Majoritatea magazinelor cu produse naturale desfac o marc varietate de te medicinale proaspete sau uscate, lete, lincturi, ceaiuri, produse combinate, lotiuni si altele asemenea. Mullc te medicinale se pot cultiva in gradina sau se pot culege de pe camp, unde cresc spontan. Daca Ic culegeti tn stare salbatica, este esential sa fiti absolut sigur ca nu confundati ta pe care vreti sa o folositi in scopuri medicinale. Trebuie, de. asemenea, sa luati in consideratie si consecintele pe care culesul telor salbatice le-ar avea asupra mediului.
Pentru fiecare dintre tele ura m Face o scurta prezentare aIstoricului folosirii lor. m discuta despre componentele chimice si modul in care ele influenteaza organismul si m semnala cititorilor cele mai obisnuite leziuni si afectiuni in care sunt folosite respectivele te.
Aloe. Un membru din familia crinului, asemanator cactusului. Gelul din ta de aloe (Aloc veni si peste trei sute de alte specii) se foloseste de mii de ani pentru a trata arsurile., ranile si iritatiile pielii. Botanistii antici egipteni si greci ii cunosteau binefacerile in aplicatii locale, iar osiile lui Alexandru cel Mare chiar au cucerit o insula plina cu te de aloe pentru a-si asigura o provizie de gel cy sa trateze ranile. in toata lumea veche aloca a Fost, de altfel, folosita in practicile medicale. Astazi, aloe a este cultivata imens in Africa, in bazinul Mediteranei si in alte regiuni aride.
Gelul semisolLd, transparent, obtinut din straturile cele mai profunde ale frunzelor carnoase ale tei, contine mai multi compusi terapeutici activi -printre care glicozide (derivati ai zaharului), polizaharide (molecule hidrocarbonate complexe), materii rasinoasc si ulei latil. Alti compusi care pot explica efectele sale tamaduitoare, emolicntc si hidratante asupra pielii sunt vitaminele C si Ii, ca si zincul mineral.
Un strat mai extern al frunzei de aloe s-a folosit mult timp ca sursa pentru latexul (sucul) de aloe. Fitoterapeutii traditionali recomanda preparatele din latex uscat sau lichid, administrate intern, pentru mai multe afectiuni. De exemplu, remediile din latex de aloe actioneaza ca un puternic laxativ, stimuland tubul digestiv (desi unii fitoterapeuti moderai afirma ca exista laxative din te mai bune si mai putin iritante). Pentru primul ajutor, cea mai folositoare parte a tei este gelul, aplicat extern.
Un studiu de referinta din 1935 privind arsurile de gradul 111 cu raze X a confirmat pentru prima oara binefacerile aloei ca terapie in arsuri. Studii stiintifice ulterioare din ultimii cincizeci de ani sustin capacitatea sa de a stimula regenerarea celulelor, de a accelera vindecarea arsurilor si a ranilor si de a preveni infectiile. Si mai spectaculos, un studiu pe animale prezentat recent in revista medicala Plastic and Reconstructive Surgery !* aaratatcaarsuriletratatecualoe s-au vindecat, in medie, in treizeci de zile, in timp ce arsurile netratate au necesitat cincizeci.
Majoritatea practicienilor naturopati sunt de acord ca gelul proaspat de aloe este cel mai bun. O ta de aloe nu are neie decat sa fie udata din cand in cand ca sa creasca, asa ca se poate cultiva cu usurinta in casa. Pentru a o folosi, rupeti cativa centimetri dintr-o frunza mai batrana a tei, mai de jos, taiati-o in lung, stoarceti gelul pe rana si lasati-l sa se usuce. Se poate reaplica frecvent. Folosirea aloei proaspete pe leziunile pielii nu prezinta riscuri si se poate aplica si dupa ce incepe vindecarea. Reactiile alergice sunt rare, dar intrerupeti utilizarea daca apar.
Companiile de produse naturale pentru ingrijirea corpului comercializeaza o gama larga de produse "medicinale" din aloe, printre care lotiuni, creme, sucuri si gelun si o multime de produse pentru intretinere cu continut de aloe, cum ar fi sampoane si lotiuni pentru maini. in scop terapeutic, aloea este cea mai eficienta in stare proaspata, dar si sucurile sau gelurilc pe a caror eticheta este inscris procentul de 96--l00 % aloe meritaatentie. Majoritatea studiilor stiintifice care au confirmat proprietatile curative ale aloei au folosit gelul proaspat. Produsele imbuteliate si "silizate" din aloe preparate prin metode drastice de extragere cu solventi pot contine putine din ingredientele curative ale aloei proaspete. De asemenea, cautati produse din aloe care nu au fost conservate cu alcool, ce neutralizeaza proprietatile de vindecare cutanata pe care le are ta. Se recomanda concentrate sau geluri fara ulei mineral, parafina sau coloranti. Verificati cu grija compozitia chimica.
