Dispozitie si boala
La originile sale, nebunia a avut o semnificatie moral-religioasa. Aceasta este imaginea culturala a nebuniei, pe care o intalnim in scrierile Vechiului Testament. "Delirul profetic" era "glasul constiintei colecti", iar profetul - cel prin gura caruia Dumnezeu vorbea poporului. Din aceste considerente, "vocea profetilor" nelinistea, infricosa, obliga la supunere si ascultare, resilind ordinea morala si religioasa a lumii.
Nebunia va evolua intr-un dublu sens : cultural si medical.
Platon vorbeste atat despre "nebunia divina", considerata ca un "dar al zeilor", cat si despre "nebunia-boala". Hipocrat, silind cele patru tipuri de temperament (coleric, sangvinic, melancolic si flegmatic), pune bazele teoriei constitutiei, dar, concomitent, si a "predispozitiei" morbide.
La chii greci, nebunia era o pedeapsa divina pentru cei care, prin actiunile lor, se impotrisc vointei zeilor (hybris). Nebunia (Ate) loa omul luandu-i mintile si dez-onorandu-l. Sentimentul de vinovatie era platit prin sacrificiul de sine, iar nebunia in Antichitate era plasata in registrul tragic al existentei umane, asa cum apare ea la tragicii greci in cazul lui Ajax, Hercule, Oreste etc.
In Noul Testament, lucrurile se schimba. Semnificatia morala si religioasa a nebuniei este pastrata, dar ea apare ca o pedeapsa pentru pacatul omului care s-a rupt de Dumnezeu, idee care trimite la pacatul originar, "perrtirea chipului Iui Dumnezeu din om" sau constiinta morala. Adam este prototipul acestui pacat, care se va transforma intr-un complex al culpabilitatii pe care omenirea il va purta permanent. Vinovatia lui Adam este "pacatul originar" al desprinderii omului de modelul arhetipal al tatalui. Aceasta revolta a fiului impotriva tatalui este un chi "motiv mitologic" cu adanci semnificatii psihologice. El preexista "complexului Iui Adam" si il intalnim in confruntarea dintre Zeus-fiul si Saturn-tatal, cand fiul revoltat isi "castreaza" tatal, ca un gest simbolic de preluare a vitalitatii sau autoritatii acestuia.In crestinism, nebunia este un pacat. Ea poate fi anulata prin reintoarcerea la tata a fiului, iar Isus este cel care va realiza aceasta legatura rupta, restaurand omul ca fiu al lui Dumnezeu, redandu-i valoarea morala originara.
In Evul Mediu crestin, nebunia era considerata ca suferinta morala, fiind inclusa in "ierarhia viciilor". Pacatele si patimile sufletesti se amestecau. Institutia care era instita cu cenzurarea patimilor sau a pacatelor umane era Biserica.In Renastere, asistam la o brusca schimbare a atitudinii fata de nebun si nebunie. Erasmus din Rotterdam publica un opuscul, denit celebru. Elogiul nebuniei, in care, pentru prima data, nebunia se prezinta ca personaj public in fata societatii. Vechile tipare se destrama. Apare un nou model: "nebunul ca bufon". Nebunia capata o semnificatie hilara, fiind plasata in registrul comicului. Ea nu mai este sursa de teama, ci devine "personaj de comedie", mentinandu-si prin aceasta functiile sale culturale in societatea vremii.
fn epoca iluminista, nebunia redevine o tema de interes pentru filozofie, care incearca sa-i dea o explicatie rationala, de fenomen sufletesc. Terenul este pregatit de R. Dessectiunes, care, in lucrarea sa Les passions de l'ame, separa "pasiunile" de sfera moralei, atribuindu-Ie ca obiect de studiu psihologici. in acelasi timp, R. Dessectiunes propune, in lucrarea sa Reales pour la direction de l'espril, masuri educativ-formati si tera-peutice-curati pentru viata sufleteasca.
Iluminismul preia si dezvolta aceste idei, asa cum vom dea la J. Locke, D. Hume, dar mai ales la I. Kant, care, in lucrari consacrate acestei teme (Antropologie si Eseu asupra bolilor capului), analizand tulburarile psihice si suicidul, subliniaza caracterul de "boala" al acestora, pregatind in felul acesta "medicalizarea" nebuniei, care se va realiza la scurta vreme.
Intrarea definitiva a nebuniei in sfera medicinei si transformarea ei in boala psihica se produc la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XLX-lca prin Ph. Pinel, a carui opera psihiatrica este continuata de S. Esquirol in Franta si de catre A. Tucke in Anglia. La inceput insa, boala psihica continua sa fie privita ca suferinta morala, aplicandu-i-se din acest motiv un tratament corespunzator.
Psihiatria clinica este instituita in Franta de marii clinicieni ai secolului al XlX-lea, J. Falrel, V. Magnan, A. Morel si B. Ball, iar in Germania, de E. Kraepeiin, acesta din urma fixand si "cadrele nosologice" fundamentale la care se vor raporta toate clasificarile diagnostice viitoare ale bolilor psihice.
O noua "rasturnare" se va produce la sfarsitul secolului al XlX-lea, cand S. Freud medicalizeaza/ja.n'wwi7t, transformandu-le "mpulsiuni pe care le localizeaza in inconstient, facandu-le responsabile de starea de sanatate sau de boala psihica a individului. Psihanaliza va aduce o noua forma de "intelegere" a umanului, o noua "interpretare" de factura dinamica a vietii psihice, dar si o explicare a bolilor sufletului pe care le va trata prin metode psihologice (psihoterapie).

