Gandirea medicala, in sensul ei aderat, este o gandire clinica. Ea implica din partea medicului o anumita "atitudine" fata de omul bolnav.
Gandirea medicala este inseparabila de spatiul clinic care reprezinta "spatiul vizibil" al bolii. in spatiul clinic, "corpul bolnavului" devine un spatiu supus obsertiei si reflectiei medicale. in felul acesta, clinica medicala se constituie ca o stiinta bazata pe analiza campului perceptiv (spatiul corporal al bolnavului) si pe actiunea practica exercitata asupra acestuia (tratamentul medical).
Corpul bolnavului este acel spatiu vizibil in care sunt situate fenomenele morbide, pe care clinica le aduce la suprafata, in exterior, "vizualizandu-le" (obsertia medicala) si "verbalizandu-le" (denumindu-le) ca "specii morbide", aderate "coduri medicale" reprezentate prin simptomele bolii.
Simptomul este forma sub care se prezinta boala, elementul esential al "vizibilului" suferintei. El desemneaza o stare modificata a persoanei bolnavului fata de starea normala. in raport cu simptomele clinice, vor fi silite urmatoarele elemente din care se constituie gandirea medicala :
a) prognosticul, care anunta ceea ce se produce ca urmare a evolutiei clinice a bolii;
b) anamneza, care relateaza ceea ce s-a intamplat in trecut cu bolnavul, cum a aparut boala respecti si evolutia ei pana la intalnirea cu medicul;
c) diagnosticul, operatia mintala care pune in evidenta ceea ce se petrece in prezent cu bolnavul, elueaza simptomele obserte si sileste tipul bolii.
Se poate remarca faptul ca obsertia clinica a bolnavului este un tip de analiza supusa reflectiei, reprezentand un anumit model de gandire. in sensul acesta, se poate recunoaste inrudirea imediata, in teoretic, a medicinei cu filozofia. Acest aspect este cu atat mai rcvelant cand ne referim la psihopatologie si psihiatrie. Medicina este campul clinicii care ofera "vizibilul suferintei" reflectiei filozofice, prin introducerea acesteia ca metoda de a gandi domeniul patologicului. in felul acesta, remarcam faptul ca "suferinta umana" devine o tema de reflectie pentru filozofie si morala, iar pentru medicina, o practica. Medicina, filozofia si morala isi vor gasi centrul comun in interpretarea semnificatiei suferintei printr-un transfer al "formelor de inteligibil" (M. Foucault).
In cazul medicinei, "inteligibilul" suferintei, al patologicului este "formalizat" tematic prin "lourile clinice" care desemneaza speciile morbide. Dar pana a se ajunge aici, este necesar un "rationament clinic" de o factura speciala. Acesta utilizeaza structurile semantice ale unui limbaj special care conduce la descifrarea sensurilor suferintei si la etichetarea acestor simptome ale bolii. Prin acestea, rationamentul clinico-medical capata dimensiunile unui spatiu de interpretare hermeneutica.
Pentru E. Minkowski, suferinta reprezinta o parte integranta a existentei umane. Desi este asociata "raului", ea reveleaza dimensiuneapaf/ios-ului uman. Numai prin suferinta omul ia contact cu el insusi si cu propria sa existenta.
Suferinta este contrara fericirii, intrucat este asociata cu raul, dar ea nu este echilenta cu acesta. in prezenta suferintei, omul este pus fata in fata cu problemele propriei sale existente, fiind in felul acesta obligat sa le cunoasca, sa le inteleaga si sa actioneze. Astfel considerata, ca act de constiinta, suferinta reprezinta un aspect afirmativ al vietii, al existentei, printr-o luare la cunostinta a omului despre el insusi (K. Jaspers).
Prezenta suferintei inaugureaza "aspectul palhic" al existentei, care nu are, in mod necesar, semnificatia de "patologic". Aspectul "pathic" al vietii este cadrul larg in care boala, ca forma particulara a suferintei, ocupa numai un loc limitat.
Pot fi si forme de suferinta care sa nu fie legate de o "stare morbida", de o boala. Asocierea suferintei cu raul este conditia care conureaza in campul constiintei mele ideea de "pericol vital", de amenintare si insecuritate, trezind in felul acesta angoasa. Din acest motiv, se poate afirma ca avem atatea forme de suferinta cate forme de rau exista. Problema suferintei legata de boala, apare mult mai tarziu, ea facandu-si intrarea in medicina dupa ce fusesera deja fixate cadrele ei in religie, morala si filozofie (S. Kierkegaard, M. Scheler, H. von Keyserling, M. Florian).
Silind faptul ca suferinta este tema centrala a oricarei forme de gandire medicala, sa urmarim in continuare aspectele gandirii medicale and ca tema suferinta psihica, in special din punctul de vedere al psihopatologiei.
