Preocuparea pentru o lege comuna in vederea unei mai corecte aplicari a perceptelor medicale, fie ele si rudimentare, apare chiar in scriptele marilor civilizatii antice.
Pentru Egiptul antic stau marturie Papirusul Ebers descoperit in 1875 si Papirusul Edwin Smith descoperit in 1862, provenind din Egiptul de Sus si datind din vremea Dinastiei a XVIII-a. Pe linga culegerile de patologie, tehnica chirurgicala si farmacopei dintre cele mai nastrusnice, gasim formulari ce silesc diferentele dintre preotul tamaduitor si medic. Se recomanda medicului sa nu paraseasca patul bolnavului pina ce acesta nu va fi scapat de suferinta; se recomanda studiul permanent si conversatia cu cei mai invatati. Legea faraonica putea sorti mortii pe cel ce recomandase o terapie nereusita. Se cunoaste intocmirea unei culegeri de atitudini si proceduri demne de luat in considerare, in situatii clinice concrete, un adevarat cod de conduita cunoscut sub numele de sectiunea sacra. indepartind bolnavii de practicile inutile sau nocive, orientind spre atitudinile verificate in pcactica, textele pot fi considerate o criteriologie in nuce pentru incumbarea responsabilitatii medicale.
Si in Mesopotamia scrierile ne vorbesc despre vraci (exorcisti-incantatori) si medici propriu-zisi. Despre ei, despre profesiunea lor si despre situatia lor sociala ne vorbeste Codul lui Hammurapi (rege al Babilonului in sec. al XVIII-lea i.Hr.) gravat pe o stela din diorit, descoperita la Suza in 1902. Mai multe articole se refera la onorariile medicului si la sanctiunile penale care se aplicau in caz de culpa profesionala. Retributia importanta primita dovedeste prestigiul de care se bucura el in acea vreme. Esecul era considerat o nepricepere condamnabila sau o neglijenta, putind antrena in functie de prestare - operatie sau terapie -, de pacient - om liber sau sclav - pedepse ce puteau fi deosebit de grave (taierea miinilor pentru orbirea survenita in urma unei tentative nereusite de indepartare a albetii) sau sanctiuni civile (desubiri in bani sau alti sclavi). Textul de lege reprezenta pentru acea vreme un avertisment profilactic pentru incompetenta si neindeminare, obligind la o indelungata judecata inaintea unei atitudini terapeutice hazardate.
In Cartile biblice si Talmudul din Regatele lui Iuda si Israel se gasesc o serie de referiri la fapte medicale ca: avortul, sterilitatea, declararea bolilor contagioase, izolarea si dezinfectarea obiectelor atinse de bolnavi, precum si raspunderea pentru asemenea fapte. Valoarea acestor prescriptii este superioara in unele privinte codului lui Hammurapi. Medicii evrei erau obligati sa aiba o diploma si aveau indatoriri sau responsabilitati neintilnite la alte popoare din vremea aceea. Medicul avea, ca suprema obligatie, apararea vietii pina la extrema limita a posibilitatilor, cu curaj si devotament, fara sa uite ca salvind o viata umana, actioneaza ca si cum ar salva lumea intrega si omorind o singura persoana actioneaza ca si cum ar asasina o intrega lume". Textele talmudice arata ca medicul nu putea executa o operatie fara consimtamintul bolnavului, fiind responsabil fata de acesta si de familia sa. Daca printr-un tratament imprudent se producea moartea unui bolnav, medicul era condamnat la recluziune intr-o localitate periferica. Mamosul care omora un copil in cursul unui travaliu greu era achitat, daca nu i se putea demonstra neglijenta. Medicul era considerat responsabil daca ucidea un bolnav in stare de agonie sau pentru urmarile operatorii in cazurile de amputare la un bolnav ranit. Pentru elucidarea unor probleme judiciare, era indispensabila interogarea medicilor in calitate de experti, dupa cum se poate constata din expresiile fara medic nu exista justitie" si cereti aceasta medicilor". Medicii experti asistau la executarea pedepsei prin flagelatie, in mod obligatoriu trebuind sa se pronunte daca cel condamnat putea suporta sau nu pedeapsa. Nu se practica Legea talionului. Reparatia ubei se facea prin plata unor desubiri, cum ar fi : indemnizatii pentru pierderea unui organ, pentru durere, pentru ingrijiri medicale, pentru lipsa posibilitatii de a munci, pentru ocara si umilire.
