Revenind asupra lui Pierre Raymond si la miturile sale asupra medicamentului, este cazul in primul rand sa le cunoastem.
Primul mit: Putem intotdeauna defini in mod stiintific un medicament.
Al doilea mit: Laboratoarele se imbogatesc pe spatele bolnavilor.
Al treilea: Laboratoarele nu spun adevarul asupra medicamentelor.
Al patrulea: Sunt prea multe medicamente.
Al cincilea: Medicii cunosc bine produsele pe care le prescriu.
Al saselea: Bolnal are dreptul de a cunoaste medicamentul pe care il absoarbe.
Daca in ceea ce priveste ultimele 3 mituri, suntem dispusi a le accepta ca atare, nemairevenind asupra lor, primele trei, prin caracterul lor socant si derutant, incita la discutie, motiv pentru care le vom comenta pe scurt.Intr-adevar, pot fi date numeroase definitii asupra medicamentului, in functie de optica din care este privit acesta, dar adevarul stiintific este totusi unul singur si el exista. Din moment ce nu exista medicament, trecut ca atare in farmacopee, fara a-i cunoaste formula chimica, ca si proprietatile terapeutice, din moment ce exista un substrat stiintific de discutie, inseamna ca avem dreptul de a formula o definitie de inspiratie stiintifica, chiar daca exista inca multe necunoscute in ceea ce priveste actiunea medicamentului in organism.
Este drept ca medicamentele au, dupa cum stim, o actiune primara, la nivel molecular si in acelasi timp si o serie de actiuni secundare in functie de interferentele si influentele fiziologice pe care le exercita. Actiunea primara poate fi specifica, atunci cand se exercita asupra unor structuri bine determinate din organism si, in acelasi timp, nespecifica, respectiv fara electivitate, atunci cand este vorba de efecte ce se exercita asupra intregii substante vii sau a unei parti din aceasta. intr-adevar, exista o multitudine de factori care pot influenta raspunsul farmacologic si efectul medicamentului, cum ar fi factorii individuali si de specie, factorii de mediu, precum si o serie de factori legati de prezenta altor medicamente existente in organism si care se interfereaza cu cel in cauza dar

cu toate acestea

si in asemenea conditii medicamentul poate fi definit de pe pozitii stiintifice. Suntem de acord cu faptul ca o asemenea definitie nu poate fi exhaustiva si nici nu poate fi pe deplin satisfacuta. A accepta punctul de vedere al lui Raymond inseamna a accepta un punct de vedere pesimist si demoralizant; inseamna a accepta faptul ca medicii prescriu, iar bolnavii absorb o serie de produse, opace din punct de vedere stiintific, o serie de produse despre care nu stim mai nimic si pe care le prescriem si le absorbim in mod fatalist, spre a justifica straduintele perene ale omului de a se impotrivi bolii si mortii.
Definitia data medicamentului in dictionarul nostru medical, aparut la Editura Medicala in anul 1970, este, pe cat de succinta, pe atat de clara: "Medicamentul reprezinta o substanta folosita pentru prevenirea, ameliorarea, usurarea sau vindecarea bolilor." Aceasta definitie cuprinde, intr-adevar, cele trei mari obiective ale practicii medicale si implicit ale medicamentului insusi: prevenirea bolilor, vindecarea

sau cel putin ameliorarea lor.
Francezii sunt mai putin cuprinzatori si, in acelasi timp, mai precauti in definitia pe care o dau medicamentului, cel putin in definitia existenta in codul sanatatii: "Se intelege prin medicament orice substanta sau compozitie posedand proprietati curative sau preventive fata de bolile umane sau animale, in vederea silirii unui diagnostic medical sau in vederea relansarii, corijarii sau modificarii functiilor organice."

