Referirea la doliu si la
depresie este omniprezenta atunci cand vorbim despre
travaliu psihic in adolescenta, dupa cum am vazut in lucrarile Annei Freud, ale lui Blos, Frank si Hellman, Laufer, Haim, Male etc.
Considerand ca psihopatologia depresiei este cunoscuta asa cum este descrisa la adult, constatam ca exista mai multe puncte comune intre aceasta psihopatologie si ceea ce este descris in mod obisnuit ca "travaliu psihic al adolescentei" sau "criza adolescentei".
Pierderi si separari
Fie ca sunt fantasme sau reale, pierderile cu care adolescentul se confrunta au justificat aceasta atie cu procesul de doliu. Pierderile se situeaza pe paliere diferite.
Pierderea linistii corpului
Aparitia adolescentei face sa apara o
tensiune extrema chiar in interiorul corpului adolescentului. Acesta se declara frecnt "enervat" ; inrs, el poate nega aceasta enervare sau poate incerca s-o controleze prin repliere ori inertie pasiva. Oricum s-ar petrece lucrurile, corpul adolescentului a pierdut acea liniste, acea capacitate de a fi satisfacut si multumit, asa cum era in copilarie. Aceasta tensiune foarte puternica este bineinteles legata de aparitia pulsiunii sexuale si a noilor trebuinte pe care aceasta le determina.
Pierderea silitatii imaginii corpuluiIn afara trairii afecti precedente, adolescentul trebuie sa suporte in cateva luni o transformare profunda a imaginii corpului sau in tripla sa dimensiune statica (forma imaginii), dinamica (cinetica corpului) si interactiva (functia sociala a corpului). Aceasta transformare al carei final morfologic ramane nestiut de catre adolescent (cu cine si cu ce va semana el in final ?) suscita intotdeauna o indoiala pe care tanarul adolescent trebuie s-o tolereze si care, in cel mai rau caz, poate altera sentimentul de continuitate a existentei. Trebuie deci ca adolescentul sa-si insuseasca un corp cu noi potentialitati si sa se distanteze de obiceiurile copilariei si de parinti. Dar chiar in cadrul acestei schimbari el poate fi cuprins de un sentiment de alteritate care genereaza intrebarea angoasanta: "Cine sunt eu?".
Pierderea bisexualitatii potentiale
Odata ce pubertatea s-a instalat in corp, individul trebuie sa-si atribuie un sex - si doar unul. inainte, o fetita putea sa joace jocul "baiatului ratat", un baietel putea sa fie "fetita", sa se lase mangaiat, sa se joace cu papusile fara ca identitatea sa sa fie amenintata in mod fundamental. "Castrarea" ramane o amenintare : si baietii, si fetitele pot sa fabuleze destul de mult, primii ignorand realitatea anatomica si fiziologica a sexului feminin, celelalte pastrand credinta ca intr-o zi vor fi si ele dotate cu atributele puterii falice. Aceasta bisexualitate potentiala, pe de o parte, si, pe de alta parte, idealizarea parentala pe care copilul prepuber simte ca o detine explica sentimentul frecnt de omnipotenta infantila. Transformarea pubertara duce la pierderea de catre copil a acestui sentiment de omnipotenta si a acestei bisexualitati potentiale. De acum inainte corpul sau va fi purtatorul unei fragilitati, al unei absente, care nu-si poate gasi complementul nici in propria persoana, nici printre cei din familie, mama in particular, asa cum era posibil in copilarie. Adolescentul este fie barbat, fie femeie: nu poate fi cei doi in acelasi timp. Exemplul clinic al pacientilor cu
anorexie mentala arata foarte bine cum aceasta transformare pubertara ameninta sentimentul subiacent de omnipotenta si masura in care afectele depresi sunt gata sa se manifeste atunci cand adolescentul incepe sa renunte la aceasta omnipotenta.
