Aspecte generale
Gandirea medicala traditionala considera patologia ca fiind expresia unui anumit tip de relatie dintre organismul uman si mediul sau inconjurator. In rtutea tendintelor sale naturale, organismul isi formeaza si mentine o stare de echilibru biologic intern prin procesul de homeostazie si, in mod egal, isi formeaza si mentine o stare de echilibru psihic intern prin starea de echitimie.
Factorii existenti in mediul extern influenteaza starea de echilibru psihobiologic a organismului, favorizand fie o stare de echilibru, sau de normalitate, fie provocand o stare de dezechilibru, de anormalitate sau boala, prin intermediul a doua categorii de factori:
a) factorii sanogenetici, reprezentand totalitatea elementelor care influenteaza in mod pozitiv starea de normalitate, de sanatate, contribuind la echilibrul psihobiologic intern al indidului;
b) factorii morbigenetici, reprezentand totalitatea influentelor negative din mediul extern, care contribuie la tulburarea starii de echilibru psihobiologic a indidului sau chiar la dezorganizarea structurala a acestuia, participand in felul acesta la inlocuirea starii de normalitate sau de sanatate cu cea de anormalitate sau de boala.
Rezultatul actiunii factorilor agresi, morbigenetici sau de stres asupra indidului au efecte diferite, in raport cu natura acestora, durata actiunii lor, intensitatea si circumstantele favorizante care contribuie la finalizarea actiunii patogene. Rezultatele actiunii factorilor morbigenetici pot fi simple, usoare, manifestate prin tulburari pasagere ale starii de normalitate, sau, dimpotriva, pot fi deosebit de severe, ducand la tulburari organice sau functionale de diferite forme, grade de intensitate si durata a evolutiei clinice : veriile stari patologice. Acestea pot fi: boli somatice sau psihice.
Trebuie mentionat insa faptul ca, desi medicina clasica traseaza o demarcatie neta intre patologia somatica si patologia psihica, cercetarile moderne au pus in edenta existenta unui grup de tulburari care intereseaza in mod egal atat sfera somatica, cat si sfera psihica, conurand o patologie psihosomatica.
Patologia psihosomatica se constituie tarziu in campul clinicii medicale ca o sinteza epistemologica derivata din conceptia despre om. Ea este, in primul rand, o ziune antropologica interdisciplinara ce reuneste in sfera ei medicina somatica si psihiatria, creand domeniul medicinci psihosomatice, asa cum se poate vedea in schema de mai jos.

Patologia psihosomatica, dincolo de cerintele imediate impuse de practica medicala, reprezinta o modalitate originala de "a gandi" boala si bolnavul dintr-o perspectiva largita. Ea este o conceptie noua, o noua atitudine, atat "intelectuala", cat si "practica", o ziune clinica atotcuprinzatoare in care "sfera somatica" si "ata sufleteasca" a bolnavului nu mai sunt considerate separate si diferite intre ele.
Suferintele psihosomatice ni se infatiseaza ca rezultat al unor interactiuni complexe, reciproce intre somatic si psihic, constituind o "patologie" cu o conuratie particulara raportata la conflictele de ata (de ordin fizic sau psihic) traite de persoana bolnavului, interiorizate de acesta si "exprimate" clinic prin suferinte somatice.
Existenta, universal recunoscuta si admisa, a patologiei psihosomatice pune in discutie insusi "modelul traditional de gandire medicala". Acesta se intemeia pe dualismul somatic/psihic, considerat ca reprezentand cele doua parti constitutive ale organismului uman, ale indidului, fundamental opuse si diferite din punct de vedere clinico-medical. Patologia psihosomatica aduce in discutie efectul factorilor emotionali in geneza unor afectiuni somatice, tipul de reactie somatica a persoanei umane la factorii stresanti, precum si, in mod invers, modalitatea de "manifestare somatica" a unor suferinte psihice sau "somatizarea" acestora in unele cazuri de nevroze. Sunt la fel de bine cunoscute manifestarile psihice ale unor suferinte somatice, reale sau imaginare. Concluzia care se desprinde este ca "emotia are efectul unei reactii a organismului la o situatie" (P. Sivadon). Ea apare ca "o tensiune de aparare" a organismului fata de agresiunile externe ale acestuia.