Din Grecia antica nu s-au pastrat dispozitii de lege asupra responsabilitatii medicilor, iar filosofii aveau opinii diferite. Platon era partizanul imunitatii medicale - medicul putea fi exonerat de raspundere daca esecul s-a produs fara ca el sa fi voit sa cauzeze moartea bolnavului. Aristotel, in Politica, opina pentru responsabilitatea medicala, recomandind ca medicul care a gresit sa fie chemat in fata unui areo si sa fie judecat doar de confratii sai. Aristotel apare ca primul teoretician al expertizei medicale, aratind ca numai un alt medic putea sa emita un aviz tehnic valabil asupra tratamentului efectuat.
Cel mai cunoscut text antic cu implicatii etice, dar si de responsabilitate medicala ramine neindoios juramintul lui Hippocrate. Nascut in insula Cos in 460 i.Hr. si decedat la Larissa, Thessalia, Grecia continentala in 377 i.Hr., Hippocrate a fost atlet olimpic, asclepiad, medic generalist, internist si moralist atingind problema competentei in materie de chirurgie: si nu voi taia abdomenul pentru a scoate pietre, lastnd aceasta operatie pe seama celor ce se ocupa cu aceasta (specialisti In aceasta arta)"; sau fata de avort - nu voi da vreunei femei un pesar abortiv". Dorinta de angajare profesionala deplina si de eficacitate a terapiei sint explicit subliniate - voi prescrie tratamentul pentru bolnavii mei, dupa capacitatea si priceperea mea si niciodata nu voi vatama pe nimeni". Remarcabile sint si pasajele in care se afirma obligatia pastrarii secretului medical si cele in care, cu deplina responsabilitate, se stipuleaza punitiunea in caz de nerespectare a acestui Legamint cu functie de lege. Alte texte hipocratice ne releva atitudinea modesta adoptata de medicii din Cos, care au in vedere marea importanta a artei pe care o profeseaza, complexitatea ambigua a experientei, dificultatea emiterii unei judecati valabile si, in consecinta, respingerea procedeelor formale si a manifestarilor ostentative.
Textele Indiei antice cuprind de asemenea formulari referitoare la etica si responsabilitate medicala. Ayur-veda contine o teorie rationala de explicare a functiilor organice si a perturbarilor lor, care desi dateaza din sec. al IV-lea i.Hr. este inca folosita in medicina traditionala budista, dar si un juramint profesional al medicului practician, cuprinzind asertiuni despre echivalenta onorariului asupra prestarii, pastrarea secretului profesional, abstentionism de la coruptie morala si tendinte criminale.

Tot in India antica, dupa Legile lui Manu - cod religios, moral si social, redactat putin inaintea erei crestine - medicul era supus unei amenzi pentru tratamentul nereusit, cuantumul amenzii depinzind de casta din care facea parte bolnavul.
