Pentru ca medicina s-a nascut la umbra templelor, pentru ca secole si chiar milenii de-a randul practicile religioase erau legate intim cu cele privind tamaduirea bolilor si pentru ca aceste practici erau prin definitie grevate de ritualuri de tot felul, menite a impresiona pe cei care le contemplau sau li se supuneau, era de fapt imposibil ca ele sa dispara cu usurinta si chiar definitiv din gandirea si actiunea umana. Si pentru ca puterea si influenta ritualurilor sunt uneori de-a dreptul considerabile, de ce sa aparem surprinsi de faptul ca putem descifra si putem descoperi si azi, in plin secol scientist, cum administrarea unui drog se face in contul unei veriile puneri in scena, in contul reconstituirii sau imitarii unui autentic ritual ancestral si cum in aceasta administrare totul este marcat de gesturi traditionale si aparent imuabile, care se impun a fi respectate cu minutie si strictete.In acest sens cu totii am putut observa, prin farmacii in special, respectul mistic cu care este citita, copiata si apoi bine pusa in poseta, o reteta oarecare. Nu este adevarat ca scrisul tuturor medicilor este ilizibil, sugerand astfel limbajul criptic al hieroglifelor. Unii dintre aceastia scriu chiar foarte citet. Ceea ce este perfect adevarat insa este ca bolnavii isi doresc in sinea lor ca retetele sa fie scrise cu hieroglife misterioase sau cu simboluri scriptice particulare care sa le ateste intr-un fel experienta milenara a terapeuticii. De ce sa fim atunci surprinsi, in cadrul unui asemenea context, ca cel putin unele din procedurile terapeutice din zilele noastre, imbraca vagi aparente de ceremenii incantatorii? Nu am trait oare cu totii senzatia efecturarii unui adevarat sacrilegiu in domeniu cand, luand anumite picaturi prescrise, nu am respectat riguros posologia, respectiv doza, ca si graficul orar al administrarii? Mai mult inca, nu ne-am simtit oare invaluiti de un anume mister cand, copii fiind, bunica sau mama ne oferea spre inghitire obsedanta lingurita cu untura de peste, urmata imediat de ingestia unei alte lingurite

de data aceasta plina cu miere

sau un pahar cu sirop, aceste adaosuri fiind necesare pentru asigurarea tolerabilitatii? Pe de alta parte, n-am simtit aceste inefabile reziduuri ritualice

