Sinuciderea reprezinta una dintre cele mai importante si mai complexe probleme ale psihopatologiei. Manifestare paradoxala a persoanei umane in conditiile impuse de "situatiile-limita" ale etii sau avand un determinism pur patologic, sinuciderea depaseste cadrele nosologiei clinieo-psihiatrice, in ordine ontologica inscriindu-se ca unul dintre cele mai importante "accidente" sau "situatii critice" ale etii unui indid.
Exista in aceasta tema opinii dintre cele mai diferite. Psihiatrii, in grija carora sunt plasati cei care comit tentative de suicid, sunt in majoritatea lor inclinati sa considere orice act suicidal intr-o maniera medicala, reductionist-diagnostica, asemenea unui act patologic, legat, de regula, de o stare depresiva care "scade elanul tal" sau chiar il anuleaza. Acest punct de vedere ingusteaza semnificatia suicidului, obligandu-l sa fie considerat la fel cu oricare alta boala psihica. Este o atitudine absolut gresita. Sinuciderea este o decizie umana deliberata. Un act ce reuneste constiinta de sine cu vointa de a sfarsi propria ata. Din acest motiv, in sfera analizei suicidului isi dau intalnire psihiatria, morala, religia, filozofia, literatura si sociologia, pentru care constituie o tema permanenta de reflectie.
Exista numeroase forme de intelegere si definire a suicidului. Personal, am preferat urmatoarea definitie, pe care o consideram mai cuprinzatoare : sinuciderea este actul de conduita intentionala, voluntar-deliberata, legat de un motiv exogen (social sau psihosocial) si de o motivatie endogena (psihologica sau psihopatologica), specifice pentru fiecare indid in parte, cu rezonanta ideo-afectiva asupra personalitatii sale, declansand pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii morale fata de sine si fata de lume si avand ca finalitate intreruperea desfasurarii firesti a cursului etii biologice printr-un proces de traumatizare a propriului corp (C. Enachescu)1.
Aceasta definitie a suicidului permite sa fie acceptate, in mod egal, atat o etiologie pur patologica a acestuia, precum si o atitudine absolut nepatologica, motivata de interesele morale ale persoanei respective. in cazul suicidului, intreruperea cursului etii nu trebuie prita automat ca un fapt chnico-psihiatric, ca expresie a unei boli sau cel putin a unei tulburari psihice. Ea nu este numai anularea instinctului de conservare, ci, concomitent, si dorinta simbolica de "a iesi" prin moarte, considerata ca "gest suicidal", dintr-o existenta resimtita ca inaccepila pentru indid, o existenta pe care acesta o percepe ca pe o constrangere si pe care o refuza. in acest caz, "gestul suicidal" are semnificatia simbolica a unei incercari de trecere intr-un alt registru al existentei, depasind astfel o "situatie-limita" impusa.
Studiile efectuate de noi au pus in edenta faptul ca numai 15-20% din totalul cazurilor care comit acte suicidare au o cauza absolut patologica, pe cand la restul de 80-85% din cazuri nu se poate pune in edenta nici un fel de cauza patologica, ci conflicte psihologice, morale, sociale, probleme de constiinta, decizii raportate la propria ata etc.
Asa cum se desprinde din cele afirmate mai sus, nu exista un consens in ceea ce priveste natura actului suicidal. in acest sens, se pot distinge cateva directii principale de interpretare ale suicidului (E. Durkheim, M. Halbwachs, J. Baechler, J. Starobinski, L. Proal, A. Bayet, E. Ringel, W. Poldinger, K. Menninger, D. Lester, T. Kotarbinski).In producerea actului suicidal sunt incriminate mai multe "procese" care incearca sa explice natura complexa a mecanismelor de producere a acestuia. Aceste procese sunt urmatoarele:
a) procesul defensiv: suicidul este considerat o reactie de aparare a unei persoane plasate intr-o situatie-limita sau "situatie inchisa" ;
b) procesul punitiv: considera suicidul ca pe o forma de conduita expiatoare a indidului fata de un sentiment de culpabilitate ;
c) procesul agresiv : suicidul este raportat la autoagresitate, in care agresorul are ca obiect al agresitatii propria sa persoana. Este un act de returnare a agresitatii asupra propriului sau corp, prin "distrugerea" caruia isi suprima propria ata;
d) procesul oblativ: in cazul acesta, suicidul este interpretat ca un act sacrificial. El corespunde cu tipurile de suicid altruist, eroic;
e) procesul ludic: este cel in care suicidul apare ca o forma de factura sublimata a jocului cu moartea (sporturile extreme, cascadoria etc.);
f) instinctul mortii: explica actele de suicid ca pe o anumita inclinatie sau dispozitie psihologica morbida contrarie instinctului de conservare, care se opune etii.
Asa cum se poate vedea din cele de mai sus, "pulsiunile suicidare" inscriu din punct de vedere psihanalitic in seria de manifestari ale "pulsiunii de moarte" (Thanatos) ce se opun "pulsiunii de ata" (Eros) si care sunt dominante in cazul personalitatii sinucigasilor.
Personalitatea sinucigasilor prezinta anumite dispozitii specifice, prezentate mai sus, cu caracter latent. Acestea se pot manifesta "in act" printr-o gama larga de aspecte numite de specialistii in problema functii suicidare. Acestea sunt urmatoarele:

