatea imixtiuni in dezvoltare (Naguera, 1966), "dramatizand" aceasta traire a pierderii in adolescenta. Existenta in trecut a pierderilor reale si concrete, avertismentul pe care il reprezinta aceste experiente de pierdere pot uneori sa blocheze procesul de separare-individuare si sa-l angajeze pe adolescent pe calea depresiei: o cicatrice amenintand integritatea imaginii corpului, un esec scolar ce vine sa confirme o indoiala narcisiaca, o schimbare de domiciliu care il face pe adolescent sa piarda imaginile de identificare tranzitorie (prieteni, grupuri etc), o deceptie sentimentala sunt tot atatia factori acceleratori posibili, care il fixeaza din ce in ce mai mult pe adolescent asupra obiectelor sale interne pierdute. Astfel de evenimente se regasesc cu o mare frecventa in trecutul indepartat sau recent al adolescentilor deprimati (cf. cazurile lui Alice, Sylvie, Gerard, ncent etc).