Daca dreptul roman se studiaza si astazi la toate facultatile de Drept din lume, este pentru ca el reprezinta un model de rigoare si logica. Activitatea normativa nu a exclus responsabilitatea medicala, prevazind in Lex Aquillia din secolul al IlI-lea i.Hr. pedeapsa capitala pentru provocarea mortii unui om liber, din culpa prin nepricepere, si doar raspundere civila cu desubire pentru moartea unui sclav. Exista formulari care sugereaza efectul exoneram de raspundere al fortei majore. Lex Cornelia aduce precizari in ceea ce priveste responsabilitatea medicului in caz de parasire a bolnavului, de tratament neglijent urmat de moartea bolnavului-sclav si in caz de provocare a avortului. Lex Pompeia de parricidiis prevedea o sanctiune speciala pentru medic, in caz de complicitate la paricid, iar aceasta complicitate era recunoscuta prin simplul fapt ca medicul a avut cunostinta de intimplare si nu a denuntat-o. in pofida tuturor sanctiunilor prevazute de legile romane, procesele pentru responsabilitatea medicilor erau foarte rare, astfel incit ei se bucurau de o impunitate aproape absoluta. Pliniu arata ca nu exista o lege care sa pedepseasca ignoranta lor. Ei se instruiesc pe riscul si cheltuiala noastra. Moartea oamenilor este pentru ei o serie de experiente si ei sint singurii care se bucura de privilegiul de a omori oamenii, fara a fi pedepsiti" (Istoria Naturala XXIX-8).
Evul Mediu ne aduce citeva noile referinte asupra responsabilitatii medicale printre abundentele texte originale sau traducerile si transcrierile care s-au pastrat. Uluitoarea personalitate a lui Maimonide (pe numele sau ebraic Moshe ben Maimon, supranumit Ramban, sau in araba Abu Imran Musa ibn Maimun) - nascut la Cordoba in 1135 si stins din viata la Cairo in 1204 -, teolog si filosof evreu, discipol al lui Averroes si medicul sultanului Saladin, ne apare ca un promotor al teoriei medicinei psiho-somatice, propovaduind interdependenta intre corp si spirit, intre numeroasele sale lucrari exista un Juramint medical sub forma unei Rugaciuni adresate Divinitatii care insereaza ideea competentei ca profilaxie a responsabilitatii - indeparteaza de la mine ideea ca pot totul", a necesitatii studiului permanent in vederea perfectionarii - fa sa fiu cumpatat in toate, dar nesatios in dragostea mea pentru stiinta; da-mi puterea, vointa si prilejul sa-mi largesc cit mai mult cunostintele! ". Legamintul pledeaza pentru credibilitatea medicului in atie cu altii: Fa ca bolnavii mei sa aiba incredere in mine si in mestesugul meu ; indeparteaza-i de la patul lor pe sarlatani! ".
Scoala medicala de la Montpellier, la a carei infiintare au contribuit medici evrei si arabi din scoala lui Maimonide, a pastrat de-a lungul secolelor un juramint de credinta profesionala, compilat dupa cel hipocratic, in care responsabilitatea este afirmata prin solicitarea consecintelor punitive in caz de nerespectare.
Trecerea de la Evul Mediu la Renastere aduce pe scena stiintei europene un personaj important si contradictoriu, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, zis Paracelsius (nascut linga Zurich in 1493 si mort la Salzburg in 1541), chimist si medic elvetian, autor al unei teorii ezoterice bazate pe analogia structurala a lumii exterioare si a corpului uman, cel care a introdus o serie de substante noi in terapeutica, inclusiv te aduse din Noul Continent. Se stie ca lui i se datoreaza pledoaria de a se interzice eliberarea medicamentelor de catre farmacisti in absenta retetelor emise de medici, precum si unele tribulatii cu privire la responsabilitatea maestrului pentru erorile savirsite de discipolul sau.
Constitutio Carolina a lui Carol Quintul (1532) sanctiona pe medicul care, din neglijenta sau nedestoinicie, a cauzat moartea bolnavului, daca se constata ca a folosit temerar medicamentele sau a folosit remedii neautorizate sau interzise de profesiunea medicala.
Cu o spiritualitate asemanatoare cu a lui Paracelsius, dar de alta formatie -chirurg provenit din barbier -, Ambroise Par6 (nascut la Bourg-Hersent in 1509 si decedat la Paris in 1590) a activat, revoltindu-si confratii si tamaduind ranitii in razboaie si nobilii la curtile regale ale lui Henric II, Francisc II, Carol IX si Henric III. Cel care a studiat circulatia singelui si a introdus ligatura vaselor la amputatii a militat intreaga viata pentru responsabilitate medicala, contrazicindu-i pe contemporani dupa principiul prefer sa am dreptate de unul singur, decit sa gresesc alaturi de toti savantii lumii" (Despre rapoarte si mijloace de conservare a cadavrelor).