care, din fericire, nu prejudicieaza actul terapeutic

atunci cand raciti fiind, am primit din partea cuiva din familie, clasica leta de aspirina pusa intr-o farfurioara, iar intr-o alta clasicul pahar cu apa sau, chiar atunci cand ni s-a aplicat un banal prisnit, sau un si mai banal pansament?
Pare incredibil, dar pana si forma in care ni se prezinta medicamentele, culoarea si mirosul lor, caile prin care sunt introduse in structurile organismului, denumirile lor cu rezonante adeseori latine etc, sunt grevate cu reziduuri mai mult sau mai putin consistente, mai mult sau mai putin sesizabile, tinand de ritualurile vechilor practici medicale sau vrajitoresti. Cine, de exemplu, n-a observat in acest sens ca, pana si simpla prezentare a drogurilor ne poate sugera incredere sau speranta, in aceeasi masura in care, tot ea, ne poate induce o stare de neutralitate psihica pe linie de terapie sau chiar una de incertitudine, anxietate ori de totala neincredere? Cine n-a observat apoi ca retetele asa-zise magistrale, adica cele in care medicul prescrie un anume medicament, mentionand toti constituentii chimici ai acestuia, fie ca este rba despre o caseta, pilula, decoct, alifie sau potiune etc, se bucura de mai mult credit moral in fata bolnavului decat medicamentele standardizate? Ei bine, acest credit moral sporit se datoreaza indiscuil faptului ca primele ne sugereaza prescrierea strict personala, respectiv prescrierea lor pentru o anumita boala si pentru un anume bolnav. Caci, intr-adevar, bolnavul este ferm convins nu de faptul ca sufera de o pneumonie care i sa descoperit, ci si de propria sa pneumonie. Cazul sau reprezinta asadar, un unicat.
De unde oare toate aceste aspecte psihologice, particulare, tinand de meolismul dintre om si medicament, se intreaba cu legitima nedumerire exegetii acestui fenomen medical? in primul rand, indiscuil, din reziduurile ritualice de care am rbit mai sus. in al doilea rand, din faptul ca fiecare din cei care fac uz de un anume medicament doreste, in sinea sa, sa aiba o participare personala, chiar consistenta, in tainica lupta care se duce intre fortele benefice si cele malefice din organismul sau, la tainica lupta dintre sanatate si boala. De aici, acel respect, aproape mistic, acea adoratie a bolnavilor pentru medicii care prescriu medicamentele cu lux de amanunte, indicand cu precizie doza, graficul orar, faptul daca trebuie luate inainte sau dupa masa, cu sau fara apa, apoi cat trebuie sa dureze administrarea si cand sa fie repetata.
Vechii medici recomandau, cu obsedanta frecventa, cataplasme si ventuze bolnavilor tratati, nu atat ca acestea ar fi fost intotdeauna necesare bolilor, ci pentru ca pe aceasta cale se oferea celor in cauza iluzia unei participari active in lupta impotriva bolii, dupa cum, tot pe aceasta cale, puteau fi prevenite initiativele hazardate. in "Razboi si pace", Tolstoi ne relateaza urmatoarele in legatura cu boala fermecatorului sau personaj, Natasa: "Ce s-ar fi intamplat daca Sonia, cu contele si cu contesa, daca ei ar fi trebuit sa-si incruciseze bratele in loc de a da la ore fixe aceste pilule, aceste ceaiuri calde si de a supraveghea toate celelalte prescriptii ale medicilor, care le furnizau o ocupatie consolanta, precum si convingerea ca si ei lupta alaturi de Natasa pentru a izgoni boala din corpul ei."
Din ce in ce slujitorii lui Asklepios se conving de faptul ca aceste reziduuri ritualice din gandirea umana pot fi utile exercitiului medical, pot fi convertite in valori pozitive. Se inregistreaza, la ora actuala, in toata lumea, o lupta pentru repunerea dialogului medic-bolnav in valorile lui firesti, pe fundatiile lui originare, dialog in virtutea caruia bolnavul isi destainuie cu incredere suferinta sa medicului curant. "Bolnavul isi incredinta altadata suferintele unui medic

precizeaza profesorul A. Paunesc-Podeanu

in cadrul unei conrbiri apropiate, intime. Medicul era pentru el un mic vraci, un fel de mag fiindca stia ce se petrece in adancurile fiintei iui numai ascultandu-i suferinta, apoi palpandu-l, ciocanindu-l, ascultandu-i inima si pieptul. Reteta pe care i-o dadea cuprindea un amestec greu lizibil si neinteligibil de nume latine sau chimice, din care farmacistul, un alt mag plin de mistere, pregatea, cu pricepere de alchimist, un leac facut special pentru el, pe masura lui, adaptat suferintei lui". Trebuie sa fii orb, precizeaza la randul sau un alt profesor

A. Castiglioni

ca sa nu recunosti ca, inainte chiar de aparitia medicinei stiintifice, au existat mari si ilustri lecuitori, care, desi nu au fost oameni de stiinta, au stapanit insusirea de a-i reconforta pe bolnavi, de a le modifica starea de spirit, tot asa cum exista savanti valorosi, dar care se dovedesc medici mediocri.
Aceasta se datoreaza indiscuil, faptului ca acestia au stiut sa exploateze la maximum posibilitatile folosirii cuvantului ca agent terapeutic, a psihoterapiei deci, apoi au exploatat tot la maximum multiplele posibilitati si valente ale dialogului medic-bolnav si, in sfarsit, au stiut sa exploateze in mod stiintific, si in numele medicinei, acele reziduuri ritualice din gandirea umana, de care am rbit.