Existenta patologiei psihosomatice deschide o noua perspectiva "modelului de gandire medicala". Daca modelul clasic de gandire medicala circumscria patologia, somatica sau psihica, in mod separat, la relatia cauza-efect patologic, modelul de gandire medicala psihosomatic aduce in discutie relatia situatie-emotie-indid, in care emotia dene un mediator interiorizat care directioneaza fortele de "aparare" si "raspuns" fie in directia dezvoltarii unor reactii somatice, fie in directia dezvoltarii unor reactii psihice, in ambele situatii, emotia interiorizata reprezinta factorul declansator al unor tulburari comune, psihosomatice.
Conflictele nerezolvate ale Eului constient se pot manifesta prin descarcari emotional-afective, in timp ce o stare emotionala de mare intensitate si actiune prelungita poate duce ia instalarea unor modificari somatice de durata. in felul acesta patologia psihosomatica ne apare ca un joc al echilibrului emotional al indidului in care sensul tulburarilor, ca aparenta, poate fi predominant somatic sau predominant psihic, desi, in ambele cazuri, sunt antrenate atat elemente din sfera somatica, cat si din cea psihica. Aceste aspecte au facut pe unii specialisti sa vorbeasca despre balansarea psihosomatica (P. Sivadon).
In ceea ce priveste specificitatea actiunii conflictelor emotionale F. Alexander distinge doua directii principale, si anume :
a) tulburari emotionale, caracterizate prin "reactii de agresitate" sau "reactii de fuga" de factura nevrotica si din care fac parte urmatoarele tipuri de afectiuni: tulburari cardiovasculare, hipertensiunea arteriala;
b) tulburari emotionale, caracterizate prin "reactii de retragere" ale indidului sau stari de dependenta si de regresiune prin care indidul cauta sa ete situatia emotionala psiho-traumatizanta, avand drept consecinta tulburari neurovegetative diferite cum ar fi : diaree, tulburari gastro-intenstinale diferite, astm bronsic etc.

Definitie si caracteristici
Din cele de mai sus se poate desprinde faptul ca este artificiala orice incercare de a opera o separatie intre sfera psihica si sfera corporala a persoanei umane (R. Pierloot si J. Groen). Problema care se pune este de a sti daca soma si psyche sunt sau nu parti distincte ale persoanei, cum sunt unite si cum se influenteaza reciproc. De fapt, aceasta este intreaga problema a psihosomaticii: in realitate co-existenta somaticului si a psihicului dovedesc ca ele sunt inseparabile si complementare. Omul concret este o unitate somatopsihica, fapt admis de specialisti.
G.R. Heyer (1932) afirma ca "lumea somatica si lumea psihica nu sunt separate, ci trebuie sa le consideram ca pe doua forme de manifestare ale etii". Pe aceste considerente, acelasi autor recomanda sa se studieze cauzalitatea comuna atat a fenomenelor psihice, cat si a fenomenelor somatice.
R. Strasser (1950) afirma ca "intr-o fiinta e nu poate exista decat un singur principiu de organizare". Acest principiu reuneste somaticul cu psihicul intr-un singur tot, iar manifestarile lui, in conditiile de dezechilibru patologic, sunt fie predominant somatice, fie predominant psihice sau psihosomatice.
E.D. Wittkower si J. Cowan (1944) au atras atentia asupra caracteristicilor psihice ale unor afectiuni somatice si invers :
a) existenta unor manifestari somatice ale unor tulburari psihice;
b) manifestari somatice in cursul evolutiei clinice a nevrozei obsesionale sau a psihozelor;
c) tulburarile psihice din cursul nevrozelor au adesea un caracter predominant somatic, ca forma de manifestare clinica (oboseala, insomnii, scaderea libidoului etc.) ;
d) manifestari de conversiune motorie sau senzoriala a unor tulburari psihice;
e) tulburari neurovegetative datorate unor disfunctii emotionale (cardiospasme, vomi-smente, constipatie sau diaree, astm bronsic, dificultati de mictiune, ulcer gastric sau duodenal, hipertensiune arteriala, diferite dermatoze);
f) influentele psihogene asupra unor procese meolice, endocrine sau imunitare;
g) modificari psihogenetice ale capacitatii de rezistenta globala sau locala a organismului de aspecte diferite (stari alergice, infectioase, herpes, angina, TBC).
Fata de cele mentionate se desprinde cu claritate faptul ca sfera psihosomatica se poate constitui ca un domeniu bine indidualizat al patologiei generale si, mai ales, ca ea nu trebuie sa fie exclusa, asa cum vom arata in continuare, din sfera psihopatologiei.