Daca in cazul medicinei somatice, acest aspect al "gandirii medicale" ca reflexie asupra suferintei este mult estompat de aspectul somatic-formal la care se face in mod permanent referinta, in cazul psihiatriei si mai ales in cazul psihopatologiei situatia ne apare complet schimbata.In psihopatologie, metoda filozofica pare chiar ca inlatura, aparent, gandirea clinica. De fapt, avem de-a face cu un "transfer metodologic". Ceea ce se modifica este "atitudinea obsertorului" fata de obiectul cunoasterii sale, precum si scopurile urmarile de acesta.
Obiectul psihopatologiei nu mai poate fi surprins, ca in cazul psihiatriei. El este intuit ca esenta, si nu perceput ca fenomen clinic sau ca manifestare exterioara. Ceea ce intereseaza psihopatologia este "nebunia", iar aceasta este interioara si proprie persoanei bolnavului psihic. Nebunia este vizualizata prin manifestarile sale exterioare, atitudinile sau relatarile bolnavului si mijloacele de expresie sau productiile acestuia. Din acest motiv, modelul de gandire in psihopatologie avea un dublu caracter: intuitiv si deductiv. Se ajunge in acest caz la o analiza pur hermeneutica, urmarindu-se explicarea "sensurilor" persoanei bolnave psihic pentru a se putea deduce din acestea semnificatia fenomenului psihic morbid.
Studiul fenomenului morbid nu este insa limitai, in mod strict si exclusiv, la domeniul clinicii. Acest studiu implica atat "a vedea", in sensul de "obsertie clinica", cat si pe acela de "a interveni" asupra fenomenului morbid respectiv, in sensul de "experiment", fapt care presupune o diferentiere a metodologiei in doua mari directii ale activitatii medicale : laboratorul si clinica.
Laboratorul este spatiul interventiei asupra fenomenului morbid, cu mijloace experimentale. Aici, suferinta, starea de alteralitate, anormalul sunt "produse" sau "provocate" in mod dirijat de experimentator, care, "imitand modelele naturale", cauta sa le descifreze mecanismele. in felul acesta, domeniul experimental trebuie inteles ca reprezentand o "clinica dirijata" sau controlata in mod voluntar de catre experimentator, dupa criterii anterior propuse metodologic si urmarind niste obiecte precise ca realizare finala.
Clinica este spatiul obsertiei unei suferinte naturale, aparuta in interioritatea normalului si care trebuie "descifrata" sau diagnosticata de catre medicul clinician care o obser. Ea reprezinta un tip de rationament deductiv, pe cand laboratorul reprezinta un tip de rationament inductiv.
Laboratorul construieste "modelele patologice" in mod artificial, prin experiment, pe cand clinica descifreaza semnificatia "modelelor naturale" aparute in sfera normalului. In felul acesta, putem spune ca experimentul de laborator introduce in mod dirijat "patologicul" in normal. intrucat obiectul psihopatologiei nu se experimenteaza, ci este supus unei intelegeri reflexive, vom aborda in continuare aspecte legate de spatiul clinic, considerat ca domeniu al gandirii in sfera psihopatologiei.
Spatiul clinic se construieste ca un "spatiu epistemologic" in care isi dau intalnire limbajul, privirea si suferinta. Acesta reprezinta spatiul vizionar In si prin care comunica intre ei medicii si bolnavii. in acest spatiu al clinicii, bolnavul isi expune simptomele sale subiective, pe care medicul le converteste in "obiecte ale cunoasterii medicale". in felul acesta, se sileste o legatura de comunicare intre "cunoasterea medicala" si "suferinta bolnavului" (M. Foucault).In cadrul spatiului clinic se disputa vizibilul (persoana bolnavului) cu invizibilul (boala ca suferinta) sau, altfel spus, persoana si discursul. in felul acesta, spatiul clinicii devine zona in care se realizeaza "spatializarea" si "verbalizarea" patologicului. Aceasta verbalizare a suferintei, prin expunerea de catre bolnav a acuzelor sale clinice, face vizibila interioritatea persoanei acestuia. Nu putem intelege boala fara vizualizarea interioritatii bolnavului, decat prin verbalizarea acesteia. in felul acesta, "obiectul discursului" bolnavului deveni "subiectul clinicii". Clinica transforma discursul bolnavului in obsertie medicala.
Orice act de obsertie medicala implica doua domenii: domeniul spitalicesc si domeniul pedagogic, ambele la fel de importante si inseparabile.
Domeniul spitalicesc este cel in care fenomenul morbid apare in singularitatea sa ca "eveniment" intr-o serie de date ce se succed cronologic. Domeniul pedagogic urmareste descoperirea si cunoasterea aderului. Nu trebuie facuta diferenta intre clinica zuta ca stiinta si clinica inteleasa ca spatiu pedagogic. Aceasta din urma desemneaza un grup de studiu compus din maestru si elevi, in care actul de descoperire si delimitare a aderului reprezinta scopul intregii activitati. Aderul devine, in cazul acesta, un "obiectiv colectiv" preluat de "grupul de studiu" al bolnavului si al bolii.

