Cadrul psihopatologic general
Psihozele delirante cronice cu caracter sistematizat, simple sau halucinatorii, completeaza sfera psihozelor endogene. Caracteristica lor psihopatologica esentiala este gandirea deliranta, la care se pot asocia sau de la care pot lipsi halucinatiile.
Ori de cate ori apare o eroare in perceptii si judecata, spiritul emite idei false. Ideile false devin idei delirante cand acestea sunt in opozitie flagranta cu realitatea sau ne socheaza in mod evident. O idee deliranta care se mentine, neputand fi cu nimic combatuta, constituie un delir. Gandirea deliranta este o gandire dereista, intrucat ea contravine realitatii si logicii (P. Guiraud).
J. Seglas apropie eroarea de delir. Gelma sustine insa faptul ca nu se poate face o distinctie neta, dupa niste criterii precise, intre eroare si delir, formele de tranzitie dintre acestea fiind foarte imprecise sau'chiar destul de greu de surprins. Se admite, cu toate acestea, ca atributele delirului sunt urmatoarele:
- contradictie interna;

- ireductibilitate funciara;

- desocializare a gandirii morbide ;

- natura autist ica ;

- tematica si verbalism specifice.
Dupa K. Jaspers, delirul este caracteristica de baza a bolilor psihice si una din temele majore ale psihopatologici. El este o idee gresita cu un caracter ferm, imtata la bolnav si care nu poate fi corectata cu nici un fel de contraargumenl.
Rezulta din cele de mai sus faptul ca definirea delirului ca fenomen psihic morbid este destul de dificil de facut. Vom incerca, in continuare, sa-i delimitam cadrul psihopatologic.
Delirul se prezinta ca o tulburare intelectuala, ca o forma particulara de dezordine a gandirii. In spatele acestei dezordini intelectuale exista aproape intotdeauna o alterare profunda a psihismului si a personalitatii, o veriila stare morbida generala care este starea deliranta. Ea poate fi acuta sau cronica, trecatoare sau durabila. Din punct de vedere psihopatologic, delirul prezinta doua aspecte : ideile si temele delirante, starile delirante. Y. Pelicier defineste delirul in felul urmator: "delirul este adesea un fel de ipoteza care a luat o intorsatura gresita, asumandu-si in mod ilegal statutul de gandire".
Rezulta din cele de mai sus faptul ca delirul este legat de "procesele de gandire", mai exact, de "cunoastere". Referitor la formele de cunoastere, in raport direct cu realitatile empirice, K. Jaspers distinge doua aspecte:
- cunoasterea empirica, proprie realitatii empirice, obiective ;
- cunoasterea metafizica, proprie realitatii metafizice sau transobiective. Fiecareia dintre aceste realitati ii sunt proprii forme de cunoastere "adevarata" sau

"eronata", dupa cum urmeaza:

- in sfera realitatii empirice, delirul este manifestarea patologica a cunoasterii, asa cum eroarea este o deviere nepatologica a cunoasterii;
- in sfera realitatii metafizice, credinta se afla la polul opus in raport cu superstitia.

Caracteristicile psihopatologice ale delirului

Delirul este un fenomen psihopatologic primar. El este o forma de cunoastere si interpretare rasturnata a realitatii prin faptul ca este o alterare a judecatii logice. Termenul "delir" are mai multe niveluri sau grade de semnificatie:

- o convingere ferma, extraordinara pentru bolnav ;

- o certitudine personala, subiectiva;
- este imprevizibil in raport cu celelalte experiente ale bolnavului;
- continutul sau tematic este inaccepil, imposibil in raport cu realitatea logica;
- are un caracter ireductibil, fiind imposibil de corectat cu argumente logice.
Din punct de vedere metodologic, delirul poate fi considerat sub mai multe aspecte :

- din punct de vedere fenomenologic, ca o experienta;