Primele clasificari

Primele incercari de a clasifica formele nebuniei apartin medicilor, care vad in acestea alterari ale spiritului. Clasificarile medicale sunt facute dupa modelul stiintelor naturii, luandu-se ca repere modelele de gandire oferite de medicina somatica. Sunt introduse notiuni care denumesc formele nebuniei din punct de dere medical si se cauta localizarea acestora in corpul bolnavului.
Paracelsus ii clasifica pe cei afectati de nebunie in urmatoarele patru grupe :
a) lunaticii, la care boala este legata de influenta fazelor lunare;

b) insanii. la care actioneaza o afectiune ereditara;

c) sanii, la care boala este caracterizata prin pierderea simturilor si a ratiunii din cauza abuzului de bauturi si a unei rele alimentatii;
d) melancolicii, cazuri in care nebunia este determinata de un viciu intern al naturii acestor indivizi.
O alta clasificare, dintr-o epoca mai analitica, este cea a lui Plater (1609), care distinge tot patru grupe principale de nebunie :

1. Mentis imbecillitas, cu doua variante :

a) generala : hebetudo mentis;
b) particulara: larditas ingenii (pentru imaginatie), imprudentia (pentru ratiune) si oblivio (pentru memorie).
2. Mentis consternatio, privind somnul nenatural, reprezentata prin:

a) somnus immodicus, profundus (la oamenii normali);

b) somnus, lethargus, catalepsis (la bolnavi);

c) stupor (apoplexie, epilepsie, catatepsie).

3. Mentis alienatio, care cuprinde urmatoarele:

a) stultitia (de cauze innascute);

b) temulentia, animi commotio (de cauze externe);
c) mania, melancholia, parenitis si paraphernitis (de cauza interna, cu febra sau fara febra).
4. Mentis defatigatio, desemnand starea de insomnie.
La scurt timp, Jonston (1644), referindu-se de data aceasta in mod direct la "bolile creierului", distinge opt grupe de tulburari, si anume:
a) tulburari ale simtului intern (ccfalalgiile);

b) tulburari ale simtului comun (coma);