Transformarea relatiei oedipiene
Adolescentul trebuie sa se desprinda de relatia cu obiectele oedipiene din copilarie. Blos a descris acest proces "de individuare" : "Ceea ce in copilarie este ruperea membranei simbiotice pentru ca un bebelus sa poata deni copil-individ (Malher) in
adolescenta este ruperea legaturilor de dependenta fata de familie, pierderea obiectelor infantile, pentru a deni un membru al societatii in intregime sau, mai simplu, un membru al lumii adultilor" (Blos, 1967). in lucrari ulterioare, Blos va folosi mai mult termenul dezangajare pentru a califica
travaliul psihic efectuat de catre adolescent in aceasta necesara distantare de obiectele oedipiene (Blos, 1985). Gutton (1991) contesta aceasta conceptie centrata pe un model interactiv. Pentru acest autor, "pubertatea" este o forta puternica ce il obliga pe tanarul puber sa-si caute obiectul satisfactiei, adica parintele oedipian direct. Dar aceasta dorinta de unire incestuoasa se impiedica de spaima si interdictia fata de incest, ceea ce il constrange pe tanarul adolescent sa caute in alta parte un posibil obiect de satisfactie. Oricum ar sta lucrurile, aparitia pubertatii declanseaza un proces complex care ii impune tanarului puber un travaliu de renuntare, de distantare de chile sale obiecte de placere si satisfactie, lucru care a fost explicat, prea repede poate, ca echivalentul unei pierderi si al unei separari.
Dintre aceste necesare renuntari putem descrie in special pierderea refugiului matern, a mamei care mangaie, ingrijeste si protejeaza. Adolescentul, prin nevoia sa de a se indeparta de obiectul oedipian, pierde acest refugiu posibil atunci cand este confruntat cu angoasa sau cu sentimentele de abandon. Dar acestei pierderi a refugiului matern i se asociaza pierderea obiectului oedipian.
Distantarea de obiectul oedipian este cu atat mai necesara cu cat intensitatea pulsionala amplifica nevoile, fantasmele incestuoase si face mai imperioasa necesitatea adolescentului de a se distanta de obiectul sau oedipian - cu atat mai mult cu cat acest proces intrapsihic se complica prin prezenta reala, concreta a parintilor.
Rezultatul cel mai rapid al acestui proces pulsional se observa prin noua calitate care defineste distanta relationala dintre adolescent si parintii sai. in timp ce in copilarie starea de liniste era direct proportionala cu proximitatea parentala (cu cat copilul era mai aproape de parintii sai, cu atat se simtea mai asigurat, linistit, calm), la pubertate exista o limita a proximitatii dintre parinte si adolescent, dincolo de care apropierea devine mai degraba excitanta decat linistitoare. Excesul de proximitate (mai ales atunci cand parintele este cel care se apropie) poate deni excitant si dezorganizator : de acum inainte, tanarul puber trebuie sa gaseasca in el si prin el insusi linistea si trebuie sa renunte, in parte, la alinarea pe care i-o pot oferi parintii.
Controlul agresivitatii si culpabilitatea implicitaIn mod incontesil, aparitia pubertatii este insotita de o intensificare a pulsiunilor in corpul si psihicul adolescentului, fie ca este vorba de pulsiune
sexuala sau de pulsiune agresiva. Aceasta amplificare pulsionala se traduce printr-o tensiune interna pe care adolescentul o simte mai intai, cauta s-o elimine apoi (la inceputul adolescentei), inainte de a gasi solutii prin sublimare. Agitatia interna este adesea resimtita de catre adolescent ca un semn de agresivitate - cu atat mai mult cu cat cei din anturajul lui o numesc astfel.