1. Functia suicidara : se exprima prin tendintele autoagresive ale indidului (auto-mutilari, operatii chirurgicale repetate efectuate la cererea bolnavului, asceza, posturi prelungite si nejustificate etc). Acestea reprezinta formele de suicid cronic (E. Menninger) orientate asupra propriei persoane.
2. Functia heteroagresiva: este o forma care, din punct de vedere psihanalitic, mascheaza un sentiment de razbunare a indidului exprimata prin: "mie moartea, tie doliul". Este vorba de o agresitate indirect orientata sau "proiectata" asupra altei persoane apropiate de cel care comite gestul suicidal. in cazul acesta, orice suicid este o fapta "aruncata" (atribuita in mod indirect) asupra altuia, ca responsabilitate.
3. Functia de apel: in cazul acesta, suicidul este considerat ca reprezentand un semnal de alarma (E. Stcngel) prin care cel care comite suicidul atrage atentia celorlalti asupra lui, solicitandu-le in cazul acesta ajutorul intr-o situatie-limita de ata, la care el este incapabil de a putea reactiona in alt fel.
4. Functia ordalica : in aceasta situatie, suicidul apare ca o proba, ca o marturie, un test particular pe care persoana respectiva il face in fata semenilor sai pentru a-i connge cu acest ultim argument (gestul mortal) de justetea ideilor sale. Remarcam aici o nota de histrionism.
5. Functia catastrofica : suicidul apare, in acest caz, ca un tip de reactie de inadaptare la situatiile etii, o lipsa de vointa, panica, angoasa, o eruptie emotionala care scapa controlului indidului.
6. Functia de santaj: in cazul acesta, suicidul este utilizat ca un mijloc de obtinere a unor beneficii, avantaje personale, situatii favorizante, ca o forma de depasire a unui impas. Trebuie sa vedem in aceasta tendinta de a deturna agresitatea orientata catre sine in agresitatea orientata dinspre ceilalti catre indidul respectiv.
7. Functia de fuga : in cazul acesta, suicidul apare ca o conduita de fuga a persoanei printr-o situatie-limita, mai precis, ca o "fuga de sine insusi".
8. Functia de joc: in cazul acesta, suicidul apare ca un joc cu sine insusi, un joc care se desfasoara intre ata si moarte, cu o anumita orientare emotional-afectiva.
Punctul de vedere medico-psihologic considera actele de suicid ca avand o cauza patologica si fiind, prin aceasta, expresia unor tulburari psihice, cel mai frecvent asociate unor stari depresive, fie ca este vorba de o depresie reactiva, fie ca apare in cazul depresiilor melancoliforme endogene.
K. Menninger distinge trei forme de suicid :
a) suicidul cronic, reprezentat prin ascetism, martiraj, sacrificiul de sine, invaliditate nevrotica, dependenta de alcool, comportament antisocial, psihoze depresive;
b) suicidul focalizat, reprezentat prin automutilare, apelul la interventii chirurgicale repetate, accidente intentionate, impotenta sexuala, frigiditate;
c) suicidul organic, reunind componenta autopunitiva, componenta agresiva, componenta erotica si modalitatea preferata de suicid.In acelasi context medico-psihologic, M. Quidu distinge urmatoarele tipuri de suicid:
a) suicidul reusit, actiune autoagresiva complet realizata, urmata de moartea persoanei respective;
b) tentativa de suicid, considerata ca act incomplet, esuat, nerealizat ca finalitate ;
c) amenintarea cu suicidul, ca o forma de "pre-tentativa suicidara" ;
d) ideea de suicid, ca forma de reprezentare mintala a actului suicidar;
e) santajul suicidar, in cazul caruia intre motivele suicidului si modalitatea de realizare a acestuia nu exista o concordanta cantitativ-calitativa, persoana respectiva cautand sa obtina niste "avantaje personale" prin amenintarea cu suicidul. Este, de fapt, din punct de vedere psihanalitic, o forma de transfer asupra altor persoane, cu implicatii prind responsabilitatea morala pentru actul de suicid;
f) echivalentele suicidare sau "suicidul mascat" se manifesta prin : refuzul aplicarii unui tratament, refuzul transfuziei de sange, greva foamei, toxicomanii, jocul cu moartea, cascadoria etc.
F. Achille-Delmas, apreciind complexitatea actelor de suicid si marea diversitate a acestora, sustine ca o definitie care sa cuprinda toate aspectele acestuia si care, in acelasi timp, sa fie admisa de toti specialistii este greu de formulat. Pentru autorul citat, "suicidul este actul prin care un om lucid se abandoneaza mortii, desi poate alege ata, pe care insa o prefera mortii, dincolo de orice fel de obligatie etica". Remarcam nota dominant morala a acestui punct de vedere. Aceasta ziune asupra suicidului este justificata de F. Achille-Delmas prin faptul ca nu exista "un singur suicid", ci "mai multe forme de suicid". in sensul acesta, sunt mentionate urmatoarele:
a) suicidul-accident, cauzat de o eroare fatala pentru indid ;
b) suicidul-nebunie, ca forma de manifestare in cadrul evolutiei unei afectiuni psihice;
c) suicidul-constrangere, ca o constrangere careia ii este supus indidul si care-l impiedica sa aleaga intre "a trai" si "a muri" ;
d) suicidul-eutanasie, forma la care se apeleaza in cazul unei morti ineile si care apare mult mai greu de suportat de catre indid decat moartea pe care si-ar putea-o produce singur;
e) suicidul moral, cel care se raporteaza la o datorie eroica de la care indidul nu se poate sustrage decat cu pretul dezonoarei;
0 suicidul-electie, ce apare ca o stare psihica particulara caracterizata printr-o atractie irezistibila a indidului catre moarte, dar care pentru ceilalti apare de neinteles, ca un act absurd.
Teoria sociogenezei suicidului a fost emisa de E. Durkheim si dezvoltata de Scoala franceza de sociologie. Acest punct de vedere deplaseaza cauzele suicidului in sfera factorilor sociali, a relatiilor interumane, a influentei pe care modelul sociocultural o are asupra comportamentelor, actiunilor si integrarii sociale a indidului. Plecand de la aceste considerente, E. Durkheim distinge patru forme de suicid :
a) sucidul egoist, cauzat de o dezintegrare a grupului social care duce la un exces de indidualizare;
b) sucidul altruist, cauzat de o supraintegrare sociala care duce la o insuficienta a indidualizarii, fiind, prin aceasta, o replica a suicidului egoist;
c) sucidul anomic, cauzat de o dislocare anarhica a grupului social, care duce la o insuficienta a coeziunii socioumane;
d) sucidul fatalist, replica suicidului anomic, fiind cauzat de un exces al reglementarii sociale.
J. Baechler propune urmatoarea clasificare a formelor de suicid, dupa criterii psiho--culturale, considerandu-le ca "forme particulare de comportament" :
a) sinuciderile-refugiu, cand acestea au caracterul unor conduite de fuga din fata
unui pericol in care intra: fuga, doliul, pedeapsa legata de culpabilitatea reala sauImaginara;
b) sinuciderile agresive, ca forme de agresitate sublimata, orientata impotriva altuia sau "proiectata" asupra unei alte persoane sau a unui obiect: razbunare, crima, santaj, apel suicidar;
c) sinuciderile-jertfa, ca forma de autorenuntare la propria existenta, avand semnificatia unui ideal simbolic realizat. Ele apar sub urmatoarele forme : sacrificiul, trecerea de la starea actuala la o alta, considerata ideala ;
d) sinuciderile lucide, avand caracter de ordalii sau de jocuri: ordalia ca proba, jocul cu propria sa ata.
Dimensiunile socioculturale si morale ale suicidului completeaza si nuanteaza aspectele mai sus mentionate referitoare la modalitatile de a interpreta semnificatia actelor suicidare.
La inceputul secolului XX, sub influenta spiritului romantic, L. Proplal face interesante aprecieri de ordin moral-religios si sociocultural asupra sinuciderilor. Orice act suicidar se inscrie in contextul mentalitatii istorice a unei epoci. Fiecare epoca are "modelele sale de suicid". Pentru epoca romantica, de care se ocupa in mod special, aduce ca exemple sinuciderea lui Werther (J.W. Goethe) si a lui Raphael (A. de Lamartine).Incercand sa gaseasca o "justificare morala" a actelor suicidare nepatologice, A. Bayet vorbeste despre o "morala diferentiata", care sa ofere "permisiunea suicidului". Tema este reluata ulterior, in deceniul al saptelea al secolului XX, de T. Kotarbinski, oferind suicidul ca o forma de rezolvare pentru "o ata demna" a unor situatii de impas, care "inchid orice posibilitati pentru indid".
J. Starobinski distinge doua modele de suicid: sinuciderea morala, din considerente de onoare si demnitate, de constiinta (sinuciderea lui Cato din Utica, Seneca, Petronius); sinuciderea patologica, legata de o cauza morbida, de regula pasionala (suicidul Ofeliei).