c) tulburari de imaginatie (rtijul, ameteala);
d) tulburari ale ratiunii (uitarea, delirul, frenezia, mania, turbarea);
e) tulburari ale simtului intern (letargia);
f) tulburari ale miscarii animale (moleseala, nelinistea, tremuratura, cutremurarea, paralizia, spasmul);
g) tulburari ale excretiilor (catarul);
h) tulburari care reproduc stari mixte sau boli in care simptomele se amesteca (epilepsia, catalepsia, apoplexia).
Se poate remarca la clasificarile bolilor mai sus prezentate ca afectiunile somatice si cele psihice sunt putin diferentiate, iar modul de a privi si intelege boala psihica este puternic influentat de modelul somatic al bolii.Incepand cu secolul al XVII-lea, modul de a intelege boala psihica se diferentiaza treptat de modelul somatic, incepand sa capete o conuratie proprie, pe care o dem in conceptiile nosologice ale epocii.
Boissier de Sauvages, in lucrarea sa Nosologie methodique (1763), utilizeaza in locul termenului "nebunie" pe cel de "sanie", considerata ca o "tulburare a ratiunii". Acesta distinge patru ordine ale saniilor, asa cum se poate dea mai jos :
1. Ordinul 1 cuprinde halucinatiile, considerate ca afectiuni ce tulbura imaginatia si reprezentate prin urmatoarele specii morbide: rtijul, ipohondria, somnambulismul etc.
2. Ordinul al II-lea cuprinde bizareriile, considerate ca tulburari ale apetitului si in care sunt reunite urmatoarele specii morbide: apetitul depravat, antipatia, setea excesiva, teroarea, panica, satiriazisul, furia ulerina, hidrofobia.
3. Ordinul al III-lea este rezervat delirului, ca tulburare a judecatii si in care intra urmatoarele specii morbide: dementa, melancolia, demonomania, mania.
4. Ordinul al IV-lea este cel al nebuniei amorale, cu speciile sale : amnezia si insomnia.In acelasi an, K. Linne, in lucrarea sa Genera morborum (1763), mentioneaza trei clase de boli psihice, si anume :
1. Boli ideatice, reprezentate prin: delir, transport, dementa, manie, demonomanie si melancolie.
2. Boli imaginati, in care include viziunea, rtijul, teroarea, panica, ipohondria, somnambulismul.
3. Boli patetice, care cuprind gustul depravat, bulimia, polidipsia, satiriazisul, erotomania, nostalgia, turbarea, hidrofobia, antipatia, anxietatea.
Daca in clasificarile de mai sus se poate remarca influenta unei "atitudini morale" fata de boala psihica, considerata ca o "depravare a sufletului" cu toate consecintele care decurg de aici, alte clasificari incep sa se detaseze de aceste puncte de dere, incercand sa urmeze o linie cat mai riguros medicala, asa cum dem la Weichard si Kant.
Weichard (1790) clasifica bolile psihice in urmatoarele doua grupe:
1. Boli ale spiritului (Geisteskrankheiten), reprezentate prin:
- slabirea imaginatiei;

- vivacitatea imaginatiei;

- lipsa atentiei;

- reflectie obstinata si persistenta ;

- absenta memoriei;

- lipsa judecatii;

- prostia sau incetineala spiritului;

- vivacitatea exagerata sau insilitatea spiritului;

- delirul.
2. Bolile sentimentului (Gemutskrankheilen), reprezentate prin:
- excitatie (orgoliu, manie, fanatism, erotomanie);
- depresiune (tristete, dorinta, disperare, sinucidere).
O contributie interesanta o aduce I. Kant in domeniul analizei bolilor psihice. El face acest studiu sub forma unei lucrari independente (Eseu asupra bolilor capului, 1764), dar discuta subiectul si in lucrarea sa Antropologia, din 1797. Interesul lui I. Kant pentru bolile psihice se inscrie in primul rand in sfera preocuparilor sale morale, nebunia constituind un argument al tezelor sustinute de acesta. Pentru I. Kant, sursa bolilor psihice o constituie pasiunile care tulbura sufletul omului, linistea sa interioara. Urinarile acestora vor fi atat medicale, cat si morale. Pe aceste considerente, cunoasterea bolilor psihice se impune atat pentru medici, cat si pentru filozofi si moralisti. Pasiunile care stau la baza "nebuniei" sunt, in primul rand, orgoliul si cupiditatea. Ele pot da nastere halucinatiilor, divagatiilor sau delirului.
I. Kant clasifica "bolile capului" sau "nebunia" in doua categorii:
a) debilitatea sau idiotia ;
b) inrsiunea sau grupa tulburarilor mintale, in care intra:
- halucinatiile;

- dereglarile facultatii de a judeca sau delirul;

- inrsiunea ratiunii sau mania (delirul, mania si dementa).
Ultimul in aceasta serie este Ph. Pinel, "medicul-filozof" care, medicalizand pasiunile si incluzand definitiv "nebunia" in sfera medicinei ca "boala psihica", recunoaste urmatoarele forme de tulburari: melancolia, mania, dementa, idiotia, ipohondria, somnambulismul si hidrofobia.