- din punctul de vedere al performantelor psihologice, ca o tulburare de gandire;
- in sens psihopatologic, ca o creatie mintala morbida ;
- in raport cu psihobiografia bolnavului, ca un accident ontologic, sau ca o stare de regresiune.
J. Suter a aratat ca un delir nu apare niciodata in mod spontan, ci este precedat in evolutia sa de o stare pre-deliranta, in cursul careia se pregateste "geneza delirului". Aceasta este "anticipatia deliranta". Pentru E. Hy, in geneza delirului sunt implicate doua elemente care stau in mod obisnuit la baza cunoasterii:
- experienta realitatii traita de persoana ca istorie individuala;
- constructia logica a realitatii lumii sub specia valorilor de adevar.
Conceptele de realitate si de cunoastere logica a realitatii stau in centrul psihopatologiei delirului. Delirul este expresia unei rupturi a raporturilor dintre persoana si realitate. J. Sulter spune ca "fiecare persoana are in ea tot ceea ce-i trebuie pentru a putea construi un delir". Se poate vorbi deci, in acest caz, despre o potentialitate deliranta.
Etapa intermediara intre gandirea logica si gandirea deliranta este ceea ce J. Sutter a numit "anticipatia deliranta". in cadrul acesteia, J. Sutter include trei forme "pre-deli-rante" :

- delirul trait sau "bufeurile delirante", considerate ca "experiente delirante primitive" de catre K. Jaspers sau ca "momente fecunde" de catre H. Ey ;
- delirul construit este o forma de cunoastere falsa, aparent logica si care are valoare de convingere ferma pentru bolnav.
In ceea ce priveste structura delirului, se discuta doua aspecte: ideile si temele delirante ; starile si experientele delirante. Sa le urmarim in continuare.
Ideile si temele delirante pot avea o tematica unica sau multipla.
Ideile delirante polimorfe sunt caracterizate prin faptul ca au o tematica multipla si disparata.
Ideile delirante sistematizate prezinta o tematica unica, precisa si sunt bine organizate. Temele ideilor delirante pot fi sintetizate in trei grupe principale :
a) idei de persecutie, de prejudiciu moral, social, profesional, influenta corporala sau psihica, idei de relatie ;
b) idei de satisfactie si grandoare (megalomanie) ce exprima ambitia, superioritatea intelectuala sau fizica, puterea, bogatia, misticismul, gelozia, idei reformatoare sau mesianice;
c) ideile delirante melancolice, cu o tonalitate afectiva depresiva, trista, penibila, idei de autoacuzare, ruina, negatie, de inferioritate sau de culpabilitate.In ceea ce priveste mecanismul ideilor delirante, modul de formare si dezvoltare a structurilor delirante, se disting mai multe aspecte psihopatologice:
a) perceptia deliranta sau delirul halucinatoriu reprezentand o perceptie anormala, halucinatoric;
b) interpretarea deliranta, expresie a falsitatii gandirii care interpreteaza ca fenomene reale si accepile moral aspecte contrare adevarului si imorale;
c) intuitia deliranta - interpretarea deliranta a realitatii in virtutea unor tendinte proprii bolnavului;
d) fabulatia sau delirul de imaginatie, cu caracter productiv.
H. Ey considera ca ideile delirante nu pot fi separate de ansamblul personalitatii bolnavului, de structura sa mintala, de experientele traite de acesta, de viata sa afectiva. Toate aceste aspecte contribuie la formarea convingerii delirante a bolnavului respecti in virtutea lor ordonandu-se reactiile, actiunile si comportamentul acestuia. In cadrul starilor delirante. H. Ey distinge urmatoarele doua aspecte:
a) experientele delirante acute, care reprezinta o disolutie de diferite grade, temporara, a personalitatii si constiintei, cu eliberarea unor imagini similare celor din cursul visului;
b) organizarile delirante cronice ale personalitatii, in care sunt incluse urmatoarele aspecte:

- o anumita predispozitie ereditara;

- cronicizarea unui episod oniric ;
- o tulburare primara a personalitatii bolnavului.In ceea ce priveste etiopatogenia delirurilor cronice, A. Porot mentioneaza urmatoarele puncte de vedere:
- concq ia psihogenetica conform careia delirul deriva dintr-o atingere mai profunda si greu de explicat a personalitatii bolnavului;
- conceptiile organogenetice, biologice si dinamice (ca in cazul "automatismului mintal"), cand delirul este considerat o productie parazitara a unor factori afecto--perceptivi.
Ne vom ocupa in continuare de problema clasificarii psihopatologice a delirurilor cronice sistematizate.