Winnicott (1958, 1975) redi pe scurt acest punct de dere astfel: "A creste este prin natura lucrurilor un act agresiv". El adauga : "Daca in fantasmele primei copilarii intalnim moartea, in cele ale adolescentei intalnim crima". Am putea, de altfel, sa concep-tualizam distanta dintre temerile fantasmatice ale copilului si cele ale adolescentului spunand ca primele se organizeaza in jurul pierderii si mortii, iar celelalte in jurul distrugerii si crimei.
Pentru a se apara de aceasta excitare pulsionala si de agresivitate, tanarul se foloseste de un anumit numar de tehnici de aparare psihice si/sau comportamentale. Acestea sunt importante, deoarece in clinica ele ocupa adesea primul loc. Cea mai obisnuita tehnica poate fi dirijarea catre sine a agresivitatii - chiar tipul de procedeu defensiv despre care vorbeste Anna Freud. Comportamentele periculoase, cele suicidare, ideile de
suicid si chiar tentatile de suicid pot reprezenta redirectionarea imediata spre sine insusi a unei agresivitati dirijate mai intai asupra obiectelor oedipiene si care a constituit motivul culpabilizarii adolescentului. Inhibitia, neimplicarea, pasivitatea pot, de asemenea, sa se constituie in mijloace de negare sau cel putin de control al acestei excitari: adolescentul ramane inchis in camera sa, intins in pat, nu se intereseaza de nimic si, astfel, nu se confrunta cu nevoia pulsionala care ii produce teama. Este evident ca aceasta inhibitie, precum si replierea si pasivitatea pot deschide calea spre o stare depresiva mai mult sau mai putin evidenta (Marcelii, 1991).
Modificarea echilibrului dintre institiile narcisiace si obiectate
Modificarea echilibrului dintre institiile obiectale si cele narcisiace este foarte importanta. Replierea spre sine provine din necesitatea ruperii de nevoile si institiile din copilarie si din distantarea de ceea ce este perceput ca o supunere fata de imaginile oedipiene.In acelasi timp, constatam destul de des o suprainstitie a sinelui care incepe frecnt prin intrebarea ontologica : "Cine sunt eu ? ". intr-o oarecare masura, pentru a se identifica, adolescentul are nevoie sa se replieze asupra lui insusi si asupra propriei sale functionari mentale. intrebarile privind sensul vietii si al mortii, asupra identitatii de baza sunt, bineinteles, intrebari existentiale fundamentale cu care individul trebuie sa se confrunte mai devreme sau mai tarziu.
Transformarea pubertara, marcata de indoiala in ceea ce priste recunoasterea de sine, travaliul de identificare in curs, ruptura de chile interese - toate aceste lucruri explica aparitia replierii spre sine si a intrebarilor ontologice. Aceste intrebari sunt cu atat mai dureroase si insistente cu cat adolescentul percepe mai bine multiplele schimbari, incertitudinile, contradictiile pe care le traieste.
Adolescenta implica, in sfarsit, o profunda schimbare a sistemului de valori, iar unii autori considera idealul eului ca fiind mostenitorul direct al adolescentei, tot asa cum supraeul ar fi mostenitorul perioadei oedipiene. Idealul copilului se hraneste din trei surse : idealizarea copilului de catre parinti; idealizarea parintilor de catre copil; idealizarea copilului de catre el insusi.In timpul adolescentei, primele doua surse de idealizare sunt in pericol, putand fi chiar suprimate. Adolescentul nu-si mai idealizeaza parintii, ba chiar ii devalorizeaza. Aceasta actiune de retragere constituie chiar esenta "crimei parentale simbolice". in ceea ce-i priste, parintii retrag o parte din idealizarea pe care o manifesta fata de copilul lor. intr-adevar, acesta nu se mai arata la fel de supus proiectiilor lor idealizante ca atunci cand era copil.