Nosologia medico-psihiatrica

Nosologia psihiatrica inregistreaza progrese importante in cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea, in special in sfera clinicii, odata cu acumularea unui enorm material de observatie psihiatrica. Acest fapt a fost posibil numai in urma operei lui Ph. Pinel de "medicalizare" a nebuniei si infiintarea de azile pentru alienatii mintal, institutii unde s-a facilitat desfasurarea unor observatii medicale indelungate pe un mare numar de cazuri clinice. Cele mai importante contributii in sensul acesta sunt aduse de Scoala franceza si de cea germana de psihiatrie, asa cum vom arata mai departe.
J. Falret (1890) sustine ca principiile de clasificare a bolilor psihice trebuie silite in conformitate cu "metodele naturale", si anume tinandu-se seama de urmatoarele aspecte:
a) ansamblul de caractere comune si diferentiale ;

b) subordonarea acestor caractere;

c) evolutia succesiva si previzibila a elementelor reunite in cadrul aceleiasi clase.
Plecand de la aceste "principii", pe care astazi le putem considera riile "criterii" de clasificare diagnostica, J. Fairel distinge trei categorii principale de afectiuni psihice, si anume:
1. Tulburari ale facultatilor intelectuale, morale sau instincti:

a) tulburarile de inteligenta, sensibilitate si vointa;

b) tulburarile sentimentale, intelectuale si instincti.
2. Tulburari cauzate de unele idei sau sentimente predominante ale individului: orgoliu exagerat, delir religios, delir erotic.
3. Tulburari in raport cu intinderea si gravitatea delirului: alienatie generala sau partiala, expansiva sau depresiva.
Guislain (1826) distinge existenta a sase grupe de boli psihice:
a) melancolia sau frenalgia, care este o stare de tristete patologica ;
b) extazul sau frenoplexia, care consta in suspendarea actelor intelectuale;
c) mania sau hiperfrenia, care este o stare de exaltare pasionata ;
d) nebunia sau parafrenia, o boala impulsiva cu anomalia vointei;
e) delirul sau ideofrenia, constand intr-o anomalie a ideilor;
0 dementa sau afrenia, care consta in slabirea actelor morale si intelectuale ale bolnavilor.
Se constata faptul ca apar si se impun anumiti termeni nosologici care, cu diferite variatii de semnificatie a continutului lor semantico-medical, vor continua sa existe in nosologia psihiatrica viitoare.
Un moment important in evolutia nosologiei psihiatrice este reprezentat de contributiile doctrinare si nosologice ale lui A. Morel si V. Magnan, preluate ulterior de Scoala italiana de psihiatrie prin C. Lombroso. A. Morel (1860) introduce o teorie explicativa in ceea ce priste geneza sau cauzelor bolilor psihice, cunoscuta sub numele de "teoria degenerescentei", asupra careia vom reni. Pe baza acesteia, el propune o clasificare a bolilor psihice, pentru prima data dupa criterii etiologice, in sase grupe, si anume:
a) alienatia ereditara, care cuprinde urmatoarele:
- alienatia rezultata dintr-un temperament nervos congenital;
- nebunia morala caracterizata prin tulburari de inteligenta,
- persoanele "slabe de spirit" cu inclinatie spre impulsiuni morbide antisociale si periculoase;
b) alienatia toxica, cuprinzand :
- tulburarile cauzate de ingestia unor substante toxice (alcool, opiu etc.);
- tulburari psihice de cauza alimentara ;
- tulburari psihice legate de factori de mediu, clima etc.;
c) alienatia rezultata prin transformarea unor nevroze cum ar fi : isteria, epilepsia, ipohondria;
d) alienatia idiopatica, de cauza inca necunoscuta in epoca, reprezentata prin PGP;
e) alienatia simptomatica, consecutiva unor alte afectiuni;
f) dementa.In aceeasi perioada, Baillarger, plecand de la clasificarea bolilor psihice propusa de Maree (1862), va distinge si descrie urmatoarele tipuri de tulburari mintale:
a) saniile sau nebunia propriu-zisa (mania, melancolia, monomania, dementa);
b) nebuniile asociate intre ele (mania cu melancolia, monomania cu dementa, melancolia cu dementa, mania cu dementa);
c) sanii asociate cu tulburari motorii (epilepsia, isteria, coreea, alcoolismul, pelagra);
d) stari patologice congenitale (idiotia, imbecilitatea, cretinismul).
Se poate remarca in cazul nosologiei iui Baillarger o tendinta de a clasifica bolile psihice dupa caracteristicile exterioare care le apropie prin asemanare si mai putin dupa criterii etiologice.
Un model interesant de clasificare al bolilor psihice ne este oferit de H. Dagonet, care sistematizeaza bolile psihice dupa etiologia si tipul lor de manifestare clinica. in sensul acesta, H. Dagonet (1862) ne ofera urmatoarea clasificare a tulburarilor psihice in sapte grupe principale:
a) saniile sau nebunia propriu-zisa, in care include: mania, melancolia, stupiditatea, delirurile sistematizate cronice, tulburarile psihice cu evolutie periodica;
b) degenerescenta mintala, care cuprinde : debilitatea mintala, debilitatea morala si psihozele degenerati;
c) nebunia morala sau nebunia impulsiva, cu doua subgrupe :