J.L. Halliday (1948) propune urmatoarele criterii pentru delimitarea afectiunilor sau tulburarilor psihosomatice:
a) anamneza bolnalor pune in edenta existenta unui factor emotional psiho--traumatizant in geneza tulburarilor psihosomatice ;
b) tipul de personalitate caracterizat printr-o "constitutie emotiva" constituie terenul pe care se pot dezvolta tulburarile psihosomatice ;
c) tipul sexului in distributia tulburarilor psihosomatice ;
d) asocierea unor tulburari psihosomatice diferite la acelasi indid exprima o anumita "predispozitie" pentru acest tip de afectiuni;
e) antecedentele patologice familiale pun in edenta o anumita predispozitie pentru tulburarile psihosomatice transmise ereditar;
0 existenta unei manifestari cu caracter periodic, ciclic, a tulburarilor psihosomatice ale unei categorii de indizi predispusi.
J.L. Halliday denumeste tulburarile care corespund acestor criterii afectiuni psihosomatice, iar J. Groen le numeste psihosomaioze. Despre relatia dintre afectiunile somatice si psihice am vorbit deja anterior, cand ne-am referit la relatia dintre schizofrenie si TBC.
Tulburarile psihosomatice nu trebuie insa catalogate la fel cu bolile somatice sau bolile psihice. Ele au o conuratie particulara, fiind caracterizate, in primul rand, de tulburari de ordin functional, care pot avea, din punct de vedere clinic, fie un aspect predominant somatic, fie un aspect predominant psihic in asemenea masura incat se poate vorbi despre "aspectul somatic al fenomenelor psihice si de aspectul psihic al fenomenelor somatice" (R. Pierloot si J. Groen).
Persoanele afectate de tulburari psihosomatice, desi sunt personalitati nevrotice, dau impresia generala, cel putin exterior, de indizi normali. O analiza mai atenta dezvaluie insa caracterul nevrotic interior al unor conflicte sau dezechilibre emotionale. Acest aspect demonstreaza inca o data caracterul specific al tulburarilor psihosomatice, diferenta dintre acest grup de tulburari si cele pur somatice sau pur psihice. Din aceste considerente, chiar definirea psihosomaticii este destul de dificil de facut.
De regula, prin psihosomatica se intelege studiul general al raportului dintre fenomenele psihice si cele somatice, in conditiile in care consideram sfera psihica si sfera corporal-somatica drept modalitati de manifestare diferita a aceleiasi existente umane, dar facand obiectul unor "domenii metodologice" diferite de cercetare sau de experiment stiintific. Acesta ar fi aspectul legat de relatiile de normalitate dintre "somatic" si "psihic".
Spre deosebire de psihosomatica, psihosomatica clinica sau patologia psihosomatica reprezinta studiul raportului dintre fenomenele psihice si fenomenele somatice din cursul bolilor: avandu-se in vedere raportul dintre "simptomele somatice" si "simptomele psihice" care concura la constituirea aceluiasi lou clinic, realizand o "structura patologica in comun".
Mai ramane de silit care este semnificatia conceptului de tulburare psihosomatica, in sens larg. Tulburarea psihosomatica este o afectiune somatica determinata de factori psihotraumatizanti, de regula, emotional-afecti. intr-un sens mai restrans, prin tulburarea psihosomatica intelegem sindroamele sau simptomele in care influenta factorilor psihici este net delimitata din punct de vedere clinic.

Aspecte psihoantropologice

Din cele deja expuse mai sus se poate vedea aspectul particular al tulburarilor psihosomatice, in raport cu tulburarile psihice pure si cu cele exclusiv somatice. Situarea celor dintai la "jumatatea" patologiei, intre somatic si psihic, si imprumutand caracteristici din ambele domenii justifica interesul psihopatologiei pentru acest tip de tulburari. Psihopatologia nu este insa o specialitate medicala. Ea nu este interesata de aspectul medical al tulburarilor psihosomatice, ci de semnificatia psihoantropologica a acestui grup de tulburari.
Asa cum am mai aratat in lucrarea noastra, boala este un fenomen care intereseaza persoana umana in totalitatea ei, avand un caracter antropologic. in egala masura, conditia omului fiind starea de normalitate, respectiv, sanatatea, boala ne apare ca un "accident" in interiorul normalitatii, al desfasurarii cursului etii indidului, avand prin aceasta si un aspect sau o dimensiune ontologica. Din acest motiv, o analiza antropologica a tulburarilor psihosomatice se impune. in sensul acesta, antropologia ne va furniza datele necesare intelegerii reciprocitatii aspectelor psihice si somatice care sunt implicate in sfera patologiei psihosomatice.