In optica lui Pierre Raymond "pentru medic, medicamentul este intr-un prim timp un laborator care, prin intermediul unui individ

vizitatorul medical

vine sa prezinte produsul cutare care este anti-R si care se ia in cutare sau in cutare fel. Din acest moment, medicamentul, cel putin pentru medic, este relativ necunoscut: "Medicul obisnuit n-are nici timpul, nici capacitatea si nici dorinta de a sti mai multe despre noul produs." Pentru acelasi autor, medicamentul reprezinta in optica bolnalui: "un nume", o cutie in raport cu o durere sau cu o boala data, medicamentul fiind asemenea medicului care il prescrie. in consecinta, nu putem gandi in mod naiv ca medicamentul va fi judecat in functie de efectele sale. Desigur ca aceste definitii, cu tot caracterul lor subiectiv si original, spun anumite lucruri interesante. Dar nu spun nici pe departe caracteristicile definitorii ale medicamentului. Pentru Raymond medicamentul este, dupa cum vedem, un mare necunoscut, iar asemanarea sa cu o cutie neagra

cu acea miniaturala camera obscura cu care ni se explica la fizica formarea imaginii fotografice

este de-a dreptul demoralizanta. Ce este o cutie neagra? se intreaba autorul. Este un obiect

isi raspunde tot el

caruia ii cunoastem doar suprafata, intrarea si iesirea. Stim apoi cum functioneaza acest obiect, la ce serveste, care ii sunt pericolele, dar obiectul continua sa ramana total necunoscut pentru majoritatea celor care il folosesc. Cu alte cuvinte, continua autorul "totul este o cutie neagra in jurul nostru". Automobilul, de exemplu, este o cutie neagra. Stim cum sa-l demaram, sa-l intoarcem, sa-l franarn, sa-l acceleram, sa-i schimbam vitezele, si in sfarsit, stim tot ce se poate face, continuand totusi sa ignoram cum functioneaza. Asta inseamna ca nu cunoastem prin ce serie de mecanisme asculta de gesturile noastre.
Sa acceptam deci punctul de vedere ca nu poate fi cunoscuta in mod detaliat functionalitatea unui aparat fotografic si a unui automobil? Nicidecum. De altfel, insusi Raymond recunoaste ca nu toti cunosc aceasta functionalitate, dar aceasta este altceva.
Medicamentul nu este nici intr-un caz o cutie neagra el poate fi cunoscut, el poate fi definit stiintific.
Raymond are o maniera originala, interesanta de a clasifica medicamentele. Pentru el acestea sunt de patru feluri;
medicamente indispensabile (asa cum este digitalina pentru cardiac, penicilina pentru pneumonie sau papaverina pentru durerile spasmodice lancinante ale unui litiziac renal);

medicamente secundare sau adjuvante;

medicamente asa-zise de confort (cum sunt vitaminele, tonifiantele, tranchilizantele etc);
si, in sfarsit, asa-numitele medicamente de tip placebo. Asupra acestora din urma vom insista pe larg intr-un modul special.
Aceasta clasificare, desi cam arbitrara, are totusi darul de a scoate in evidenta cele patru