- nebunia morala : mania si melancolia;

- nebunia impulsiva : suicidul, homicidul, dipsomania, cleptomania, piromania;
d) nebunii secundare, in care sunt incluse urmatoarele forme clinice: nebuniile nevrozice (epilepsia si isteria), nebuniile infectioase (puerperale si sifilitice), nebuniile toxice (pelagra, saturnismul, alcoolismul, morfinomania);
e) paralizia generala progresiva sau neurosifilisul; 0 dementa primitiva, secundara si senila ;
g) starile morbide congenitale reprezentate prin imbecilitate, idiotie si cretinism.
Dincolo de aspectele "modelelor clinico-nosologice" mai sus prezentate si discutate, teoria care marcheaza profund conceptia clinico-psihiatrica a secolului al XlX-lea referitoare la bolile psihice este teoria degenerescentei, enuntata de A. Morel si dezvoltata de V. Magnan si C. Lombroso.
Plecand de la criteriile de evaluare etiologica a bolilor psihice, A. Morel izoleaza o grupa de afectiuni cu un caracter particular, la baza careia stau fie "infirmitati de evolutie", fie "infirmitati de involutie". Pe primele le considera "degenerescente", pe celelalte le considera "degradari" ; in sensul acestor delimitari etiologice, sunt izolate urmatoarele categorii nosologice psihiatrice:
1. Degenerescentele, tare organice ale individului sau care pot fi dobandite familial. K. Regis distinge in aceasta categorie de tulburari urmatoarele forme clinice:
a) dezechilibratii sau "degeneratii superiori" (dizarmonici, originali, excentrici);
b) degeneratii propriu-zisi sau "degeneratii medii" ;
c) monstruozitatile sau "degeneratii inferiori" (imbecili si idioti).
2. Degradarile, ce se caracterizeaza printr-o stare de degradare a fiintei morale si psihice a bolnavului. Ea nu este un "viciu de organizare" sau o "slabire congenitala", ci o stare de "degradare, o slabire a facultatilor psihice complet formate" (E. Regis). Tabloul clinic al acestora este reprezentat prin demente :

a) primiti (dementa senila, dementa ASC, PGP);