Calendula. Planta medicinala anlica, originara din Egipt, calendula {Calendula offleinalis) este membra a uriasei familii botanice care cuprinde papadia si margareta. A fost mult timp cultivata pentru florile ei colorate si cei mai multi oameni o cunosc astazi ca o ta anuala de gradina - galbenelele europene. Europenii au cultivat calendula in gradinile lor cam din secolul al Xll-lea. iar florile ci de un galbcn-portocaliu aprins se pot gasi acum in toata lumea. Esie una dintre tele medicinale cel mai mult si cel mai frecvent folosite pentru primul ajutor, des folosita de fitoterapeuti, homeopati si aromaterapcuti. '
Fitoterapeutii americani din secolul al XlX-Iea foloseau calendula si, in 1886. un medic a afirmat chiar ca o compresa cu calendula este eficienta in vindecarea plagilor. Terapeutii naturopati de astazi r folosi calendula mai degraba pentru taieturi si zgarieturi mici, inflamatii, iritatii ale pielii, vanatai, entorse si luxatii, arsuri, opariri minore si hemoroizi. Calendula stimuleaza circulatia sangelui si poate ameliora crampele. Se foloseste, de asemenea, ca apa de gura si pentru a combate infectiile gingiilor.
Componentele chimice ale calendulei includ flanoide, caroten, saponina, rasina si ulei latil. Studiile efectuate au legat aceste componente de actiuni biochimice specifice. De exemplu, uleiurile latile stimuleaza circulatia sangelui si produc transpiratia. Un efect este de a accelera aparitia eruptiilor cutanate si de a le face sa dispara. Anumite componente si continutul mare de rasina al tincturii ii confera tei un puternic efect antiinflamator local. Calendula este, de asemenea, astringenta si proaca coagularea sangelui. Astfel, este o ta eficienta in oprirea hemoragiilor. Combate infectiile bacteriene, virale si chiar fungicc, cum ar fi boala numita "piciorul de atlet" .
O tinctura sau un extract concentrat de calendula este mai eficient pentru folosirea externa decat o compresa cu infuzie, deoarece tinctura si extractul includ compusii rasinosi cu proprietati curative. Calendula se foloseste adeseori in combinatie cu alte te medicinale pentru a prepara alifii tamaduitoare, cu un spectru larg. O combinatie populara este cu "Pecetea de aur" si smirna (de asemenea bogate in rasina) pentru a prepara o lotiune antiseptica si antifungica.
Musetelul. Practicienii naturopati folosesc florile de la doua specii de musetel: varietatea germana anuala (Matricaria recutita) si musetelul roman (Anthemis nobilis). Desi bolanistii fac o distinctie clara intre cele doua, majoritatea fitoterapeutilor considera ca proprietatile lor curative sunt similare. In Antichitate, in Grecia, Egipt si India se prescria ceai de musetel ca tratament pentru anxietate, insomnie si probleme digestive. Musetelul inca se mai foloseste intern pentru aceste tulburari si se bucura, de asemenea, de o larga utilizare externa pentru a stimula cicatrizarea ranilor.
Companiile de te medicinale prelucreaza inflorescentele galbene de musetel pentru a produce un ulei albastru caracteristic, care contine un numar de ingrediente active, antiinflamatoare, analgezice si antiseptice. Musetelul are numeroase componente comune cu o alta ta medicinala - coada-soricelului - printre care azulenele. Culoarea albastra a uleiului e data de azulen, o substanta antiinflamatoare puternica. Studiile au aratat ca azulenele sunt foarte eficiente in scaderea febrei, promovarea cicatrizarii si inactivarea toxinelor produse de bacterii. Cercetatorii au dovedit ca aplicarea musetelului pe arsuri reduce timpul de vindecare. Se pare ca musetelul imbunatateste regenerarea tesuturilor si stimuleaza activitatea imunologica a celulelor albe din sange.
Cercetatorii au mai silit, de asemenea, ca administrarea interna a musetelului are, intr-adevar, un efect depresiv asupra sistemului ners central, confirmandu-i reputatia de sedativ usor.
Musetelul este si sursa unui popular ulei esential folosit pentru a induce relaxarea si pentru a trata arsuri, plagi minore si dureri musculare ( sectiunea privind uleiurile esentiale pentru mai multe informatii).