Clasificarea delirurilor
Orice clasificare a delirurilor se loveste de conceptiile psihopatologice ale autorilor respectivi. Din aceste considerente, exista mai multe puncte de vedere. De regula, in ceea ce priveste clasificarea delirurilor, se au in vedere doua aspecte principale : pe de o parte, aspectul structural, care considera delirul ca pe o tulburare logica a gandirii, iar pe de alta parte, aspectul continutului tematic al acestuia, in care se reflecta in mod dominant rationamentul delirant-ilogic al bolnavului. Acesta din urma constituie si criteriile conform carora sunt desemnate formele clinice ale delirurilor.
Referindu-se la structura delirului, P. Berner distinge trei categorii specifice, dupa cum urmeaza:
1. Grupa de pereche logic-paralogic se refera la faptul ca doua clemente de judecata exprimate corespund sau nu unei gandiri logice.
2. in grupa organizat-neorganizat se urmareste a se constata cat de mult este cuprins delirul intr-o constructie de tip sistematizat sau ncsistematizat.
3. Ultima grupa a delirurilor se refera la raporturile cu lumea: in cazul delirului sistematizat, lumea reala este reinterpretata, in sensul problematicii persecutat-persecutor; acestea sunt denumite de Heinrich "comunicari enciclice ale mediului inconjurator". In forma "juxta", este vorba de invecinarea lumii reale cu universul delirant al bolnavului, in cazul delirului autist orice contact cu lumea realitatii externe fiind complet suprimat.
Aceste aspecte sunt reprezentate schematic in elul de mai jos, privind "reprezentarea schematica a structurilor elementelor constitutive ale delirului in sindroamele paranoide si paranoice".

A. Porot prefera o clasificare a delirurilor dupa criteriul evolutiei clinice si a originii acestora. In sensul acesta, se disting trei grupe principale de deliruri:
1. Delirurile cronice de aparenta primitiva, in care sunt incluse:
a) delirul de interpretare (Serieux si Capgras);

b) delirul paranoic de persecutie sau revendicativ;

c) delirul de imaginatie (Dupre);

d) delirul halucinatoriu de influenta;

e) delirul cu baza afectiva (pasional, erotomaniac).
2. Deliruri cronice secundare si reziduale, cuprinzand urmatoarele :
a) delirul post-confuzo-oniric (toxic, infectios);

b) delirul cronic al alcoolicilor;

c) delirul post-encefalitic;

d) delirurile secundare din cursul PGP.

3. Delirurile cronice cu baza dementiala, cuprinzand urmatoarele forme:
a) dementele paranoide;

b) parafreniile.

Un alt tip de clasificare a delirurilor, cel mai utilizat, care are in vedere tematica acestora. Tematica delirurilor este importanta atat in ceea ce priveste diagnosticul clinic al acestora in scopul precizarii cadrului psihozei, cat si din punct de vedere psihopatologic. Din aceste considerente, vom acorda in continuare o atentie deosebita analizei tematicilor delirante, asa cum sunt ele intalnite in literatura stiintifica de specialitate la majoritatea autorilor (R. Toile, P. Berner, IU. Weitbrecht, Genil-Pcrrin, E. Kretschmer, N. Retterstol, H. Ey).