b) secundare (dementa sanica, epileptica sau alcoolica).
Conceptul de degenerescenta are un caracter prea general ca sa poata fi admis si aplicat in mod curent in clinica psihiatrica (J. Fabet, J. Rogues de Fursac, E. Regis). El nu corespunde niciunei notiuni nosologice bine definite (A. Gilbert-Ballet). Vag si imprecis, termenul desemneaza o multitudine de simptome, destul de greu de reunit intr-un lou clinic unic, cu o evolutie si un prognostic variat. Singurul punct comun al "starilor de degenerescenta" este "caracterul negativ" al acestora, prin care se incearca sa se explice multe dintre aspectele clinico-psihiatrice (B. Ball). Ceea ce poate fi admis este faptul ca "degenerescenta" este unul dintre aspectele care trebuie totusi incluse in sfera "dispozitiilor ereditare" ce explica aparitia si dinamica unor afectiuni psihice, in felul acesta discutia deplasandu-se de la "teoria degenerescentei" la "teoria ereditatii" in explicarea genezei bolilor psihice si in primul rand a psihozelor endogene, a starilor de arieratie mintala, a psihopatiilor etc.
Desi abandonata astazi, teoria degenerescentei cuprinde, in nuce, ideea de ereditate tarata sau patologica, cu implicatii asupra formarii sistemului personalitatii individului. Interesant este faptul ca, desi formal abandonata, ea revine in campul epistemologic al psihopatologiei sub forma deficientei, care nu este altceva decat o reevaluare a degenerescentei dintr-un alt punct de dere, si sub forma deteriorarii, corespondentul degradarii ; aspecte de care, de altfel, am amintit deja in modulele anterioare.
Ceea ce se poate desprinde deocamdata este faptul ca teoriile nosologice ale secolului al XlX-lea reprezinta o importanta contributie la dezvoltarea cunostintelor despre nebunie si bolnavul psihic, ce va contribui in mod deosebit la dezvoltarea unei nosologii clinice, baza teoretica din care se vor constitui ulterior psihopatologia si teoriile moderne de clasificare a bolilor psihice.

Nosologia clinica

A doua jumatate a secolului al XLX-lea si primele decenii ale secolului XX sunt dominate, in ceea ce priste nosologia psihiatrica, de contributiile extrem de importante ale Scolii germane de psihiatrie (E. Kraepelin, E. Bleuler, K. Sckneider, K. Kleist si K. Leonhard). Acestea au facut posibila adancirea cunostintelor asupra bolii psihice, deschizand perspectiva unei abordari antropologice a bolnavului psihic (L. Binswanger, K. Jaspers, R. Kuhn, A. Zutt, V.E. van Gebsatlel, H. Tellenbach).
Cea mai importanta clasificare clinica a bolilor psihice, ce s-a impus si reprezinta baza oricaror forme de sistematizare a acestora, a fost propusa de E. Kraepelin, care a definit, descris si delimitat urmatoarele categorii nosologice considerate fundamentale in psihiatria clinica, si anume: dementa precoce, psihoza maniaco-depresiva, paranoia, parafrenia, dementele.
Ulterior, E. Bleuler (1911), psihiatru eltian de limba germana, va preciza cadrul clinic al "dementei precoce", pe care o va denumi schizofrenie, descriindu-i caracteristicile psihopatologice si formele clinice. Cercetarile referitoare la schizofrenie sunt reluate si dezvoltate de E. Minkowski si L. Binswanger, in spiritul Scolii de psihiatrie a lui E. Bleuler, acest cadru clinic inlocuind chea "dementa precoce" si impunandu-se definitiv.
Spre deosebire de E. Kraepelin si B. Bleuler, care clasifica bolile psihice dupa criterii clinico-psihiatrice legate de evolutie si tipul de manifestare, K. Schneider face o clasificare dupa un model pe care-l numeste psihopatologie clinica. In sensul acesta, el distinge doua mari categorii de afectiuni psihiatrice, si anume:
1. Varietati anormale ale fiintei psihice :

- aptitudini intelectuale anormale ;

- personalitati anormale;

- reactii anormale la enimentele vietii traite.

2. Consecinte ale bolilor si malformatiilor :
- grupa afectiunilor somatologice (intoxicatii, PGP, infectii, boli cerebrale, traumatisme, ASC, afectiuni senile, epilepsie);
- grupa afectiunilor psihologice (tulburari de constiinta, tulburari de personalitate, demente).
La aceste doua grupe principale adauga, ca forme clinico-psihiatrice, "psihozele endogene", reprezentate prin PMD si schizofrenie.