Sa urmarim in continuare aspectele psihopatologice ale suicidului. Cercetarile efectuate de noi ne-au permis sa delimitam doua grupe de suicid (C. Enachescu si A. Retezeanu):
1. Suicidul reactiv exogen, legat de factori si evenimente emotional-afective cu caracter psiho-traumatizant pentru indid, care apar ca niste reactii subite legate de circumstantele conflictuale ale etii cotidiene, carora indidul nu este pregatit sa le faca fata. Din acest motiv, ele au caracterul unor tentative de suicid, adesea repetate, si se intalneste mai ales la adolescenti sau la persoanele tinere.
2. Suicidul endogen, legat de factori genetici, de o anumita dispozitie catre suicid, pe care am putut-o urmari pe parcursul mai multor generatii la aceleasi familii. Interesant este faptul ca "predispozitia la suicid" se transmite ereditar, predominant pe linie materna, marcand familia respectiva. in aceste situatii, se pune serios in discutie caracterul endogen, de natura patologica a actelor de suicid. Spre deosebire insa de sinuciderile reactive, sinuciderile endogene se dezvolta in timp. Ele nu au un caracter brusc, ci evolueaza in doua etape, bine determinate :
a) etapa pregatirii actului suicidal - cunoscuta sub denumirea de "sindrom pre-suicidar" (E. Ringel) si constand in urmatoarele:
- instalarea unei stari de neliniste anxioasa cu agitatie inexplicabila pentru indid;