1. Delirul de relatieIn cazul acestui tip de delir, bolnavul considera ca lucrurile petrecute in jurul sau sunt indreptate impotriva sa, interpretand in mod ostil totul (emisiuni TV, radio, articole de ziar etc). El considera ca toate sunt legate de persoana sa, iar aceasta convingere se extinde la intreaga societate. Acest tip de delir este frecvent intalnit in schizofrenie. A fost studiat de R. Gaupp, E. Kretschmer ("delirul senzitiv de relatie"), K. Jaspers, S. Freud.
Delirul senzitiv de relatie arc la baza o triada reprezentata prin: caracterul, viata si mediul bolnavului. Caracterul are o structura personala de tip senzitiv cu retineri afective, contraste intre astenie si stenic, fragilitati afective cu tendinta la razbunare, impulsiuni sexuale. in general, este vorba de oameni inteligenti, dar imaturi afectiv. Trairile acestora favorizeaza dezvoltarea deliranta prin conflicte morale care pun individul intr-o stare de inferioritate.
Rezumand, este vorba de un sentiment de culpabilitate in relatiile bolnavului cu ceilalti si de o imaturitate afectiva cu dificultati de adaptare-integrarc sociala. Din acest moti circumstantele pot favoriza declansarea delirului.

2. Delirul de persecutieIn acest caz, bolnavul vede ceea ce se petrece in jurul sau si interpreteaza aceste evenimente ca si cum ar fi indreptate impotriva sa. El devine suspicios, banuind sau fiind chiar convins ca cineva "din afara" vrea sa-l faca sa sufere, sa-l minimalizeze, sa-l distruga. Delirul de persecutie apare in cursul psihozelor presenile si la paranoici.

3. Delirul de urmarireIn cazul acestei forme de delir totul incepe cu o stare de suspiciune nejustificata. Urmeaza apoi convingerea ferma ca bolnavul este urmarit, ca "a fost pregatii un complot sau o actiune de distrugere" indreptata impotriva sa. El intra intr-o stare de tensiune anxioasa, crezand ca va fi ucis cu otrava sau gaze toxice. Toti oamenii din jurul sau devin "urmaritori ostili", care nu fac altceva decat sa-l supravegheze. Acest delir poate fi intalnit, de regula, in schizofrenie.

4. Delirul erotic
Este impresia deliranta a bolnavului de a fi iubit de persoane reale sau imaginare. El apare si se dezvolta in sfera relatiilor erotice si este mai frecvent la femei decat la barbati. Bolnava se crede iubita de un anumit barbat, care insa nu lasa sa se vada acest lucru. in general, aceste persoane nu se cunosc si nu au avut niciodata nici un fel de relatii directe si personale intre ele. Bolnava este ferm convinsa de existenta acestui sentiment din partea celuilalt.

5. Delirul de gelozie

Acest tip de delir apare in cadrul relatiilor dintre doi parteneri care sunt, de regula, casatoriti. Este mai frecvent la barbati decat la femei. Bolnavul isi suspecteaza partenera de infidelitate, necinste, chiar in absenta oricaror do. El isi acuza sotia sau chiar o brutalizeaza pentru banuieli absurde. Delirul de gelozie apare in schizofrenie, psihozele presenile, alcoolismul cronic.

6. Delirul de grandoare
Megalomania este forma de delir in cursul careia pacientii isi supraestimeaza propria persoana, importanta acesteia, capacitatile si posibilitatile lor. Continutul delirului se poate manifesta in domeniul posibilitatilor sau poate ramane numai ceva gandit. Bolnavii trec la reprezentari expresive de putere fizica gigantica, bogatie nemasurata, capacitati si uri de a revolutiona lumea, anunta descoperiri importante. Ei cred ca au o "chemare" sau ca sunt "predestinati" realizarii acestor scopuri nobile. Delirul apare la schizofrenici, in cursul evolutiei clinice a psihozelor organice cerebrale, in starile crepusculare si in PGP.

