Medicina conntionala actioneaza in practica in mod incomplet si timentat. Sa luam exemplul simplu al unui accidentat care a pierdut un membru superior sau inferior. In cadrul organizarii medicinii conntionale, amputatia se efectueaza intr-un serviciu oarecare de chirurgie. Pregatirea bontului in derea protezarii si-o face bolnavul singur, la domiciliu, dupa recomandarile mai mult sau mai putin avizate ale chirurgului care a practicat gestul operator. Prote-zarea se efectueaza intr-unui din atelierele de proteze, fara control medical exigent. Nu in putine cazuri se constata la nilul acestor ateliere ca bontul este vicios si nu corespunde cerintelor protezarii, bolnavul fiind trimis la sectiile de chirurgie ortopedica pentru retusare. Dupa retusare, practic, nicaieri nu se asigura reeducarea prehensiunii sau a mersului la protezati, ceea ce pretinde crearea unor noi stereotipuri dinamice. in cele mai fericite cazuri, reeducarea se realizeaza in anume servicii ambulatorii de gimnastica medicala sau recuperare, care actioneaza fara asistenta specialistului de profil care trateaza afectiunea bolnavului. Durata concediului, pensionarea sau reincadrarea in cimpul muncii sint decise de catre comisia de expertiza medicala, complet autonoma ca activitate fata de unitatile medicale sau tehnice care au internit pina la momentul respectiv.
Din pacate, nu totdeauna medicul chirurg cunoaste nilurile optime de amputatii in raport cu posibilitatile tehnice ale productiei de proteze, ceea ce impune deseori interntii secundare de retusare ; de asemenea, tehnicienii protezisti prisc amputatul doar din punct de dere al constructiei protezei respecti ; se stie, de asemenea, ca maturizarea bontului si reeducarea prehensiunii sau a mersului dupa protezare, etape deosebit de importante, corespund unor pauze intre momentele de asistenta medicala sau tehnica ; in sfirsit, comisiile de expertiza a capacitatii de munca nu parvin sa cunoasca conceptia terapeutica diriguitoare a chirurgului, a protezistului sau a kinetoterapeutului si nu au date suficiente asupra aptitudinilor profesionale restante ale accidentatului.

Reincadrarea in cimpul muncii devine dificila cu atil mai mult cu cit deficientul are tendinta evidenta de a se transforma intr-un psihopat, se izoleaza de societate si incepe sa prezinte complexe de inferioritate si stari nevrotice care agraaza situatia.
Nu numai in cazul amputatiilor se procedeaza insa astfel. Indiferent de natura afectiunii, etapele care se succed in cadrul asistentei medicale conntionale sint rupte intre ele, nu au coeziune terapeutica si nici o finalitate sociala bine precizata, ceea ce face ca rezultatele sa nu fie integral satisfacatoare.
Procesul de degradare functionala, psihica si deci sociala a deficientului motor se intilneste nu numai in cazul amputatiilor, ci si ca urmare a tuturor celorlalte leziuni sau afectiuni ale aparatului locomotor, fie leziuni de plex brahial sau nervi periferici, fie defecte de postura, infirmitati motorii cerebrale, traumatisme cranio-cerebrale etc.
Activitatea izolata, pe dirse specialitati medicale din cadrul medicinii conntionale, genereaza uneori chiar "conflicte de casta" intre dirsele specialitati, explicabile prin lipsa unei conduite unitare si a unui comandament terapeutic unic. Din nefericire, marele ubit in aceasta situatie este tocmai bolnavul.
Reabilitarea, ca forma moderna de asistenta medico-so-ciala, urmareste desfiintarea timentarii, unificarea conceptiilor terapeutice si dirijarea lor centralizata, alinierea tuturor specialistilor care conlucreaza cu scopul realizarii unei terapii cursi, fara etape de intrerupere, cu efect tonic, capabila sa mentina o stare psihica normala a deficientului. in plus, terapia trebuie sa se prelungeasca pina la a-i oferi deficientului posibilitatea unei pregatiri profesionale corespunzatoare si o asistenta sociala care sa-i permita renirea la o viata sociala creatoare.
La baza reabilitarii stau doua premise esentiale pe oare intreaga societate trebuie sa le accepte si in care fiecare individ trebuie sa creada. Acestea pot fi enuntate ca lozinci de convietuire sociala si de constiinta realista vizavi de deficientii motori. Prima premisa este urmatoarea : "Fiecare individ normal este un invalid potential". Starea de sanatate deplina nu da dreptul oamenilor sa-si considere semenii infirmi drept reziduuri sociale. O asemenea pozitie este nu numai copilareasca si rautacioasa, dar denota lipsa de recunostinta fata de un semen care, nu rareori, devine accidental infirm datorita faptului ca a contribuit la productia de bunuri sociale de care cu totii profitam. O asemenea pozitie denota chiar un grad de inconstienta, intrucit nu trebuie ignorata posibilitatea ca noi insine sa denim infirmi.
A doua premisa - "Nu exista invalizi, ci numai semeni de-ai nostri care se considera ca atare datorita greselilor noastre"

se refera la efectul atitudinilor noastre asupra tonusului psihic al deficientului motor. intr-un mediu social cu nil educational si de constiinta ridicat, deficientul nu se mai considera ca atare daca gaseste sprijin si intelegere.