In general, produsele de musetel au o toxicitate minima si sunt destul de blande pentru a putea fi folosite la copii. Exista un risc minim de reactie alergica, mai ales daca sunteti alergic la "Iarba de rugina".
Magazinele de produse naturale desfac o gama larga de preparate pe baza de musetel. Ceaiurile de musetel, concentrate, pot fi folosite in cataplasme, comprese sau ca baie de te pentru taieturi si zgarieturi, dureri musculare, eruptii si arsuri.
Tataneasa. Grecii antici zdrobeau radacinile si frunzele de tataneasa si le aplicau pe rani. Planta este considerata si astazi un element major al trusei de prim ajutor natural. Denumirile populare ale tatanesei - iarba oaselor, buruiana de vanataie - dau un indiciu privind celelalte utilizari traditionale ale sale, de a ajuta la vindecarea fracturilor si a contuziilor. Planta perena viguroasa, cu flori mici purpurii, tataneasa se cultiva usor si se adapteaza la diverse tipuri de clima.
Analiza chimica a tei arata ca ea contine tanin, alcaloizi, proteine si alantoina, un puternic agent cicatrizant. Alantoina - care se gaseste in concentratii mai mari in radacini decat in frunze si tulpina - promoveaza regenerarea celulelor si atenueaza inflamatiile. Se absoarbe usor in piele si ajunge in tesuturile profunde, unde stimuleaza indeosebi activitatea celulelor osteoblastice, care produc tesut osos, si a celor fibroblastice, care produc tesut conjunctiv. Companiile producatoare de preparate pentru ingrijirea corpului folosesc acum alantoina, pentru proprietatile sale calmante, in creme si alte produse cosmetice care se vand fara prescriptie medicala. Retineti ca numerosi fitoterapeuti considera ca tataneasa impulsioneaza cresterea celulelor noi nu doar datorita alantoinei si ca ceilalti compusi din ta integrala- pot potenta actiunea alantoinci, pot calma membranele mucoaselor si pot aduce si alte beneficii.
Un adept al fitoterapiei din Valley Stream, New York, spune: "Am folosit alifia cu tataneasa pentru vanatai, entorse, intepaturi de insecte si o multime de afectiuni ale pielii si tot sunt surprins de fiecare data de ameliorarea rapida, dupa doar una sau doua aplicatii".
Desi principala utilizare a talanesei de vindecare a ranilor este locala, in trecut unii fitoterapeuti au prescris si doze pe cale orala. Cu toate acestea, administrarea interna a tatanesei este controversata. Astfel, FDA considera tataneasa ca avand o "siguranta neprecizata" in utilizarea interna, iar autoritatile canadiene au interzis chiar folosirea tei. Disputa se concentreaza in jurul unor anumite componente chimice aie tatanesei, alcaloizi de tip pirolizidina, care pot fi hepatotoxici. Oamenii de stiinta au facut legatura intre alcaloizii pirolizidinei si cancerul hepatic pe baza unui studiu asupra unor animale hranite cu cantitati foarte mari din aceasta ta. in ceea ce priveste administrarea interna a acestei te s-a sugerat totusi ca riscul cancerigen prezentat de o ceasca de ceai de tataneasa este mai mic decat cel al unei bauturi racoritoare indulcite cu zaharina.
Multi fitoterapeuti considera ca pot fi administrate doze orale limitate de tataneasa fara riscuri (totusi nu se recomanda femeilor gravide). Pana ce disputa va fi rezolvata prin cercetari suplimentare, o persoana prudenta va evita utilizarea interna a tatanesei sau va cumpara produse de tataneasa fara pirolizidina, oferite de mai multe companii care folosesc tele medicinale. Tataneasa este in general considerata ca sigura si lipsita de toxicitate in aplicatiile externe.
Desi puteti gasi radacina de tataneasa sub forma proaspata, uscata si de pulbere, tataneasa ca atare este un produs intru catva rar pe rafturile farmaciilor cu produse naturale. Companiile care folosesc tele medicinale o combina de obicei cu alte ierburi. De exemplu, producatorul elvetian Bioforce comercializeaza un lichid complex de tataneasa, care inglobeaza tataneasa, alun de munte, sunatoare, amica si alte te, intr-o sticla de 50 ml. Alifiile si unguentele care contin tataneasa sunt de asemenea cunoscute, cum ar fi WiseWays Herbals' AII- ileul Salve, cu calendula, tataneasa, Echinaceea, patlagina si alte te.
Lichidele si unguentele pot fi aplicate direct pe piele sau puteti pregati o cataplasma cu tataneasa amestecand trei linguri de radacina proaspata rasa sau pulbere cu 85 ml de apa calda si omogenizand-o pana rezulta o pasta. Aplicati-o direct pe piele cat e calda si acoperiti-o cu un tifon steril sau cu o carpa curata.

Fixati-o cu un bandaj si lasati-o timp de cateva ore sau peste noapte. Dupa ce o scoateti, masati zona cu un unguent de tataneasa.
Echinaceea. Aceasta ta (Echinaceea augustifolia, E. purpurea) a fost remediul clasic impotriva muscaturilor de sarpe si a intepaturilor de insecte la indienii Sioux si la alte triburi bastinase americane din zona preriei. A fost, de asemenea, una dintre principalele lor te de leac pentru o multitudine de leziuni si afectiuni. Fitoterapcutii de astazi o folosesc pe scara larga pentru tratarea plagilor si pentru orice afectiune care necesita o dezintoxicare interna si o curatire a sangelui. Studiile au aratat ca ta combate infectiile bacteriene si virale si stimuleaza sistemul imunitar.
Este o ta perena, originara din vestul mijlociu al Americii de Nord. Preparatele care foloseau radacina uscata au devenit unele dintre medicamentele brevetate, cele mai raspandite la sfarsitul secolului al XlX-lea. Inspirandu-se de la bastinasi, nou-venitii in aceste regiuni foloseau cataplasmelc si lotiunile pentru o varietate de rani, muscaturi si intepaturi. Un adept entuziast al tei s-a oferit chiar sa se lase muscat de un sarpe cu clopotei pentru a demonstra eficienta Echinaceei impotriva muscaturii de sarpe. Pe la inceputul secolului XX, Echinaceea ajunsese la statutul de panaceu universal, fiind folosita la orice, de la dureri de dinti la oreion.
O reevaluare critica era ineviila si aceasta a fost realizata in articole de genul: "Echinaceea considerata fara valoare'" din Journal of the American Medical Association, din 1909. Aparitia antibioticelor in anii 1930 si 1940 a redus si mai mult utilizarea sa populara in Statele Unite. In Europa, Echinaceea a ramas bine cotata, cu atat mai mult cu cat oamenii de stiinta germani au studiat-o atent in ultimii patruzeci de ani; astazi se vand in Germania peste doua sute de preparate pe baza de Echinaceea. Ea a fost "redescoperita" de fitoterapcutii americani abia in ultimii douazeci de ani, si acum este pe punctul de a-.si revendica pozitia anterioara, in fruntea repertoarului de te medicinale.
Fitoterapeutii prescriu in prezent Echinaceea pentru atenuarea mancarimilor produse de muscaturi, intepaturi, urticarie, pentru a scadea febra, pentru dezinfectarea taieturilor si a ranilor, pentru calmarea ulceratiilor si a infectiilor cutanate, a reactiilor alergice, pentru atenuarea inflamatinor si combaterea efectelor secundare ale vaccinarilor. Fitotcrapcutul Lesley Tierra, autor al lumului "Ierburile vietii", spune: "Am intotdeauna linctura de Echinaceea la mine in geanta pentru prim ajutor si urgente".
Studiile stiintifice au demonstrat ca Echinaceea arc, intr-adevar, puternice proprietati tamaduitoare si imuno-stimulaloare. Planta contine o gama larga de compusi chimici cu efecte medicinale potentiale. Componentele importante includ polizaharide, cum ar fi inulina, flanoide ca rutozida si quercetina, compusul echinaco'zida, rasini si acizi grasi. Studiile au constatat ca. singuri sau in combinatii, acesti compusi au mai multe actiuni pozitive asupra organismului. S-a observat ca Echinaceea stimuleaza sistemul imunitar, intareste capacitatea organismului de a se opune infectiilor bacteriene si virale si ii sustine capacitatea de a regenera celulele sanatoase si de a mentine structura tesutului conjunctiv. Un amplu studiu recent (pe aproximativ cinci mii de pacienti) a pus in evidenta faptul ca alifia cu Echinaceea arc o eficacitate de 85 % in tratamentul plagilor, al arsurilor si al afectiunilor cutanate inflamatorii. Echinaceea poate actiona si ca anestezic local (puteti simti aceasta actiune ca un gadilat pe limba atunci cand luati concentrate sau tincturi puternice de Echinaceea proaspata). in sfarsit, unii cercetatori considera ca legendara eficacitate a Echinaceei in tratarea muscaturilor de sarpe se datoreaza capacitatii tei de a inhiba cnzima hialuronidaza, un compus care se gaseste in anumite veninuri si care distruge tesutul conjunctiv atunci cand sarpele il inoculeaza victimei.
Echinaceea este accesibila sub diverse forme - proaspata, uscata la rece, concentrat sau tinctura. Nu se cunoaste nici un nivel de toxicitate asociat cu administrarea Echinaceei si se poate administra intern si extern in cantitati relativ mari De exemplu, fitoterapeutii recomanda ca bolnavii cu infectii sa ia doua pana la trei pipete de unetura, de trei oii pe zi, ca stimulent general al imunitatii. Pentru afectiunile acute, bolnavii pol lua o pipeta de tinctura la fiecare jumatate de ora. "Nu esie toxica si aveti neie de o doza mare pentru a activa rapid sistemul imunitar", spune fitotcrapeutul Christopher Hobbs, autorul lumului Echinaceea: Planta imunitatii!
Pentru utilizarea externa, luati un tampon de vata si imbibati-l in tinctura de Echinaceea. Fixati-I pe rana sau amestecati cu Echinaceea proaspata si aplicati-l sub forma de cataplasma. Schimbati des cataplasma.
Efedra. Cu o istorie a folosirii de cel putin cinci milenii, acest arbust ramuros este unul dintre cele mai vechi medicamente din lume. in China, fitoterapeutii descriu o specie {Ephedra sinica) pe care o numesc Ma-hacmg pentru a atenua congestia cailor respiratorii, cam din anul 3000 i.H. Efedra creste in regiunile aride clin toata lumea, inclusiv in America de Nord (E. vulgarii), unde a fost folosita de mormoni ca inlocuitor pentru calea si astfel a ajuns sa fie cunoscuta ca "ceai al mormonilor".
Tulpinile si ramurile de Efedra contin alcaloidul efedrina. Cercetatorii au extras, pentru prima oara, acest puternic stimulent al sistemului ners central acum mai bine de un secol, desi de-abia in 1924, un savant chinez a demonstrat efectele farmacologice ale efedrinei. Cativa ani mai tarziu, firma germana Merck a sintetizat-o. Efedrina a fost folosita cu scop medicinal in urmatorii douazeci de ani, pana ce companiile farmaceutice au trecut la utilizarea unui compus similar din punct de vedere chimic, pseudoefedrina.
Medicii au fost de parere ca pseudoefedrina era de preferat efedrinei, pentru ca avea mai putine efecte secundare. Pe de alta parte, unii fitoterapcuti afirma astazi ca ta integrala ar fi de preferat atat efedrinei cat si pseudoefedrinei. Pseudoefedrina ramane un ingredient major pentru Sudafed, ca si pentru produse contra racelii si alergici care se elibereaza fara reteta.
Componentele active ale efedrinei o fac un decongestiv bronsic natural eficient. (Specia chinezeasca contine mai multa efedrina decat specia nord-americana.) Efedrina dilata rapid bronhiile si stimuleaza concomitent inima. Nu numai prin nume, ca se aseamana cu un alt stimulent, epinefrina, hormonul glandelor suprarenale, cunoscut si sub numele de adrenalina. Desi amandoua se absorb imediat cand sunt administrate pe cale orala, epinefrina actioneaza mai puternic si mai rapid.
Efedra poate juca un rol in tratarea astmului bronsic, a febrei de fan si al racelii banale. Ca remediu de prim ajutor, se foloseste uneori in reactiile alergice care produc o senzatie de constrictie toracica si dificultati de respiratie.
Efectele stimulente aie Efcdrei sunt mai puternice decat ale cofeinei. FDA o considera o ta cu "siguranta neprecizata" si se afla pe lista de substante interzise de Comitetul Olimpic al S.U.A. Efectele secundare potentiale includ cresterea tensiunii arteriale si palpitatii cardiace. Fitoterapeutii avertizeaza ca nu trebuie sa fie folosita de pacientii cu cardiopatie sau hipertensiune. Daca este folosita constant o perioada indelungata de timp. efedrina poate slabi glandele suprarenale si sistemul digestiv.
O doza tipica pentru tinctura ar fi de un sfert, pana la o jumatate de lingurita, iar pentru extractul cu continut de 10 % alcaloid, 125-250 mg, de trei ori pe zi.
Pecetea de aur. Radacina galbena caracteristica a acestei te (Hydrastis canadensis) ii da numele si explica marc parte din popularitatea sa ca ta de leac. Este o ta perena, mica, cu tlori delicate de un verde deschis, originara din estul Amcrieii de Nord. Populatia autohtona o folosea la psitul tesaturilor si pentru proprietatile sale de a vindeca ranile. Ca si Echinaccea, aceasta ta a devenit un ingredient obisnuit al medicamentelor si al tonicelor brevetate in America, spre sfarsitul secolului al XlX-lea. Pana in 1936, a urat chiar in farmacopeea oficiala a Statelor Unite, ca astringent si antiseptic. Totusi, in secolul XX, antibioticele si alte orientari ale medicinci au eclipsat-o o buna perioada de timp.
Astazi, "Pecetea de aur" este din nou una dintre tele medicinale cele mai folosite, atat extern, cat si intern. Local, se aplica pentru actiunea sa antiinflamatorie, antibiotica si antiseptica. Fitoterapeutii o prescriu pentru hemoroizi si diferite infectii si afectiuni ale pielii, printre care herpesul, "piciorul de atlet", mancarimile. Se combina bine cu alte te, cum ar fi alunul de munte, si este un ingredient in prepararea lotiunilor pentru ochi si a picaturilor pentru urechi. Femeile o iau intern pentru hipermenoree sau sangerarca excesiva dupa nastere. De asemenea, se foloseste foarte mult pentru infectiile mucoaselor si pentru raceli, tulburari digestive si alergii alimentare.
Componentele active ale "Pecetei de aur" includ: taninul. uleiul latil, rasina si alcaloizii hidrastina si berberina. Multe dintre studiile stiintifice dedicate acestei te s-au concentrat asupra berberinci. Cercetatorii afirma ca berberina arc, intr-adevar, un larg spectru bactericid si reduce febra. Ea activeaza macrofagele - celule care sustin sistemul imunitar al organismului. Se pare, de asemenea, ca berberina relaxeaza uterul, confirmandu-se astfel utilitatea sa in problemele menstruale. Taninul din ..Pecetea de aur" poate avea efecte benefice asupra peretelui tubului digestiv. FDA o considera ca facand parte din categoria celor de o "siguranta neprecizata". Majoritatea fitoterapeutilor o considera sigura, desi nu o prescriu in cazul hipertensiunii arteriale sau al sarcinii. Ca si Efedra sau alte cateva te, ea nu trebuie luata zilnic, in cantitati mari, timp de saptamani sau luni.
Larga utilizare a "Pecetei de aur" a dus, la un moment dat, la devastarea unor regiuni in care ta a devenit mai rara. De unde pretul ei relativ ridicat. In plus, a crescut posibilitatea de falsificare. Verificati etichetele si sursele inainte de a o cumpara.
Ipecacuanha. Radacinile uscate ale acestui arbust tropical sud-american (Cephaelis ipecacuanha) contin alcaloidul emetina, o substanta care produce ma. Companiile farmaceutice conventionale din toata lumea comercializeaza un sirop dulce, ieftin, de Ipecacuanha, facut cu cantitati mici de emetina, medicamentul salvand multe vieti prin evacuarea rapida a stomacului celor otraviti. (Acizii puternici si alte cateva otravuri nu trebuie mate; modulul 20 referitor la otraviri, pentru detalii.)
Populatia autohtona din Brazilia foloseste de mult timp Ipecacuanha, desi nu exclusiv ca sa proace ma. in unele preparate, ta poate avea rolul de expectoram - adica, elimina flegma si mucusul din plamani, ameliorand astfel bronsita. Colonistii au adus Ipecacuanha in Portugalia in secolul al XVl-lea si cativa fitoterapeuti europeni o considera inca ta de electie in bronsita. Cu loaie acestea, unele formule de Ipecacuanha pot fi foarte toxice si principala utilizare a acestei te in Statele Unite este ca emetic - o substanta care proaca ma.
Ipecacuanha irita peretii stomacului si face sa creasca secretiile de enzime gastrice. Aceasta stimuleaza "centrul mei" din zona medulara a creierului si, cam in douazeci de minute, in majoritatea cazurilor, victima mita. Una sau doua doze din preparatele sub forma de sirop nu prezinta riscuri, chiar daca nu sunt mate. Exista, totusi, unele companii farmaceutice care comercializeaza si extracte lichidiene concentrate de Ipecacuanha. Fiind mult mai toxice.decat siropurile, acestea trebuie diluate neaparat inainte de administrare. Preferati solutiile concentrate cu zahar.
Homeopatii folosesc preparate extrem de diluate de Ipccacuana pentru a trata greata puternica si persistenta si in unele forme de hemoragie.
Pau d'arco. Cunoscut si sub numele de Lapacho si Taheebo (Tcthebitia avellanedae, T. impetiginosa), acest remediu provine din scoarta interioara a unui arbore originar din Brazilia. Triburile de indieni din regiunea Amazonului folosesc de secole preparatele medicinale de Pau d'arco pentru vindecarea ranilor si tratarea muscaturilor de sarpe. Este foarte raspandit in America de Sud si, in ultimul deceniu, a devenit destul de apreciat printre fitoterapeutii din Statele Unite si Europa, ca agent antibacterian, antiviral si antiinflamator.
Constituentul chimic din Pau d'arco care a atras cel mai mult atentia cercetatorilor este o chinona numita lapachol. A fost prima data izolata in 1882 si sintetizata in 1927. De atunci, diversi cercetatori au studiat-o, inclusiv Institutul Oncologic National, la sfarsitul anilor '60. Oamenii de stiinta de acolo au fost interesati de potentialele sale proprietati anticancerigene. Dar, aceasta directie de cercetare a fost abandonata pana la urma. datorita toxicitatii lapacholului. Adeptii acestei te sustin ca preparatul de scoarta integrala are o toxicitate mai scazuta, posibil chiar fara diminuarea eficacitatii. Multe studii de fitoterapic demonstreaza, intr-adevar, rezultate mai bune obtinute cu un extract integral fata de o componenta chimica individuala pura.
Pau d'arco este disponibil sub forma de scoarta maruntita si uscata, in capsule si ca extract standardizat lichid. Se recomanda acele produse de Pau d'arco pe a caror eticheta se mentioneaza una dintre cele doua specii de Tahebuia, deoarece alte specii pot sa nu aiba aceleasi proprietati curative. Ceaiul si extractul se pot administra oral sau kxal pentru muscaturi si intepaturi, infectii si inflamatii.
Patlagina. Americanii pot fi recunoscatori primilor colonisti europeni pentru aceasta ta aparent banala, cu importante proprietati cicatrizante. Patlagina creste pe marginea drumurilor si in zone necultivate din Europa. Se raspandeste atai de rapid, incat dupa ce a fost adusa din Lumea Veche, bastinasii americani au numit aceasta ta "urma pasului omului alb". Cei care nu cunosc intrebuintarile medicinale ale patlaginei (si unii care le cunosc) cheltuiesc mult timp si bani incercand s-o starpeasca de pe peluzele lor. Una dintre cele doua specii principale de patlagina, patlagina lata {Plantago major), cu frunzele sale specifice si tulpinile ca un spic acoperit de seminte, poate fi prima ta care mentine firma ChemLawn in afaceri. Cealalta patlagina, cunoscuta sub numele de limba-oii {Plantago lanceolata), are frunze mai inguste si semintele concentrate la capatul tulpinii. Ambele specii se pot folosi intern (pentru tuse, bronsita si diaree) si extern (pentru vindecarea ranilor).

Ulmul rosu. Scoarta interioara a acestui arbore (Ulmus rubra, U. fulva) a fost, ani de-a randul, baza atat a unui aliment, cat si a diferitelor medicamente. Grecii antici faceau o pasta din ulm rosu pentru a ajuta la vindecarea fracturilor (o aplicatie care inca ramane de demonstrat de catre stiinta moderna). Planta a devenit extrem de populara in America in secolul al XVIll-Ica si al XiK-lca, pentru calmarea si cicatrizarea unor leziuni mici si iritatii ale pielii. Pentru a o aplica pe piele, fitoterapeutii macinau scoarta, o amestecau cu aDa si intindeau pasta spongioasa care rezulta ca bandaj pe rana.
Unele persoane amestecau, de asemenea, scoarta macinata cu apa sau lapte pentru a prepara un aliment nutritiv. Vindecatorii populari pretind ca terciul de ulm rosu este foarte hranitor in convalescenta pentru ca se asimileaza usor. Analizele ulterioare au constatat ca ulmul rosu este o sursa bogata in substante nutritive, inclusiv in calciu.
In timp ce inca se mai gasesc drajeuri de ulm rosu pentru tratarea tusei si a racelii, alte intrebuintari medicinale si alimentare ale scoartei au disparut aproape total. Aceasta se datoreaza partial faptului ca arborele insusi a fost pe punctul de a disparea, cand dumbravi intregi de ulmi au fost afectate de boala olandeza a ulmului. Si bineinteles, faptul ca pentru preparatele din ulm rosu se jupoaie scoarta face adeseori ca arborele sa moara.