Psihiatria sistematica

Cercetarile actuale de psihiatric cauta o clasificare a bolilor psihice dupa anumiti "factori" caracteristici care sa raspunda unui "set" de probleme cum ar fi: etiologia bolilor psihice, tipul de evolutie clinica, nilul de alterare a personalitatii, gravitatea procesului psihopatologic, prognosticul bolii, modul de raspuns la tratament etc. in plus, se urmareste silirea unui "limbaj psihiatric comun", capabil sa exprime, dar concomitent sa si reprezinte acordul doctrinar al tuturor specialistilor in psihiatrie.
In sensul acesta se inscriu clasificarile internationale AMDP, in sfera psihiatriei europene, si DSM-IIT-R si DSM-IV, in sfera psihiatriei americane. Desi interesante si utile ca instrumente de utilizare curenta, ele s-au generalizat fara insa a inlocui sistemele clasice de clasificare a bolilor psihice, intrucat acestea reprezinta un anumit "model de gandire clinica", ce nu poate fi schimbat prin scheme de clasificare vizand, in primul rand instituirea unor forme de "limbaj clinic" cu caracter formal. O contributie interesanta si importanta in sensul acesta este reprezentata de clasificarea psihiatrica de tip sistematic propusa de P. Berner, pe care o vom prezenta mai jos.
P. Berner considera ca orice clasificare a bolilor psihice trebuie sa plece de la "criteriile de normalitate", motiv pentru care se impune a defini si analiza starea de normalitate psihica. Aparent, lucrurile par a fi simple si clare. in fapt insa, "normalitatea" se dodeste a fi nu un concept, ci un domeniu al fenomenelor psihice nepatologice. in sensul acesta, sintetizand datele din literatura stiintifica de psihologie, P. Berner recunoaste existenta a doua aspecte principale pentru starea de normalitate:
1. Normalitatea obiectiva, cea constatata direct de observator la un subiect sau la o grupa de subiecti si care poate fi :
a) normalitatea statistica, conform curbei lui Gauss ;
b) normalitatea ideala, care reprezinta o aproximatie posibila in raport cu o valoare, conform curbei lui Allport, asa cum se poate dea mai jos :
Normalitatea subiectiva, cea pe care o resimte individul ca pe o stare generala de "bine", de "confort" sau de "echilibru psihic interior". Aceasta are doua aspecte sau dimensiuni, dupa cum urmeaza :
a) normalitatea constatata subiectiv, in cadrul careia aceasta este considerata ca "abaterea de la norma ideala" sau "de la norma statistica", fara a depasi domeniul neutral. Ea este situata la "granita zonei neutrale", asa cum se poate dea in schema de pe ina urmatoare.
b) normalitatea functionala, in cadrul careia aceasta echivaleaza cu inceputul realizarii de sine, respectiv "norma ideala subiectiva".

Plecand de la aspectele de mai sus, reprezentate grafic, ale starii de normalitate, P. Berner sileste formele bolilor psihice si conceptul de normalitate. Astfel, in sfera, patologiei sunt incluse urmatoarele aspecte:

- conceptul subiectiv de boala;

- conceptul medical de boala;
- personalitatile anormale din punct de dere constitutional;
- schemele anormale ale personalitatii.
Aceste "criterii", desprinse prin atie din sfera normalitatii si care reprezinta contrariul acesteia, starea de anormalitate, vor sta la baza unei clasificari rationale a bolilor psihice. Schema de mai jos reproduce aceste aspecte ale "normalitatii functionale".
I. Tulburarile psihice primare conditionate de mediu cuprind :
1. Reactii de incarcare anormala printr-o lipsa a procesului de invatare, ce constau in:
a) modelul maladiv de adecvare a comportamentului invatat;

b) modelul maladiv de invatare a comportamentului.

2. Reactii de dezvoltare anormala printr-un proces de invatare neadecvat in care sunt incluse urmatoarele:

a) sensibilizarea;

b) formele inadecvate ale comportamentului invatat.
II. Tulburarile psihice primare cu o dubla conditionare (exogena sau endogena), care cuprind:
1. Predispozitia la tulburarile exogene reprezentate prin:

a) tulburari organice cerebrale;

b) tulburari simptomatice.
2. Predispozitia la tulburarile endogene in care sunt incluse:
a) manifestari incipiente,

b) manifestari tardi.

Teoria clasificarii sistematice a bolilor psihice dupa P. Berner este cuprinsa in schema din ina precedenta.