- tulburari de somn ;

- iriilitate, insilitate emotionala si tendinta la depresie ;

- cenestopatii, preocupari obsesive;

- idei de culpabilitate, inutilitate, de autoacuzare;

- restrangerea campului de interese si al comunicarii;

- abuzul de alcool si medicamente psihotrope;

- idei de suicid.

b) etapa trecerii la actul de suicidal propriu-zis, caracterizata dupa K. Menninger, prin urmatoarea triada simptomatica : "dorinta de muri" (to wish to die), "dorinta de a omori" (to wish to kill) si "dorinta de a fi omorat" (to wish to be killed). Este o concentrare a pulsiunilor agresive ale persoanei orientate catre ea insasi. Ca etape, orice act suicidal implica trei momente:

- suicidatia, respectiv pregatirea actului de suicid;

- suicidactia sau trecerea la act si alegerea metodelor;
- traumatizatia, reprezentand actul autodistructiv suicidal.Intr-un studiu deosebit de amplu consacrat suicidului, W. Poldinger delimiteaza din punct de vedere clinico-psihiatric trei etape principale in organizarea, desfasurarea si finalizarea conduitei suicidalc. Acestea sunt urmatoarele :
1. Sindromul presuicidar, ce cuprinde totalitatea transformarilor psihopatologice care preced "criza suicidara", reprezentate prin urmatoarele aspecte:

a) faza de pregatire, care consta in :

- izolarea sociala a indidului;
- o stare de tensiune agresiva, difuza, nespecifica, intrapsihica;
- existenta unor situatii cu rol de "inductie sugestiva" (lecturi literare, filme, emisiuni TV, cazuri similare in familie sau anturaj luate ca "modele sugestive");

b) faza de ambivalenta, care consta in:

- oscilarea intre to be si not to be;

- dispozitie afectiva suicidara ;

- aparitia si dezvoltarea ideilor de suicid ;

- ezitare;

- cautarea sau formularea exacta a "motivelor de suicid" ca o forma de "autoexplicare" a actului fata de sine si fata de ceilalti;

- anxietate, depresie, insomnii.

2. Criza suicidara, etapa in care se trece la actul de suicid propriu-zis, reprezentata prin actul suicidar.

Faza de act suicidar consta din urmatoarele aspecte:

- declansarea crizei sau furtuna suicidara ;

- comiterea actului suicidar autoagresiv propriu-zis.

3. Etapa post-critica, cea care urmeaza dupa "descarcarea tensiunii pulsionalc suicidar-autoagresive", avand o conuratie psihopatologica specifica, reprezentata prin urmatoarele aspecte:

- stare de epuizare emotional-afectiva;

- sentiment de culpabilitate ;

- sentiment de rusine si regret;

- dorinta de a ascunde actul comis.
Separat insa de aceste aspecte post-suicidare, in cazul in care "pulsiunea suicidara" nu s-a descarcat sau indidul care a comis actul suicidar este in continuare "incarcat afectiv", in faza post-suicidara notam urmatoarele aspecte:
regretul nereusitei actului de suicid ;

- culpabilizarea celor care l-au salvat de la moarte ;

- dorinta de a repeta gestul suicidar pentru a muri.
Aspectele descrise mai sus prind etapele desfasurarii actului suicidar sunt expuse in schema urmatoare: