Raporturile omului cu statul
modulele precedente au analizat aspectele tulburarilor psihice in ul colectitatilor umane. Aceste tulburari psihice colective, care recunosc aceleasi cauze, au forme de manifestari unitare si cuprind grupe populationale importante numeric au fost numite psihoze colective. Vom incerca sa extindem analiza noastra asupra acestor fenomene pentru a cauta o alta explicatie a lor, diferita de cea medico-psihiatrica.
Dintotdeauna nebunia a avut doua acceptiuni: socioculturala si medico-psihiatrica. Aceasta "diferentiere" trebuie inteleasa in cadrul raporturilor care se silesc intre indid si stat.
Orice persoana-umana apartine unui grup, unei colectitati sociale, ale carei structuri, organizare si dinamica sunt supuse normelor statului. Desi indidul sau grupul social se bucura de "drepturi", "libertati", "recompense" oferite de legile statului, in mod egal, el are fata de stat "obligatii", "datorii", "norme legale" care-i sunt impuse, iar daca le incalca, este sanctionat.Intre "drepturi" si "datorii" se sileste un raport de echilibru, fixat de stat si, in final, de structurile politice ale acestuia (organele executive ale puterii). Desi aparent liber sa gandeasca si sa actioneze, indidul sau grupul social nu-si pot permite, in fapt, nimic in afara "drepturilor" prescrise de lege. Or, acest fapt suprapune "drepturile" cu "datoriile". Dreptul meu de "a fi liber" nu trebuie sa aduca atingere "datoriilor mele fata de stat".
Problema care se pune, in cazul acesta, pe primul este cea a libertatii. Dincolo de aspectele sale psihologice si morale, ea capata o semnificatie sociopolitica si judiciara. in sensul acesta, libertatea indiduala sau colectiva va depinde in mod direct de "gradul de permisiune" precum si de "formele de libertate" oferite cetateanului de legile statului respectiv. Prin urmare, atat indidul, cat si grupul de indizi sunt liberi numai in limita "drepturilor" care le sunt silite si acceptate de catre stat.In felul acesta, asa cum afirma J. Maritain, intre natiune, pe de o parte, corpul politic si stat, pe de alta parte, se silesc niste relatii speciale. Natura acestor relatii este esentiala, intrucat ea sileste, in final, normalitatea si anormalitatea comportamentelor, actiunilor si modului de a gandi, atat ale indidului, cat si ale grupurilor socioumane.
Dincolo de aspectele pur psihologice si morale, institutiile si normele statului silesc sau, mai exact, statueaza, in rtutea "legilor" sale, ceea ce este normal si ceea ce este anormal. In sensul acesta normalitatea este inteleasa ca fiind "conformitatea" cu legile statului, iar anormalitatea reprezinta tot ceea ce "contrane" legilor statului. Din aceasta perspectiva, anormalitatea se distanteaza considerabil de semnificatia sa patologica, devenind, in primul rand, atitudine si actiune antisociala. Asistam, in felul acesta la o "deplasare" sau, mai exact, la o "re-interpretare" in sens social-juridic a conceptului de anormalitate, care apare ca o situatie de olare a "interdictiilor" impuse de stat si puterea politica natiunii. Aceasta etichetare social-juridica a "anormalitatii" este justificata de stat ca o masura preventiva si represiva a actelor antisociale ale anormalitatii care, prin natura lor, pun in pericol ata, bunurile si linistea cetatenilor, precum si silitatea institutiilor sociale.
Rezulta in mod clar faptul ca, din punctul de vedere al statului, normalitatea reprezinta acceptarea "interdictiilor", iar anormalitatea, refuzul sau chiar olarea.lor. In sensul acesta, atitudinea statului fata de anormalitate ne apare plina de ambiguitati, ca o forma mascata de autoprotectie a institutiilor sociale si a organizarii politice in raport cu "ordinea" statuata.
Cine determina aceasta atitudine, pe care, de altfel, nimeni nu o contesta, fiind unanim acceptata si considerata ca fundamentul unei conetuiri sigure in societate? La aceasta intrebare J. Maritain raspunde: actiunii de represiune si control pe care o exercita asupra natiunii, considerata ca grup comunitar-uman, corpul politic si statul. Acest punct de vedere este acceptat de majoritatea specialistilor (J.W. Burgess, G.B. Phelan, H. Laski). Ideile respective isi au originea in doctrinele filozofice ale secolului al XVIII-lea, la Kant, Hobbes, Rousseau si Hegel.
Putem afirma ca raporturile omului sau ale grupurilor umane cu statul se exprima prin actiunile pe caro le exercita asupra acestora corpul politic si statul. Corpul politic reuneste "instincte, pasiuni, reflexe, un dinamism si structuri psihologice inconstiente; tot acest ansamblu fiind supus nevoilor prin constrangere legala, comandata de o idee si de decizii rationale", afirma J. Maritain. Spre deosebire de acesta, "Statul este acea parte a corpului politic al carei obiect special este mentinerea legii, promovarea prosperitatii comune si a ordinii publice fiind, prin aceasta, o parte specializata a intereselor tuturor" (H. Laski).
Statul este o suprastructura cu rol cenzurat si de reglare a conduitelor, actiunilor si ideilor grupurilor umane. El este, dupa Hegel, "incarnarea ideii supreme" sau "o forma de Supracu colectiv". In felul acesta relatiile dintre stat si om sau grupuri umane se constituie unidirectional, dinspre stat catre indid. Aceasta implica norme cu caracter restrictiv, interdictii si sanctiuni. Indidul sau grupul le accepta ca "necesare" pana la un anumit punct, dincolo de care le resimt ca frustrari sau reprimari, zand in primul rand libertatea, cu toate consecintele care decurg de aici.
Avand in vedere aceste aspecte, rezulta in mod firesc faptul ca in sfera soeiopolitica, boala psihica arc o cu totul alta semnificatie, diferita de cea medicala, iar bolnavul psihic va avea un statut particular, asa cum rezulta din raporturile acestuia cu statul.

Semnificatia soeiopolitica a bolii psihice
Abaterea de la normalitate in ul etii psihice (mod de a gandi, actiuni, conduite, relatii si comunicare interpersonala) are semnificatii multiple. Desi, in esenta ei, ea reprezinta acelasi fenomen psihic morbid, interpretarea care i se da si semnificatia care decurge din aceasta interpretare sunt diferite. Acest aspect al nebuniei pune probleme deosebite si mai ales, impune o redefinire a acesteia. inca din opera lui Platon (Charrnides, Gorgias, Proiagoras, Banchetul, Legile) remarcam faptul ca Socrate facea distinctia intre "nebunia culturala", considerata ca un "dar al zeilor", o stare de "inspiratie poetica", "transa oraculara", "eresul" sau "entuziasmul bachic" si nebunia ca boala - tulburare a mintii care tine de sfera medicala. Dar, odata cu aceasta din urma, Socrate aduce in discutie si "latura sociala" a nebuniei, subliniind "periculozitatea antisociala" a actelor de conduita ale bolnalor psihic care pericliteaza ordinea sociala, prescriind in sensul acesta masuri de preventie si de protectie sociala ale cetatii impotriva nebunilor (Legile, 10, d-e).
Cele doua forme de nebunie, culturala si medicala, au coexistat permanent. Sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea aduce insa in discutie redefinirea nebuniei ca manifestare sociala. Acest aspect se impune din doua motive : nevoia de a se face o delimitare intre boala psihica indiduala, care este in primul rand si poate exclusiv, un fapt medical sau, mai exact, medico-psihologic si tulburarile psihice colective sau psihozele colective, analizate de noi in modulele precedente si care reprezinta "fenomene psihosociale anormale" ale colectitatilor umane. Daca "boala psihica" a indidului este o "tulburare medicala", se poate spune acelasi lucru despre "psihozele colective"? Putem oare medicaliza sau, mai exact, psihiatriza masele, utilizand aceleasi criterii ca in cazul clinicii psihiatrice ? Nu ! De altfel, acest aspect a fost pe larg analizat in modulele precedente si nu vom mai reveni asupra lui. Nu sustinem insa prin aceasta faptul ca psihozele colective" nu reprezinta fenomene psihice morbide ale maselor, dar natura morbiditatii lor este diferita de cea a bolilor psihice indiduale. Raspunsul la aceasta problema il gasim in raporturile dintre stat, nebunie si bolnavul psihic.
Este absolut clar faptul ca, desi avem de-a face cu acelasi tip de fenomen psihic morbid, ne situam pe doua pozitii diferite ca "atitudine" fata de aceasta: atitudinea medicala si atitudinea sociala.
In medical, problema nebuniei, considerata ca boala psihica, este bine delimitata. Ea este o tulburare a personalitatii si constiintei indidului, resimtita sau perceputa ca o "schimbare a naturii umane" a acestuia, atat de el cat si de catre cei din jurul sau. in sensul acesta boala psihica intra in domeniul patologicului si ni se infatiseaza ca o forma a suferintei umane. Medicina, in speta psihiatria, va avea ca obiect "boala psihica".
Cu totul altfel stau lucrurile in ul social. Aici "semnificatia" nebuniei este inteleasa si definita in functie de raporturile dintre stat si indid, sau, mai exact, dintre stat si bolnavul mintal. Aceste relatii bazate, cum spuneam anterior, pe "drepturi" si "obligatii" pun problema statutului social al bolnavului psihic. Acest "statut special" este expresia legalizata a atitudinii (rezultat al unei anumite mentalitati) de "respingere" si de "izolare" a bolnavului psihic de catre restul societatii. in ul mentalitatii sociale, al Weltanschauung-uu, nebunia apare ca o "impotrire", ca un "act de negatie" a ordinii sociale (norme, legi, cutume), dar si a puterii politice (refuzul de a Se supune acestor legi). Din acest motiv, din punct de vedere social, "boala psihica" nu mai are semnificatia unei "suferinte medicale", ci a unei "abateri de la normele sociale", o negare a valorilor morale, religioase, sociale si culturale. Din aceste considerente, bolnavul psihic "se rupe de societate". Statul il refuza siI "izoleaza", justificand aceasta atitudine fie ca pe o "protectie sociala", fie ca pe o "masura de siguranta preventiv-terapeutica"
Impusa acestuia. in fond, statul "se teme" de nebuni si ii refuza. Este, din punct de vedere formal, o atitudine de autoprotectie fireasca ; in esenta lor insa, lucrurile stau cu totul altfel.
Statutul bolnavului psihic este temporar. El dureaza atata timp, cat evolueaza din punct de vedere clinic boala si tratamentul administrat. O data ameliorata sau chiar remisa starea clinica, bolnavul iese de sub ingrijirea medicala, reintrand in familie, profesiune, societate, ca oricare alt indid. Din acest moment, clinica psihiatrica inceteaza de a-si mai exercita actiunea sa de supraveghere si tratament.
In social, mai exact in relatiile statului cu bolnavul psihic, lucrurile stau insa cu totul altfel. Nebunia este resimtita ca infernala, ca un pericol social. Eticheta de bolnav psihic dene un stigmat care va persista inca multa vreme, chiar dupa ndecarea bolnavului. Trecutul acestuia, psihobiografia lui, chiar "antecedentii", in cazul in care exista si sunt cunoscuti, vor greva serios asupra persoanei sale, asupra statutului sau social. Chiar daca nu va fi "respins" de societate, suspiciunea fata de acesta nu va disparea usor sau nu va disparea deloc.
Rezulta, din cele de mai sus, faptul ca semnificatia pe care statul o atribuie bolii psihice are un pronuntat caracter sociopolitic. Statul vede in boala psihica un act de impotrire, o abatere de la ordinea si normele sociale, culturale, morale, religioase si juridice. Din acest motiv, statul va atribui bolnavului psihic un anumit statut care, sub intentia formala a "protectiei terapeutice", nu va face altceva decat sa-l izoleze si sa-l marginalizeze.
Boala psihica se va incadra in sfera "periculozitatii sociale" a actelor "antisociale", iar bolnavul psihic va fi considerai un potential sau activ "olator" al ordinii si legilor sociale. Ceea ce reprezinta insa o nota particulara este faplul ca "absenta discernamantului", a "constiintei faptelor comise" face ca aceste persoane sa nu raspunda penal de consecintele actelor comise. Iresponsabilitatea sau responsabilitatea partiala fata de actele comise ii scot pe bolnai psihic in afara legii, dar nu modifica intru nimic raporturile lor cu statul.