mai mult sau mai putin

mari forte care tin de modulul medicament si pe care le comanda acest general sui-generis, care este medicul.
Comentand si analizand cel de-al doilea mit formulat pe tema medicamentului ("laboratoarele se imbogatesc pe spatele bolnavilor"), autorul cauta sa ne convinga ca de fapt nu exista o asemenea situatie. Dar cum sa ne explicam concurenta acerba care exista intre laboratoarele si fabricile de medicamente din tarile dezvoltate; cum sa ne explicam publicitatea desantata care se face in acest domeniu, daca nu pe calea intereselor comerciale? Cum sa interpretam astfel cele 800 de milioane de franci, care numai in anul 1972 au fost investite de industria farmaceutica pentru publicitate si care se prevad a ajunge de ordinul a circa 2.000 de milioane in 1980? Cum sa ne explicam faptul ca in aceeasi industrie 15% din buget reprezinta cifra de afaceri pentru publicitate, fata de procentul de numai 8 care revine cercetarii? De asemenea, cum sa ne explicam faptul ca tot in cadrul aceleiasi industrii un procent de 26 din angajati revin colectilui de conducere si de organizare a cercetarii, fata de procentul de numai 11 care revine cercetarii propriu-zise?
Reclama unui medicament din tarile dezvoltate este cu atat mai "comerciala", cu cat ne apare mai "stiintifica".
Sa analizam din acest punct de vedere, un singur caz din miile de cazuri similare care alcatuiesc dosarul imens al publicitatii medicale. Este vorba despre reclama pe care fabrica de medicamente CIBA o face unui produs al sau care este Ludiomil-ul, substanta psiho-activa din categoria substantelor dibenzen-bicyclo-octadiene. Doua caiete speciale de formatul unei reviste vizeaza doar tratamentul prin Ludiomil al depresiunii la persoanele in varsta. Fireste, cele 6 ini ale fiecaruia din cele doua caiete sunt reprezentate pe hartie cretata de cea mai buna calitate. Parcurgand cele 12 ini, ai impresia ca se face stiinta la cea mai inalta treapta. in primul rand, pe una din file ne este prezentat un desen expresiv reliefand fizionomia depresilui varstnic; pe alta se prezinta un caz clinic: "este vorba despre un bolnav de 60 de ani, profesor in invatamantul superior, diabetic din tinerete. O neuropatie diabetica antreneaza un abuz cronic de antalgice. Unicul fiu i s-a sinucis cu cativa ani in urma. De ce natura ar putea fi depresiunea de care sufera?
depresiune simptomatica, secundara intoxicatiei cronice cu dez-tromoramid;
depresiune reactionala in urma sinuciderii "inexplicabile" a fiului sau;
depresiune de epuizare, datorata supraincarcarii permanente si incapacitatii de integrare a conflictelor constiente, cat si a pierderii de randament. Aceasta depresiune poate rezulta usor din conjunctia celor trei factori declansatori, dar este de asemenea posibil ca un substrat endogen preexistent sa fi fost activat. Va fi greu pentru un medic nespecialist sa sileasca un diagnostic diferential net, care nu este intotdeauna usor nici chiar pentru un specialist.Intr-o asemenea situatie, in cazul unui varstnic, nu este recomandat (conform caietelor respective):
de a asculta, de a lua in serios acuzele somatice si de a castiga increderea bolnalui;
de a pune pe primul tratamentul unei afectiuni organice care exista aproape intotdeauna;
de a instaura intotdeauna un tratament antidepresor cu Ludiomil in cazul diagnosticului de depresiune, mascata sau nu;
de a vorbi cu bolnal asupra efectelor medicamentului, atat despre cele terapeutice, cat si cele secundare.
Pe de alta parte ni se prezinta "scara de apreciere a depresiunii" elaborata de Zung, ca si celebra sa formula vizand calculul indicelui depresiunii si care se prezinta astfel: (totalx100)/80.
Dupa aceasta scara, diagnosticul de depresiune se pune matematic, fara nici o dificultate, raspunzand la 20 de intrebari si apoi calculand indicele dupa formula de mai sus. Cand formula ne da valori mai mari de 50, ne aflam indiscuil in fata unei depresiuni. Cand aceste cifre sunt intre 50-60 este vorba de o depresiune usoara, cand este intre 60-70 depresiunea este mijlocie si cand este peste 70, depresiunea este grava. Nimic mai simplu in aparenta. Care sunt cele 20 de intrebari? lata-le:
1. Ma simt abatut si deprimat. (Se poate raspunde in patru rubrici diferite: rar sau niciodata; uneori; adesea; foarte frecvent sau intotdeauna. Aceste rubrici sunt valabile pentru toate intrebarile.)
2. Ma simt mai bine dimineata.

3. Plang sau am chef sa g fara motiv.

4. Dorm prost noaptea.

5. Mananc ca intodeauna.

6. imi place sa ma aflu in companii agreabile, sa intalnesc oameni interesanti si sa discut cu ei.

7. Slabesc.

8. Sunt constipat.

9. Inima imi bate mai repede ca de obicei.

10. Sunt obosit fara motiv.

11. imi simt dispozitia la fel ca inainte.

12. Fac intotdeauna la fel de usor ceea ce aveam obiceiul de a face si pana in prezent.

13. Sunt agitat si nu pot fi linistit.

14. Privesc viitorul cu incredere.

15. Sunt mai iriil decat in mod obisnuit.

16. Nu simt nici o dificultate in a lua decizii.

17. Am sentimentul de a fi util.

18. Viata mea este suficient de plina.

19. Am sentimentul ca ar fi mai bine daca as muri.

20. Am intotdeauna aceeasi placere din a face ceva, placere identica cu cea ata pana in prezent.
Exact dupa cum remarca un confrate, pe baza "scarii de apreciere" a lui Zung si a formulei sale, fiecare isi poate pune diagnosticul de depresiune. Mai mult: procedand dupa scara mentionata, puteti vedea ca majoritatea dintre noi suntem niste depresivi care ne ignoram.Intr-un caiet ne este prezentata marea si "concludenta" experienta terapeutica a lui O. Pinto, privind tratamentul depresiunii prin Ludiomil. Precizam ca aceasta experienta se refera doar la 238 de bolnavi si ca tratamentul a durat 4 saptamani, lata rezultatele "extraordinarei" experiente, care ne da impresia ca Ludiomilul a rezolvat problema depresiunii:
88,6% ameliorari ale ideii de sinucidere;