Vechea jurisprudenta franceza emite opinii variate in privinta responsabilitatii medicale. O decizie a Parlamentului din Bordeaux din 1596 obliga la daune pe mostenitorii chirurgului care a pricinuit rani grave unui bolnav, practicindu-i venesectia. in 1602 insa, se proclama iresponsabilitatea chirurgului pentru accidentele provocate unui bolnav din propria culpa.
Decizia Parlamentului din Paris din 1696 arata ca nu sint raspunzatori chirurgii pentru faptele lor, cita vreme fapta ce li se imputa nu dovedeste decit incompetenta, ci bolnavul insusi trebuie sa-si impute alegerea unui asemenea practician.In Tarile Romane preocuparea pentru responsabilitatea medicala este prezenta in jurisprudenta vremii - Pravilele imparatesti ale lui Vasile Lupu, 1646, si Matei Basarab, 1652. Pe linga consideratia de care se bucurau medicii de atunci, apre-ciindu-se parerile lor ca precumpanitoare fata de alte marturii, ei erau pasibili de pedeapsa pierderii meseriei" in cazul smintelii bolnavului prin nemestesug".

Responsabilitatea medicului este nula daca ranitul refuza ingrijirile medicale: sminteala mortii va fi spre cel ranit", iar refuzul ascultarii si urmarii sfaturilor medicale duce de asemenea la exonerarea de raspundere. Se face distinctia intre raspunderea civila si cea penala si se cuantifica desubirea pentru reparatia prejudiciului in functie de intinderea acestuia. Mai tirziu, in Legiuirea lui Caragea, cod continind indeosebi dispozitii de drept civil, scos in vremea domnului Tarii Romanesti, Ioan Gheorghe Caragea (1812-l818), in limbile greaca (1818) si romana (1819) de Nestor Craiovescu, Atanasie Hristopol si stolnicii C. si I. Balaceanu, se va formula principiul general al raspunderii civile : care din stiinta sau cu nestiinta, sau cu greseala va aduce stricaciuni altcuiva este dator a repara stricaciunea".
Codul Callimachi, aflat intr-un hrisov a lui Scarlat Callimachi din 1813, reglementeaza epitropia casei doctorilor" si da dispozitii de responsabilitate. Oricare din doctori, fara mustrare de cuget va calca acest legamint, facindu-se aceasta cunoscut la stapinire, se va scoate din numarul doftorilor si tocmeala lui se va strica si intru nimic nu se va socoti."
Societatea moderna occidentala cunoaste un reviriment juridic prin lucrarile lui Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria (nascut si mort la Milano, 1738-l794), care in lucrarea Despre delicte si despre pedepse a contribuit la reformarea si imblinzirea dreptului penal european.
Deoarece faimosul Cod al lui Napoleon, dupa care s-au orientat si alte coduri, inclusiv cel romanesc, nu reglementa expres raspunderea profesionala, s-a incetatenit ideea ca pentru responsabilitatea medicala nu exista temei juridic. Jurisprudenta a aratat ca exista un temei legal al raspunderii delictuale pentru responsabilitatea medicului a carui diploma nu este o garantie nelimitata pentru corectitudinea tuturor actelor sale profesionale si nu poate face dovada diligentei si priceperii cu care a lucrat la un moment dat.
