Diferitele tipuri histologice ale BH erau recunoscute pentru prima data in 1928, ulterior ele fiind corelate cu diversele manifestari clinice si cu prognosticul; acestea au dus la clasificarea histopatologica a lui Jackson si Parker, conform careia BH poate fi incadrata in 3 forme distincte: paragranulom, granulom, sarcom. in 1966, aceasta clasificare a fost modificata in conformitate cu deciziile luate la Rye (Rye Classification), conform acesteia au fost recunoscute 4 forme histopatologice: predominanta limfocitara (PL), scleroza nodulara (SN), celularitate mixta (CM) si depletie limfocitara (DL). Pe de alta parte, Lukes si Butler (1966) au delimitat, in cadrul formei limfocitice/histiocitice a BH anterior etichetate ca paragranulom (Jackson-Parker), a formelor nodulare si difuze (el nr. 1.2.1.).

Aceasta impartire s-a dovedit a fi deosebit de utila din punct de vedere clinic, stand la baza argumentarii unei atitudini terapeutice corespunzatoare.
Tipurile histologice descrise in BH isi mentin si in prezent actualitatea si alaturi de stadializarea bolii conform deciziilor luate la Ann Arbor (1971) reprezinta baza atitudinii terapeutice adoptate si element de referinta in aprecierea prognosticului BH.

Limfoamele maligne nehodgkiniene (LMNH)

Clasificarile LMNH au fost depasite de progresele realizate de imunologie dupa anul 1960. Modelele de clasificare a LMNH au avut ca fundament conceptiile prind asocierea diverselor tipuri celulare si modelele de crestere si supraetuire

celulara.

Neoplasmele formate din limfocite mici, cu rata redusa de multiplicare (limfocitice, limfocitice bine diferentiate) sunt considerate a avea prognostic favorabil, pe cand cele cu actitate mitotica crescuta (limfoblastice, limfocitice slab diferentiate) au un prognostic mai putin favorabil. Modelul folicular (nodular) de crestere celulara reprezinta un element de evolutie favorabila. S-a demonstrat, in timp, lipsa relatiei dintre limfocite si histiocite (celule provenind din maduva hematogena) si celulele reticulare din organele limfoide. Este demonstrat, de asemenea, faptul ca LM sunt proliferari exagerate ale celulelor participante la desfasurarea reactiei imune, determinate de stimulari intense, prelungite sau decurgand in organisme imunodeficiente , aparand, asa cum au fost ele descrise in 1971 de Lukes si Parker, ca leziuni imunoproliferative.
Pe parcurs au fost elaborate variate sisteme de clasificare a LMNH: Gali si Mallory in 1942 (limfom giganto-folicular, limfosarcom, reticulosarcom), Gali si Rappaport (1958), Rappaport (1969). De succes s-a bucurat clasificarea lui Rappaport care impartea LMNH in functie de natura si gradul de diferentiere a celulelor neoplazice, ca si de caracterul nodular (cu pastrarea de zone fara infiltrat de celule maligne) sau difuz (cu distrugerea arhitecturii si infiltratia cu celule anormale a intregului ganglion) al proliferarii (elul 1.2.2.), in forme limfocitare si histiocitare, bine sau putin diferentiate, nodulare sau difuze.
Mai multi autori (Jones si colab., 1975; Gattiker si colab., 1980; Anderson si colab., 1982) au efectuat studii din care a reiesit o evolutie mult mai favorabila a formelor nodulare ativ cu cele difuze, in formele nodulare unii autori descriind o posibila involutie spontana. Clasificarea lui Rappaport si-a pierdut din importanta.
Imunologia moderna a aratat ca marea majoritate a LMNH au la originea lor proliferarea limfocitului B sau T. Considerandu-se limfoamele ca reactii imune blocate intr-un anumit stadiu al desfasurarii lor, au aparut clasificari urmarind imunologie recunoasterea stadiului in care s-a produs blocarea. in 1974 a aparut o noua clasificare a LMNH (Lukes, Collins si Kiel), prezentata in elul nr. 1.2.3.

Aplicarea acestor clasificari a permis edentierea faptului ca cele mai multe LM pron din proliferarea limfocitelor B, majoritatea formelor nodulare avand de fapt o origine foliculara. LM cu celule T au punctul de plecare in zonele paracorticale ganglionare si periarteriolare splenice. Aceste limfoame sunt entitati relativ rare si ele pot fi cu limfocite T helper sau cu limfocite T supresoare. Limfoamele histiocitare (contestate ca entitati aparte in ultima vreme) apar ca forme rare, fiind de fapt vorba despre limfoame limfocitare cu celule mari, putin diferentiate, imunoblastice.
Utilizarea anticorpilor monoclonali cu fenotipizarea celulara si edentierea antigenelor de membrana, tehnicile genetice si moleculare au permis descrierea, in ultimii ani si a unor LM cu celule NK ("natural killer"); de fapt, au putut fi astfel mai corect apreciate populatiile limfocitare (B, T, non-T - non-B) carora le apartin celulele proliferante, precum si stadiul de diferentiere si maturatie al acestora (silirea filiatiei celulelor limfoide); din fiecare etapa a diferentierii morfologice limfocitare se poate constitui o clona maligna, cu aparitia unui LM.In 1982 a aparut formularea de lucru ("Working Formulation") a LMNH, care mai mult de un deceniu a stat la baza actitatii clinice si a studiilor histopatologice asupra LMNH; in 1994 a aparut clasificarea REAL ("Resed European-American Ciassification of Lymphoid Neoplasm"), iar foarte recent (5) o schema (clasificare) clinica a LMNH. Clasificarile si stadiul actual al sistematizarii LMNH sunt prezentate pe larg in modulul de anatomie patologica (3.3) (4,5,6).