7. Delirul de inferioritate

Acesta este un delir cu o tematica si un continut emotional-afectiv opus delirului de grandoare. Bolnavul se infatiseaza slab, neputincios, un om de nimic, pierdut, putandu-se ajunge la forma "delirului nihilist", in care acesta se va autonega total pe sine insusi. El afirma ca nu mai exista, ca nu mai traieste, totul este numai o aparenta inselatoare, o inexistenta. Este caracteristic melancoliei, schizofreniei si psihozelor organice cerebrale.
Legat de aceasta forma de delir, delirul ipohondriac este axat pe starea de sanatate, constand in impresia sau chiar convingerea deliranta de "a fi bolnav" sau de a suferi de afectiuni cronice grave si incurabile, cu un sfarsii fatal.

8. Delirul expansiv-procesiv

Aceasta forma de delir pune in evidenta o anumita structura psihica, caracterizata prin "tulburari de personalitate de tip procesiv". Acesti indivizi actioneaza puternic si constient, fiind in acelasi timp foarte sensibili si suspiciosi, usor de lezat, extrem de vulnerabili la frustrari. Unii dintre ei manifesta trasaturi hipertimice.
Impulsiunea catre o actiune procesiva este legata de un eveniment prin care un anumit om se considera nedreptatit. in aprecierea mijloacelor de dovedire al cauzei pentru care lupta, el se arata a fi lipsit de orice critica, ignorand absolut toate argumentele contrarii. Caracteristicile psihopatologice ale acestui delir sunt urmatoarele :
- supraaprecierea propriului Eu;
- o parere sau convingere absoluta in dreptatea proprie ;
- convingerea ca este frustrat in drepturile sale ;
- lupta indarjita impotriva celorlalti, persoane sau institutii, sau chiar impotriva intregii societati, pentru obtinerea "drepturilor" sale, chiar daca acestea sunt absolut imaginare;
- proiectarea asupra lumii si a societatii, considerate "nedrepte si ostile", a propriilor sale probleme;
- o lupta permanenta pentru silirea dreptatii si a spiritului de justitie.In conurarea acestui tip de delir au o mare importanta structura personalitatii si "incarcatura genetica", ce da bolnavului o anumita predispozitie pentru acest tip de constructie si conduita deliranta.

9. Delirul surzilor

Cand intelegerea prin comunicarea verbala este alterata, pot aparea situatii de tip delirant. Acest delir apare ca o tulburare a relatiilor interumane. Bolnavul intelege gresit expresiile verbale, pe care le aude deformat sau numai pe jumatate, iar in spatele acestora incepe sa banuiasca observatii gresite sau sa creada ca este batjocorit. El va incepe sa interpreteze sau sa creada ca anumite gesturi sunt indreptate impotriva lui, considerandu-se tinta unor ironii sau chiar a unor uneltiri dusmanoase.
Adesea se constata faptul ca bolnavul avea o personalitate premorbida de tip sensibil, inclinata catre suspiciuni. Acest delir apare mai ales la batrani si in dementele presenile.

10. Delirul simbiotic

Acesta se mai numeste si "delir in doi" (folie a deux). De regula, un bolnav delirant se loveste de o atitudine de neintelegere, de respingere sau de ostilitate agresiva si izolare din partea celor din jurul sau.
Rareori insa, acest bolnav delirant gaseste acceptare din partea unei persoane apropiate din anturajul sau, care incepe ca sa participe activ la viata deliranta a bolnavului, sfarsind prin a-si insusi convingerile acestuia. in cazul acesta, avem de-a face cu un "delir simbiotic", cu un "delir in doi" sau cu un "delir indus".
Acest delir comunicativ are la baza un mecanism de inductie sugestiva, fiind, in final, vorba de o activitate sau de o productie deliranta comuna ambelor persoane. Pentru aparitia acestui tip de delir sunt necesare urmatoarele conditii psihopatologice:

- o predispozitie la afectiunea respectiva;

- rolul inductor al unui individ in cadrul acestui "cuplu" ;
- o stare marcata de sugestibilitate care apare in conditiile convietuirii indelungate si apropiate cu bolnavul delirant;
persoana indusa arc un Eu slab, usor de dominat in raport cu Eul tare si dominant al bolnavului, fiind, din acest moti influentata de acesta din urma.