87,4% ameliorari ale dispozitiei;

82,8% ameliorari ale insomniei postdormitionale;
81,7% ameliorari ale sentimentului de culpabilitate;
78,5% ameliorari ale capacitatii de lucru;
78,0% ameliorari ale simptomelor somatice gastrointestinale;
71,1% ameliorari ale sentimentului de necunoastere a bolii;
70,1% ameliorari ale simptomelor somatice generale si
56,4% ameliorari ale simptomelor somatice genitale.
Fireste din caietele de reclama semnalate nu lipseste prezentarea farmacologica a Ludiomil-ului si a proprietatilor sale clinice, mai bine zis, a extraordinarelor sale proprietati. Indicatiile sunt depresiuni, depresiuni endogene-periodice, clinice; depresiuni psihosomatice si somatice cu fundal psihogen-reactional, nevrotice, de epuizare; depresiuni soma-togene-organice, simptomatice; depresiuni mascate; depresiuni de cli-macteriu, distimii cu tonalitate anxioasa; apatii, mai ales la batranete; tulburari psihosomatice cu fundal depresiv anxios; depresiuni sau alte distimii ale copilariei si adolescentei. Cu alte cuvinte, totul. Urmeaza apoi posologia si nici un cuvant despre contraindicatii sau accidente.

A sustine deci ca o asemenea reclama serveste doar principiile si interesele sacre ale medicinei si nu ale comertului

cum vrea sa spuna dl. Pierre Raymond

este o aberatie. Cel de-al doilea mit formulat de domnia sa este deci adevarat. Si, in acelasi timp si cel de-al treilea (laboratoarele nu spun adevarul asupra medicamentelor) trebuie interpretat tot in ideea celui de mai sus, adica adevarul care se spune reprezinta o infima parte din ceea ce este necesar.
Si fiindca intamplator veni vorba despre fabrica de medicamente CIBA, sa analizam succint o serie de aspecte pur comerciale tinand de fabricile de medicamente, in general, si de cea mentionata mai sus, in particular.In primul rand vom preciza ca, in cadrul industriei chimice elvetiene, fabrica CIBA ocupa cu produsele sale 40-50% din productia totala a acestui sector industrial. De altfel, Elvetia este foarte reputata din punctul de vedere al productiei farmaceutice, ea ocupand din acest punct de vedere locul II in productia mondiala, pe primul loc situandu-se S.U.A. in ierarhia celor 50 mari fabrici de medicamente din lume, fabrica CIBA se afla pe locul V, cu o cifra de afaceri in anul 1972 de 637 milioane dolari, pe primul loc aflandu-se concernul Hoffman-La Roche (Elvetia) cu 1.750 milioane dolari si pe ultimul, fabrica de medicamente CAFARO (Spania) cu 29 milioane dolari.
Ceea ce este bine de stiu este ca, avand in vedere faptul ca Elvetia este o tara mica, marile ei fabrici producatoare de medicamente, intre care este CIBA, nu isi pot desface produsele lor in perimetrul acestei tari. Aceasta este ratiunea pentru care ele dispun de o vasta retea internationala, foarte bine organizata. Fabrica CIBA, de exemplu, din 1970 de cand a fuzionat cu GEIGY, are procentul de export cel mai mare din lume, procent reprezentand 98%. Astazi, de exemplu, 33% din vanzarile concernului CIBA-GEIGY sunt realizate de filialele din America de Nord si 2/3 din cei 45.000 de salariati ai acestui concern lucreaza peste hotare. Atat unitatile producatoare, cat si cele de desfacere ale concernului mentionat sunt repartizate in toate cele 4 puncte cardinale din Europa (Italia, Austria, Olanda, Belgia, Germania, Franta, Spania, Portugalia, Suedia, Finlanda, Danemarca si Anglia), in-America de Nord (S.U.A. si Canada), in America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Uruguay, Mexic, Peru si Venezuela), in Africa (Egipt, Zair, Nigeria, Kenya, Africa de Sud), ca si in Asia (Turcia, India, Pakistan, Hong-Kong, Japonia si inca multe alte tari); de asemenea, in Noua Zeelanda si Australia.
Celalalt mare concern de medicamente

Hoffman-La Ro6he are la randul sau peste 60 filiale in 32 de tari in cele 6 continente. Numai filialele din S.U.A. realizeaza 40% din vanzarile pe mondial. Ca sa ilustram importanta comerciala a filialelor concernului, subliniem faptul ca daca s-ar lua in considerare numai veniturile concernului Hoffman-La Roche, realizate de filialele din S.U.A., acestea ar ocupa locul 230 in ceea ce priveste vanzarile in S.U.A.
Pentru a reliefa marile interese comerciale existente pe tema medicamentului si, implicit, veniturile realizate de fabricile de medicamente pe seama consumatorilor, vom veni cu cateva exemplificari. in S.U.A., de exemplu, a at loc in 1977 un mare proces intentat de Departamentul de justitie impotriva firmelor Pfizer si Cynamid, pentru motil ca acestea realizeaza profituri "enorme" de pe urma tetracicli-nei. S-a constatat, cu prilejul cercetarilor de rigoare, ca, de fapt, costul de fabricatie pentru 100 de capsule din acest medicament varia intre 1,59 si 3,87 dolari, la ambele firme, in timp ce ele vindeau farmacistului produsul la suma de 30,80 dolari, iar pretul de consum era de 51 dolari. Dupa 6 ani, cat au durat lucrarile procesului, s-a dat o hotarare care stipula ca societatile, respectiv firmele in cauza, sa ramburseze consumatorilor, in chip de desubiri, suma de 120 milioane sub forma de amenda.
Mai mult decat atat, acelasi Departament a mai intentat un alt proces firmelor in cauza, cerand desubiri in valoare de 25 milioane dolari si anularea brevetului care fusese acordat pentru tetraciclina. Departamentul in cauza a acuzat cele 2 firme de a nu fi semnalat faptul, atunci cand au solicitat brevetul, ca mai exista pe piata un preparat identic: auremycina, inducand in eroare, prin declaratii false, Biroul de Brevete din S.U.A. in sensul ca nu exista produse echivalente.
Un exemplu similar poate fi dat privind concernul Hoffman-La Roche in legatura cu cunoscutul tranchilizant Valium. Concernul mentionat plateste substanta de baza necesara pentru prepararea medicamentului in cauza cu 35 dolari/kg pentru a revinde in Canada, de exemplu, produsul finit cu 4.870 dolari, ceea ce reprezinta de 140 de ori mai mult(!!!) decat costul substantei de baza. Dar cand substanta de baza este transformata in lete si etichetata, costul este, la nivelul fabricii, inferior cifrei de 200 dolari kilogramul, deci de 23 de ori mai mic decat pretul de vanzare.
Un alt exemplu similar poate fi dat cu un alt medicament de larga circulatie, Librium, de asemenea un preparat anxiolitic. Cercetarile efectuate la nivelul acordarii brevetelor in Anglia releva faptul ca pretul de fabricare, de ambalare si de vanzare al medicamentului mentionat este de 1,70 dolari pentru o mie de lete a 10 mg fiecare, in timp ce pretul de vanzare in farmacii revine la 10 dolari(!!!). Precizam ca nu revin cercetarii sumele cuprinse in acest calcul, dar, chiar daca s-ar adauga aici acel 10% ce revine, in general, cercetarii, diferenta inca ramane enorma. Si iarasi precizam ca pentru fabricarea Librium-ului, ca si a Valium-ului, sunt importate substante brute, singura operatiune care revine fabricii in legatura cu aceste medicamente fiind doar transformarea produsului brut in lete, ceea ce va trebui sa presupunem ca nu poate costa prea mult.
Dupa cum este de presupus insa, costul ridicat al medicamentelor se rasfrange asupra costului general al vietii. Se stie ca in toate tarile dezvoltate, cheltuielile facute in costul medicamentelor urca anual cu 10-l5%, ceea ce este foarte mult. Media anuala de cheltuieli in contul medicamentelor a devenit in Europa de aproximativ 35 dolari pe an, apropiindu-se vertiginos de cea din S.U.A. care oscileaza intre 48 si 60 de dolari.
Nenumarate tari alertate de aceasta generala goana dupa castig a fabricilor de medicamente, au inceput sa intreprinda demersuri si masuri de tot felul. Una din cele mai radicale masuri intreprinse apartine guvernului suedez care, spre a jugula situatia semnalata, pur si simplu a rationalizat vanzarea cu amanuntul a produselor farmaceutice.