Se poate desprinde din cele de mai sus faptul ca spatiul spitalicesc, clinica, sintetizeaza o dubla experienta, reprezentata prin urmatoarele :
a) obsertia speciilor suferintei medicale (lourile clinice ale bolilor);
b) intarea de cunostinte medicale de catre elevi de la maestru.
Clinica, loc de intalnire intre medic si bolnav, implica, in cadrul acestei comunicari, trei aspecte principale:
1. Alternarea momentelor vorbite (anamneza si dialogul clinic) cu momentele obsertiei (privirea ca examinare clinica a "cazului"), care consta din urmatoarele:

a) momentul vizual (obsertia);

b) momentul verbal (interogatoriu, anamneza);

c) eluarea simptomelor clinice;

d) descifrarea semnificatiei patologice a simptomelor;

e) prescrierea si urmarirea tratamentului medical.

2. Efortul de a defini o corelatie intre "privire" (obsertia clinica) si "limbaj" (dialogul medical) este a doua dimensiune a clinicii. Problema teoretica si practica pusa clinicienilor este de a sti daca este posibil sa se patrunda intr-o reprezentare spatiala lizibila si conceptual coerenta, care este boala, exprimata printr-o simptomatologie vizibila, combinata cu ceea ce rezulta dintr-o analiza verbala. Rezultatul gandirii clinice este "loul bolii". Tabloul are o dubla structura: vizibila si lizibila, spatiala si verbala. El reprezinta ceea ce ochiul clinicianului surprinde la corpul sau psihicul persoanei bolnavului. Rezulta o combinatie intre "vizibil" si "enuntial". in felul acesta, plecand de la functia sa aparent analitica, loul clinic are rolul de a repartiza vizibilul in interiorul unei conuratii conceptuale deja date (M. Foucault).
3. Idealul unei descrieri exhaustive constituie al treilea aspect al clinicii. Tablourile bolii antreneaza gandirea clinica spre o alta norma de corelatie intre vizibil si enuntial.
Trecerea de la sectorul vizibilului la structura ansamblului de enunturi se produce in felul urmator:

a) transformarea simptomului in semn;

b) trecerea de la bolnav la boala;

c) accesul de la individ la conceptual.

A descrie inseamna "a vedea si a sti in acelasi timp", sustine M. Foucault. in felul acesta, "limbajul devine idealul cunoasterii stiintifice" (M. Foucault). Orizontul experientei clinice se constitui din "vizibil" si din "enuntiabil". in sfera acestei "experiente clinice" ca orizont epistemologic specific, M. Foucault distinge urmatoarele aspecte principale:
1. Structura alfabetica a bolii in legatura directa cu definirea privirii sau obsertiei clinice. Segmentul obserbil este impresia singulara pe care o receptam din partea unui bolnav sau, mai exact spus, este simptomul clinic obsert la bolnavul respectiv. Din acestea se construi "structura alfabetica a bolii".
2. Privirea clinica sau obsertia exercita asupra fiintei bolnave o reductie nominalista. Prin intermediul acesteia, ceea ce este bolnav, alterat din punct de vedere patologic, in raport cu starile fiziologice ale normalului, este extras din campul obsertiei clinice. Rezultatul fi prezentat prin loul clinic care este expresia bolii si reprezinta o "conuratie", rezultat al unei constructii a rationamentului clinico-medical.

3. in al treilea rand, experienta clinica se identifica unei anumite stari de sensibilitate. Privirea medicala nu are numai un caracter intelectual, de percepere a fenomenelor clinice morbide. Ea este, concomitent, si privirea sensibilitatii concrete, o privire care merge de la "persoana la persoana", situandu-se in spatiul "manifestarii sensibile" a suferintei etichetate ca boala. in felul acesta, in final, orice ader al clinicii medicale este un "ader sensibil".