Daca pentru medicina psihosomatica este un sector al patologiei generale, pentru antropologie, ea reveleaza un "alt aspect" al persoanei umane - aspectul globalitatii acesteia (L. Van der Horst, K. Jaspers, L. Binswanger, R. Pierloot si J. Groen).
Existenta umana, ata are o structura si o dinamica unica (M. Heidegger, L. Binswanger, V, FrankI). Persoana nu este numai trup, ci si suflet, iar manifestarile sale tale sunt "psihosomatice", sustine V. FrankI. Pentru L. Binswanger, "corpul si psihismul nu sunt decat abstractii ale unitatii indisolubile ale fiintei umane, ale fiintei antropologice". Ele nu pot fi separate decat arbitrar, si numai din necesitati didactice.

Sensul bolii nu poate fi separat de sensul general al existentei umane. Acest sens se afla inscris in interiorul psihobiografiei persoanei respective sau, dupa expresia lui L. Binswanger, a istoriei etii interioare a acesteia. Boala, in acest caz, depaseste limitele sale pur si exclusiv medicale, inscriindu-sc intr-o dimensiune ontologica ce poate fi inteleasa printr-o analiza de tip psihologico-hermeneutic. Sensul bolii este determinat de sensul etii persoanei respective, asa cum vom vedea mai departe cand ne vom ocupa de analiza psihopatologica a "psihobiografiei" bolnalor psihic.
G. von Bergman afirma ca "in biografia bolnavului, in istoria sa traita in intimitate, exista intr-o anumita masura, un teren comun corporal, psihic si spiritual al persoanei umane". Acesta ne ofera cheia intelegerii fenomenelor psihice normale, dar si a fenomenelor psihice morbide. Aparitia si evolutia bolii este inseparabila de istoria etii indidului.
Boala psihosomatica nu este decat un mod de a fi al persoanei umane, un tip de "raspuns" al acesteia la evenimentele psiho-traumatizante emotional-afective ale etii cotidiene. Acest grup de afectiuni nu trebuie prite ca "intamplatoare", ci el se raporteaza la tipul de personalitate al bolnavului, intelegand prin aceasta in primul rand o anumita dispozitie constitutionala somatopsihica, ce implica un anumit tip de reactii ale indidului. Este, prin urmare, vorba despre o anumita "vulnerabilitate" care iese in edenta in conditiile declansate de efectul stresului asupra persoanei indidului respectiv.
Tulburarile psihosomatice constituie, fara indoiala, un modul important al psihopatologiei. Ele dovedesc ca intre somatic si psihic nu trebuie trasata o limita, ci, dimpotriva, somaticul si psihicul consliluie doua parti ale intregului care este persoana umana. In cazul acesta fenomenele psihice morbide ca si fenomenele somatice morbide sunt inseparabile, intrucat ele se regasesc intr-o forma comuna in sfera fenomenelor psihosomatice morbide. Aceasta concluzie este de o importanta deosebita pentru psihopatologie.In sensul acesta fiind considerata problema, sfera antropologiei psihopatologice se largeste considerabil. Psihopatologia dene astfel o interpretare a fenomenelor patologice ale persoanei in interiorul carora este inclusa semnificatia acesteia, ca structura antropologica, dar si ca devenire ontologica.
Medicina se intereseaza de cauze si efecte, urmarind ca prin mijloacele terapeutice de care dispune sa suprime efectul cauzelor si sa resileasca starea de sanatate.
Psihopatologia urmareste ca dincolo de aspectele clinico-medicale sa descopere sensurile umane ale suferintei raportate la structura si dinamica sistemului personalitatii, cautand prin aceasta sa aduca un plus de cunostinte in domeniul umanului.
In medicina somatica sau psihiatrica, suferinta este perceputa ca simptom clinic. in psihopatologie, tulburarile somatice, psihice sau psihosomatice sunt interpretate ca simboluri ale existentei umane. Ele nu constituie louri clinice ale bolii, ci situatii morbide ale etii indidului. Antropologia psihopatologica urmareste sa descifreze sensurile dramatice ale etii, in care "suferinta" este numai un sector. Pentru a gasi o interpretare unica a semnificatiei fenomenelor morbide somatice, psihice sau psihosomatice, psihopatologia se adreseaza existentei umane, psihobiografiei indidului, iar raspunsul acesteia este cuprins in natura fiintei umane, in echilibrul balantei psihosomatice a acesteia.