O alta masura pe aceasta linie, care merita a fi subliniata, este legata de infiintarea asa-numitei Comisii Saintbury din Anglia pe care unul dintre guvernele laburiste a infiintat-o tocmai pentru a cerceta situatia preturilor medicamentelor si care, in 1967, a conchis introducerea unui control riguros in aceasta privinta, in scopul evitarii exploatarii maselor largi de catre fabricile producatoare. Aceeasi Corni
In continuare vom da inca doua exemple, reliefand diversele modalitati folosite de firmele producatoare de medicamente pentru a realiza venituri excedentare de pe urma comertului cu medicamente. in 1987, a fost dat in vileag la Bruxelles, in fata unei comisii a Pietei Comune, un nou tertip la care recurg trusturile farmaceutice pentru a realiza castiguri fabuloase de pe urma unor medicamente cu cost scazut la fabricare. Este vorba despre medicamentul francez denumit Primperan, folosit in boli de stomac, ca si in probele farmacodimanice folosite de radiologi in explorarea tubului digestiv. Componentul de baza al acestui medicament este fabricat de laboratorul "Delair" (Franta) la pretul de 100 franci kilogramul. Prin mai multe filiale el ajunge in Belgia, apoi in Elvetia, unde i se aplica eticheta laboratoarelor "Zorfinger". De acolo este vandut mai departe cu 1.000 franci kilogramul laboratoarelor "Delagrange", care il repartizeaza in farmacii. Bolnavii cumpara medicamentul la pretul de 8.000 franci kilogramul, ceea ce reprezinta de 80 de ori pretul initial(l).
Si un ultim exemplu. Numeroase medicamente, interzise in Occident, ca fiind nocive, sunt vandute, in schimb, din interese comerciale, intr-o serie de tari in curs de dezvoltare. Astfel, firma americana "Upjohn" desface in 70 de tari produsul sau "Mendroxyprogesteronacetat" pe care Serviciul de control al medicamentului din S.U.A. il suspecteaza de efecte cancerigene. De asemenea, preturile medicamentelor exportate in "lumea a treia" sunt mult mai ridicate decat in S.U.A. sau Europa vestica. Bunaoara pentru vitamina C industriasii primesc in Anglia un sfert din cat pretind sa li se plateasca in India sau Columbia. Tetracilina, la randul ei, costa in tarile mentionate de 510 ori mai mult decat in Europa. Industria farmaceutica occidentala refuza sa intreprinda cercetari in vederea combaterii bolilor specifice tarilor subdezvoltate.
Am dat, sper, suficiente do prin care sa arat ca goana dupa castig caracterizeaza cea mai mare parte a fabricilor si laboratoarelor producatoare de medicamente. Statul trebuie sa intreprinda eforturi deosebite pentru a tine in frau preturile pe piata desfacerii medicamentelor. Deci cel de-al doilea mit al lui Pierre Raymond: "laboratoarele se imbogatesc pe spatele bolnavilor" corespunde unei situatii de fapt si toata argumentatia pe care autorul o foloseste pentru spulberarea acestui mit, asadar pentru demitizarea sa, nu este deloc convingatoare.

Autorul are perfecta dreptate cand afirma ca tutunul si alcoolul greveaza mai mult societatea din punct de vedere al cheltuielilor decat medicamentul, ca medicamentul este un obiect de consum de aceeasi valoare ca hrana si imbracamintea; bolnal insusi este responsabil de cel putin 3/4 din cheltuielile pe care le face in contul medicamentelor, dar, cu aceste argumente nu se pot masca profiturile fabricilor de medicamente, cu mult mai ridicate decat ar trebui sa fie.
Indiferent de contradictiile, de confuziile si exagerarile pe care le prezinta autorul "Miturilor medicamentului", lucrarea citata reprezinta, in mare, o interesanta si originala exegeza a medicamentului, fiind o contributie valoroasa adusa in scopul elucidarii acestei complexe problematici. Meritul autorului este de a fi at mereu in campul vizual nu numai fabricantul de medicamente, farmacistul, medicul si bolnal

acesti patru eroi clasici din drama sanatatii

ci insasi societatea.