Cercetatorii pun puterea curativa a ulmului rosu pe seama mucilagiilor sale. Chiar si FDA il numeste un "excelent emolient" sau agent calmant. Exact ca mucilagiile din patlagina, cele din ulm rosu acopera si apoi ajuta la prinderea tesuturile lezate cand se usuca. Efectul este de calmare si de vindecare a afectiunilor cutanate, a eruptiilor si a plagilor. Mucilagiile panseaza si cicatrizeaza si tesuturile tubului digestiv, de aceea ta este foarte populara ca tonic digestiv si chiar pentru tratarea toxiinfectiilor alimentare. Ulmul rosu contine, de asemenea, taninuri, care au o actiune hemostatica atunci cand sunt aplicate pe piele.
Produsele din ulm, rosu de cea mai buna calitate sunt facute din scoarta interioara fina, un leac mult mai puternic decat scoarta exterioara, mai aspra. Pentru aplicatii externe, amestecati pulbere de ulm rosu cu apa clocotita pentru a obtine o pasta. Unele persoane au reactii alergice la ulmul rosu, asa ca faceti intai un test de toleranta pe o portiune a pielii.

Hamamelis. Una dintre cele mai foloste te medicinale in Statele Unite, Hamamelis (Hamamelis virginiana) este recomandata uneori pentru proprietatile sale astringente sau pentru frectii chiar de catre medici. Farmaciile conventionale vand peste patru milioane de litri de extract distilat de Hamamelis pe an. Hamamelis este, de asemenea, o componenta a mullor produse cosmetice, ca si a numeroase produse care se elibereaza fara reteta, cum ar fi tampoanele dezinfectante Preparat ion H.
Hamamelis este un arbust ce creste in America de Nord. Unii bastinasi purtau cu ei frunze uscate de Hamamelis pentru a pregati un ceai care era baut in cazul unei raceli sau pentru dureri de gat, sau se aplica pe piele pentru oprirea hemoragiilor minore sau pentru calmarea intepaturilor de insecte. Extractele distilate din scoarta mai sunt foloste si astazi de unele persoane pentru hemoroizi, varice si vanatai. Se crede ca actiunea scoartei se datoreaza taninurilor si unui compus astringent, hamamelitaninul, care produce vasoconstrictie si opreste sangerarca.
"Apa de Hamamelis" imbuteliata si unele produse comerciale distilate, care se vand in farmacii, contin putin din taninurile tei proaspete, care ii confera proprietatile astringente. Este insa posibil ca aceste produse sa contina alte ingrediente active, care sa le confere eficacitate curativa. Mai degi'aba decat folosirea acestor produse, filoterapeutii recomanda un decoct din pulbere de scoarta. Sub forma de tinctura, exista preparate ce pot fi aplicate direct pe piele, pe o taietura de la barbierit, sau pe tifon si apoi se acopera rana.
Coada-soricelului. Numele latin al acestei te (Achillea millefolium) aminteste de intrebuintarea sa legendara de catre Ahile in timpul Razboiului Troian pentru a opri hemoragiile soldatilor. Folosirea traditionala a cozii-soricelului ca cicatrizam de chinezi si alte popoare i-a adunat unele porecle descriptive: iarba-sangelui, buruiana-soldatului. Cand europenii au introdus-o in Lumea Noua, bastinasii de pe continentul american au adoptat-o rapid, ruland frunzele, de exemplu, pentru a le introduce in nas pentru a opri hemoragiile. Multi fitoterapeuti moderni continua s-o foloseasca ca remediu de prim ajutor. "Coada-soricelului este cea mai buna ta pentru hemoragiile externe", spune fitoterapeutul Christopher Hobbs.
Studiile au aratat intr-adevar ca frunzele, tulpinile si varfurile inflorite de coada-soricelului contin uleiuri latile si taninuri, care pot explica eficienta sa ca astringent si antiseptic, si substantele chimice hemocoagulante achiletina si achileina. Pe langa folosirea externa a cozii-soricelului in arsuri, taieturi, vanatai si hemoroizi, fitoterapeutii il prescriu si intern pentru calmarea crampelor, in hipermenoree si pentru scaderea febrei.
Coada-soricelului se gaseste sub forma de tinctura, care se poate aplica pe un tifon si apoi pe o rana curata. Daca aveti frunze proaspete si flori, puteti sa le uscati si sa faceti o pulbere care se poate presara direct pe taieturile si zgarieturile mici. in cazuri foarte rare, coada-soricelului poate proca eruptii.