Neajunsurile textelor de lege au fost remediate in Franta, in 1936, stipulindu-se ca responsabilitatea medicala se intemeiaza, in juridic, pe neindeplinirea obligatiilor profesionale asumate prin contractul incheiat cu bolnavul tratat, prin acordul de vointa expres sau presupus. Precizari ulterioare au fost facute de jurisprudenta, care a asimilat si cazurile in care medicul efectua un tratament gratuit sau functiona ca salariat de stat, nefiind solicitat de bolnavul insusi, ci de o terta persoana pentru ingrijire. Raminea valabil temeiul responsabilitatii medicale delictuale doar pentru cazurile in care bolnavul se afla in imposibilitatea manifestarii vointei. Responsabilitatea medicala a fost silita in functie de prezenta culpei profesionale, aparuta prin diverse modalitati de nesocotire a indatoririlor. Instantele au judecat astfel actiuni penale contra medicilor legate de regimul stupefiantelor, al avorturilor, al savirsirii infractiunii de vatamare corporala si omor fara intentie. Actiunile civile indreptate impotriva medicilor urmareau obtinerea de desubiri pentru vatamari de catre bolnavii vatamati prin tratamente sau de catre rudele in a caror sarcina cadea ingrijirea lor ulterioara.

Criteriul de silire a culpei nu a fost unitar in Europa, dar s-a acceptat sistemul de are a modului de a actiona al celui in cauza cu modul in care ar fi procedat, in aceeasi situatie, un medic bun. S-a ajuns ulterior la incriminarea situatiei in care medicul nu a epuizat toate mijloacele de explorare disponibile si nu a obtinut astfel diagnosticul adevarat. In Anglia si SUA, este suficienta prezentarea unui diagnostic gresit sau aplicarea unei terapii neadecvate pentru a proba culpa medicului. in acest sistem juridic in care greseala de diagnostic sau tratament prezuma culpa, reclamantul nu are sarcina de a o dovedi, ci medicul actionat in justitie este obligat sa dovedeasca contrariul.
Responsabilitatea modificata prin exercitiu colectiv tinde sa se substituie responsabilitatii individuale clasice. Aceasta inlocuire, inca putin evidenta, tinde sa se accentueze in viitor.
Numarul proceselor angajate impotriva medicilor a fost in continua crestere in Franta dupa anii '50 punind in prim- responsabilitatea anestezistilor, iar ulterior a chirurgilor si internistilor, in egala masura. Explicatia nu rezida nici intr-o neglijenta crescinda a medicilor, nici intr-o vindicativitate augmentativa a pacientilor sau intr-o severitate particulara a magistratilor impotriva corpului medical.
Oamenii societatii contemporane au abandonat atitudinea de resemnare fata de soarta. Constitutia Republicii Franceze cuprindea dreptul la sanatate si securitate sociala, iar generalizarea asigurarilor pentru responsabilitate sugera ca orice prejudiciu trebuie sa duca la o indemnizatie justa, pe masura. in aceste conditii tribunalele nu au mai ezitat sa-i condamne pe medicii care erau asigurati.
Activitatea practicianului s-a tehnicizat pe masura ce devenea tot mai eficace. A inceput sa se extinda lucrul in echipa pentru a putea fi folosite tehnici tot mai complexe, incumbind un nivel nou de responsabilitate medicala.
Daca in secolul al XlX-lea problemele responsabilitatii medicale se aflau rareori in atentia publicului, iar jurisprudenta nota citeva cazuri in care oficiantii sanitari (felcerii) erau judecati pentru a fi facut operatii importante in absenta medicului, o data cu evolutia actului medical in sine au aparut si preocuparile pentru cercetarea noii responsabilitati medicale.
In perioada initiala, cind medicul se multumea sa supravegheze simptomatologia clinica si incerca sa indeparteze unele suferinte, existau putine riscuri de a face o anume greseala, pe care un practician normal competent si diligent ar fi putut-o evita. Ulterior, metodele mai tehnicizate comporta o eficienta sporita, dar sporesc si riscurile. Anestezia devine generala, dar apar si sincopele. Razele X se folosesc nu numai cu scop diagnostic, ci si terapeutic, dar apar radiodermitele. Tehnicile chirurgicale devin tot mai indraznete, incit se deschide tot mai frecvent abdomenul, dar uneori se uita acolo comprese, ba chiar si instrumente. Tehnicile de reanimare se perfectioneaza continuu, permitind acte chirurgicale deosebit de anevoioase; explorarile instrumentale devin tot mai complexe, terapia medicamentoasa devine foarte eficace si incisiva totodata, organe inaccesibile odinioara sint astazi in mod curent explorate si boli considerate sigur mortale se vindeca in prezent fara dificultate. Explorarile percutane si medicatia moderna au adus cu ele insa si noi riscuri, nebanuite pina atunci.