Mai ramane atunci a treia sursa: idealizarea sinelui prin sine insusi. in adolescenta se observa in mod efectiv anumite tipuri de oscilatii in idealizarea sinelui: adolescentul trece uneori prea repede prin perioade de multumire de sine - un fel de narcisism exacerbat -, apoi prin faze de profunda repliere, de subestimare, de neliniste -adesea amplificate. Linia de demarcatie dintre devalorizarea celuilalt, mai ales a parintilor, si devalorizarea propriei persoane este intotdeauna clara. Pierderea stimei de sine este insotita, in general, de un sentiment de proasta dispozitie, de dezinteres, de plictiseala si mai ales de vid. Inrs, a se privi pe sine ca pe propriul sau ideal poate provoca stari de jubilatie, de excitare, precum si sentimentul ca este "grandios". Oscilatiile frecnte intre momentele in care adolescentul traieste un sentiment de grandoare si momentele de vid exprima elaborarea propriului sau sistem de valori ideale. Totusi, pe perioade lungi, adolescentul poate fi invadat de aceasta senzatie de vid, de plictiseala, care ameninta travaliul psihic ce este pe cale de a se efectua.
Chiar si impotriva acestui sentiment de vid adolescentul poate construi sisteme de aparare: este posibil sa adere fie la un ideal intermediar - idealizarea unui grup, de exemplu -, fie la un ideal de tranzitie sub forma aderarii la o credinta religioasa, filosofica, sportiva, culturala, dietetica, estetica etc. Aceasta adeziune este efectuata in general intr-o maniera totala, absoluta si adesea necritic ; sau, din contra, adolescentul poate sa traiasca momente de regresie si de repliere spre sine cu o dezinstire care poate sa-l invadeze.
La sfarsitul acestei analize discriminati putem constata ca principalele axe evocate in mod obisnuit in psihopatologia oricarei
depresii se regasesc in perioada acestui travaliu psihic caracteristic adolescentei. intalnim atunci intr-adevar:
- axa pierderilor, fie ele reale sau imaginare, fie ca implica obiectul sau relatia cu obiectul;
- axa agresivitatii si a culpabilitatii generate de aceasta ;
- axa narcisismului si a renirii asupra sistemului ideal de valori.
Aceste tensiuni psihologice comune travaliului psihic al adolescentei si psihopatologiei depresiei explica, dupa parerea noastra, frecnta colorare timica a manifestarilor suferintelor psihice la aceasta varsta. intr-adevar, in mod obisnuit, acest travaliu de separare sau, mai precis, acest travaliu de renuntare se exprima prin intermediul crizelor lacrimogene, al momentelor de proasta dispozitie, de repliere spre sine insusi, cu sentimente de vid si de plictiseala care se succeda altor perioade de excitare, jubilatie sau exaltare. Astfel, adolescentul trebuie sa se confrunte cu oscilatii neintrerupte ale dispozitiei sale si putem defini aceasta perioada ca fiind cea a unei riile disfunctii fiziologice a timiei, ceea ce noi vom numi disforie pubertara.In afara manifestarilor clinice amintite mai sus, semnele epidemio-logice ale acestei disforii pubertare se regasesc in cadrul "ambiantei depresi", bine scoasa in evidenta in studiile epidemiologice care utilizeaza instrumente de evaluare dimensionale.
Pentru a raspunde la prima noastra intrebare, pare legitim sa consideram adolescenta ca fiind o perioada cu risc de patologie depresiva in special din cauza acestei "disforii pubertare", consecinta a travaliului psihic propriu adolescentei. intr-adevar, "disforia pubertara" care, in mod obisnuit, pastreaza un aspect labil si tranzitoriu se poate transforma intr-o distimie pubertara atunci cand se acumuleaza unele enimente de viata negati (Choquet si colab., 1988 ; Brendt si Zinn, 1992; Gispert si Wheeler, 1992; Stein si colab., 1994; Adams si Adams, 1993 ; Goodyer si colab., 1993 ; Marcelii, 1995 ; Brand si colab., 1996) sau atunci cand trecutul acestor subiecti ii predispune la aceasta ( modulul 5).