Situatiile in care responsabilitatea medicala este pusa in discutie sint tot mai frecvente. Pacientul, care este in general informat sumar asupra miracolelor" medicinei contemporane, nu poate accepta sa nu fie vindecat intr-o epoca in care se fac transte de organe. Totusi, se mai produc comprimari nervoase in cursul operatiilor prelungi si delicate, se mai injecteaza paravenos, mai apar radiodermite post Rx-terapie, se mai produc reactii adverse medicamentoase sau chiar mai explodeaza inexplicabil aparatele de anestezie. Pacientul nu poate accepta ca tehnicizarea medicinei sa-i aduca prejudicii in loc de insanatosire si atunci pretinde reparatii, fie ele si prin echivalent pecuniar.
Codul Civil Roman din 1864, avindu-si sorgintea si el in Codul lui Napoleon, inca in vigoare la anumite module si astazi, a silit principiul ca responsabilitatea civila este menita sa duca la reparatia integrala a prejudiciului produs. Autorii romani au avut pareri diferite asupra naturii responsabilitatii civile a medicului. Vasile Gionea, citat de R. Ozun, scria in lucrarea sa din 1924 - Raspunderea civila: Raspunderea profesionala este cel mai spinos modul al raspunderii civile, iar problemele care il privesc pe medic sint ceva mai aparte, fiind dificil sa-l consideri vinovat pe medicul care, aplicind acelasi tratament la bolnavii care sufera de aceeasi boala, unii se vindeca, iar altii nu; cum, de asemenea, este imposibil de aplicat principiul reparatiei integrale a prejudiciului cauzat de catre medic, ca de pilda in situatia pierderii unui organ sau a unui simt, sistemul reparatiei prin echivalent fiind aici mai putin eficient". Daca delimitarea intre responsabilitatea civila si cea penala era ferm afirmata de Codul Civil, I.G. Perietianu combatea teoria imunitara a responsabilitatii medicale in lucrarea sa Responsabilitatea medicala din punct de vedere penal din 1926: Cine s-ar mai incumeta sa mai sustina, la lumina marilor progrese realizate in toate domeniile medicinei, atit in interesul purtatorului acelei diplome, cit si in interesul public, ca diploma se poate transforma intr-un bilet de imunitate, datorita caruia imprudenta si usurinta sa desfasoare, fara sanctiune, o activitate nociva in lumea suferinzilor. in sfirsit, acea formidabila cuirasa a imunitatii, faurita din aliajul denumit caracter conjectural si aleatoriu al stiintei medicale si ciocanita intr-una de partizanii iresponsabilitatii absolute, s-a topit ca prin farmec in vilvataia progresului".In 1944, in lucrarea Responsabilitatea medicala, Ioan Fruma noteaza ca: Principiul responsabilitatii pentru daunele provocate altuia face parte din patrimoniul juridic al oricarei natiuni civilizate". El precizeaza ca justitia nu vrea sa stinjeneasca apostolatul medical, admirat de toti, sau binefacerile progresului medicinei, prilej de binecuvintare pentru suferinzi si de recunostinta a tuturor, ci ca ea promoveaza rolul social al medicinei, cautind sa sileasca raspunderile medicului.In Romania contemporana, variate aspecte ale responsabilitatii medicale au fost abordate in monografii si articole din diverse publicatii medicale sub semnaturile autorizate ale lui Radu Ozun, Emil Poenaru, Gheorghe Scripcaru, Romul nica.